Ispita de a contesta credinţa în arta postmodernă

Părintele David Pestroiu, profesor de îndrumări misionare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ne-a vorbit, în această perioadă în care trăim încă bucuria marelui praznic al Învierii Domnului, despre modul cum prin creaţiile cinematografice, literare şi prin mass-media se inoculează publicului idei, concepte şi opinii care pun la îndoială minunea Învierii.

Părinte profesor, vedem în jurul nostru cum se neagă realitatea Învierii Mântuitorului. Ce părere aveţi despre toate aceste încercări de inoculare a îndoielii şi discretării creştinismului prin filme, cărţi şi articole din mass-media?

Există o anumită categorie de grupări, de sorginte neoprotestantă, anume mişcările advento-mileniste, care tăgăduiesc Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, prin perspectiva negării în plan antropologic a existenţei sufletului uman. De aceea, actul Învierii se rezumă, în cazul lor, doar la manifestarea unei puteri a Tatălui. Pornind de la aceste devieri, vehiculate chiar de unele grupări ce se autointitulează creştine, putem explora totodată şi o sumedenie de aşa-zise cercetări legate de creştinismul biblic, promovate de unele posturi de televiziune cu veleităţi ştiinţifice. De pildă, acum câţiva ani, cu o publicitate agresivă, la unul din aceste canale se clama descoperirea, considerată ca fiind epocală, a sarcofagelor sau a aşa-numitului mormânt pierdut al lui Iisus Hristos şi al familiei Sale. Ne amintim cu toţii de cunoscuţii regizori sionişti Simcha Iacobovici şi James Cameron care veneau în faţa publicului cu această fabuloasă, spuneau ei, descoperire. Ceea ce i-a şocat atunci pe teologi a fost faptul că realizatorii mult mediatizatei emisiuni afirmau că ei nu contestă Învierea lui Iisus Hristos, dar consideră că finalitatea vieţii pământeşti a Mântuitorului se rezumă la simpla condiţie umană, care, deşi admiţând că a fost restaurată la un moment dat, s-ar fi supus legilor firii, adică ar fi sfârşit prin moarte şi îngropare într-un mormânt. Ori lucrul acesta este, aş spune eu, mult mai periculos decât a tăgădui Învierea însăşi. De ce? Pentru că Învierea decontextualizată nu are nici un sens, nu are nici un rost. Ea capătă rost atunci când o punem în legătură mai întâi cu jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, căci nu se poate Înviere fără Cruce şi Cruce fără Înviere. Şi mai apoi, foarte important, Învierea o punem în legătură cu restaurarea omului în Iisus Hristos Cel înviat, adică pnevmatizarea făpturii umane, ridicarea ei, înălţarea ei şi şederea de-a dreapta Tatălui. Deci, speranţa se năruie atunci când desconsiderăm nu numai Învierea Mântuitorului, ci şi această restaurare a făpturii umane. Şi de aceea, această ridicare sau înălţare este de fapt înălţarea naturii, a creaţiei către Creator, către Dumnezeu şi restaurarea omului şi a întregului cosmos în Iisus Hristos. Este vorba de o eshatologie fericită, optimistă, este vorba de ceea ce în două locuri din Sfânta Scriptură, în cea de-a doua Epistolă sobornicească a Sfântului Petru şi în Apocalipsă, se menţionează sub sintagma „cer nou şi pământ nou“.

Învăţături sau concepţii privind eshatonul, adică sfârşitul lumii, suscită din ce în ce mai mult interes în lumea actuală. De ce s-a ajuns aici şi care sunt urmările?

Multe din creaţiile postmoderne postulând apocalipsa sau o transformare cu totul şi cu totul cataclismică a acestei lumi se îndepărtează de mesajul acesta optimist al transfigurării şi al restaurării lucrurilor la starea cea dintâi, prin învierea de obşte. Şi aici asistăm la numeroase producţii nu doar cinematografice, ci să le spunem producţii culturale ale postmodernităţii, care sunt distorsionate, mult îndepărtate de mesajul biblic şi evanghelic, căutând să impună o pseudocultură lipsită de mesajul revelat al lui Dumnezeu.

Spre exemplificare putem oferi o foarte recentă ecranizare intitulată „Transcendence“, în care o societate postmodernă radicală, unde tehnologia ajunge atât de dezvoltată încât îl conduce pe om, este prezentată ca fiind o soluţie de perpetuare a vieţii umane după moartea fizică, prin preluarea funcţiilor cerebrale în urma stocării informaţiilor acestora într-o bază de date. Aşa încât această maşină se transformă treptat într-un fel de a fi dumnezeu prin remedierea minusurilor din lume, dar şi intrând în mod brutal în acea latură a intimităţii eului, care nu poate fi constrâns prin nimic şi care nu ar trebui în vreun fel influenţat. Chiar dacă finalul filmului rezolvă cumva într-un mod dramatic şi în acelaşi timp comercial, hollywoodian, situaţia, omul clamându-şi în cele din urmă dreptul la intimitate şi ajungând să distrugă ceea ce ar fi preluat maşina din personalitatea sa, rămân în urma vizionării numeroase întrebări şi probleme care suscită interesul, în special al tinerilor de astăzi, care acordă din păcate o prea mare atenţie gadgeturilor de orice fel. Prin această hipertehnologizare se distruge, din nefericire, caracterul personalist al vieţii umane şi relaţiile de comuniune care ar trebui să existe între semeni, punând pe primul plan maşina şi nu omul.

Cum s-a ajuns la aceste manifestări împotriva creştinismului?

Sunt consecinţa faptului că se pune accentul foarte mult pe individualismul uman, pe calitatea omului de individ egoist, de trăitor al plăcerilor şi consumator al materiei, în detrimentul a ceea ce ar trebui să fie omul cu adevărat, şi anume persoana, luând ca model triunitatea personală, adică Sfânta Treime. Acest lucru are consecinţe dramatice, aş putea spune, în planul relaţiilor interumane, în planul decelării sensului vieţii, în planul înţelegerii menirii noastre pe pământ. Astfel, observăm cum prăpastia aceasta între straturile sociale este din ce în ce mai adâncă, iar aceia care trăiesc ca şi cum n-ar muri niciodată se autoexilează într-un fel de paradis personal utopic şi cu atât mai fals, generat de propriul lor individualism şi hedonism.

De ce este acest val al lumii actuale foarte atractiv şi dorit de mulţi dintre tineri? Cum le recomandaţi să se raporteze la acest „trend“?

Tinerii aleg „trendul“ lumii contemporane pentru că a fi altfel presupune să-ţi asumi dintru început un pericol al stigmatului social. A fi tradiţionalist, de pildă, înseamnă de multe ori a fi etichetat drept retrograd, înapoiat, nedeschis faţă de nou, nereceptiv faţă de cuceririle ştiinţei şi tehnicii. Or, noi trebuie să arătăm că nu suntem nereceptivi. Ci suntem foarte receptivi, ne dorim ca ştiinţa şi tehnica să progreseze, ne folosim de aceste cuceriri ale tehnicii moderne în tot ceea ce ne este nouă util pentru scopul vieţii noastre - mântuirea. Însă nu putem să acceptăm abuzul de orice fel, nu putem să exagerăm şi să transformăm aceste tehnologii în idoli şi nici în modele trecătoare. Şi nu putem încuraja manipulările pe care, cu bună-ştiinţă, anumite forţe caută să le impună, nu putem să le considerăm, fără discernământ, ca fiind adevăruri indubitabile.

Preluând atâtea importuri culturale, religioase, ideologice din Occident, chiar dacă aici, sigur, tentaţiile sunt mari şi au o oarecare doză de spectacular, este nociv, după părerea mea, pentru neamul românesc. Şi va trebui să punem punct, la un moment dat, să revenim în matca noastră, a tradiţionalismului ortodox, care ne-a oferit şansa dăinuirii peste veacuri a poporului român şi a naşterii unor mari personalităţi ale culturii, ale ştiinţei mondiale, dintre fiii acestui neam.