Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Judecata celuilalt - sindrom al nesimţirii împietrite

Judecata celuilalt - sindrom al nesimţirii împietrite

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: George Aniculoaie - 07 Feb, 2010

Când n-ai credinţă, eşti predispus uşor să cauţi vină la alţii şi, exponenţial, la poporul din care faci parte. N-aţi văzut cât de uşor se iveşte pe buzele multora judecata, ba chiar injuria la adresa poporului român, a mioritismului. Cum nu-i reuşeşte cuiva ceva, cum dă vina pe poporul român şi pe neprihănita oiţă oraculară din cel mai frumos poem apofatic al folclorului lumii. De unde această pornire? Din nesimţirea cea împietrită, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi cei care judecă pe alţii în loc să se judece pe ei suferă de acest sindrom al nesimţirii împietrite. Dovadă caracterul mecanic şi aproape general al acestei înclinaţii spre judecata poporului şi a celui de lângă tine. Aceasta arată câtă necredinţă este în noi şi cât fariseism în credinţa multora. Mai multe în interviul ce urmează cu prof. dr. Ilie Bădescu de la Facultatea de Sociologie din Bucureşti.

Domnule profesor, cât de complex este conceptul de judecată?

Unghiurile din care putem privi problematica judecăţii sunt cuprinse toate în Biblie şi dezvoltate mai apoi diferenţiat în filosofie, în antropologie, în ştiinţa şi practica legii, în psihologie, în antropologie, în logică etc. În accepţiune curentă a judeca înseamnă a avea capacitatea să desluşeşti deosebirile în frunte cu cea mai înaltă, cu deosebirea dintre bine şi rău. Din Sfânta Scriptură ştim că această capacitate depinde răspicat de raportul dintre minte şi trup, iar pentru Sfântul Apostol Pavel de raportul etajat al trupului cu sufletul, cu mintea şi, culminativ, cu duhul din noi. Mintea celui ce trăieşte după trup nu poate judeca bine, nu are capacitatea desluşirii corecte a deosebirilor. Învăţătura aceasta este tulburătoare. Când chestiunea a fost discutată în filosofie prin cel mai înalt reprezentant al ei în această problemă, anume, Descartes, acesta credea că dreptarul cunoştinţei şi al adevărului este în raţiunea omenească, în cugetarea pură, acel ego cogito cartezian, eul cugetător, de care se face multă vorbire. Mai înainte de acest filosof, chestiunea o găsim la Platon şi pe linie creştină la Sfântul Augustin, pentru care egoul cogitans este „Crisul lăuntric“, este Hristosul dinăuntru nostru, ceea ce i-a permis Sfântului Augustin să „strige“: „în mine erai, Doamne, şi eu eram în afara mea şi nu te-am cunoscut“. „În lume era şi lumea nu l-a cunoscut“, spune evanghelistul. Ca să judec, aşadar, trebuie să am organul judecăţii şi, în chip răspicat, să am dreptarul judecăţii, care într-o anume interpretare la Vechiul Testament este una cu legea. Până ce Dumnezeu nu i-a dăruit omului legea, prin Moise, el avea putinţa să-L perceapă pe Dumnezeu din creaţie.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“

În om au fost puse de la facere „cele nevăzute ale lui Dumnezeu“ spre împlinire. Omul însă a lucrat spre stricăciune şi atunci a intervenit a doua lucrare proniatoare a lui Dumnezeu: darul legii şi deci putinţa judecăţii. În lumina tâlcuirilor la învăţăturile biblice, pe care le datorăm Sfântului Apostol Pavel, aflăm că judecata (legea) este un cadru în şi prin care totul se intensifică: „…pentru ca prin poruncă să devină păcatul deosebit de păcătos“ (Romani 7, 13). Deci graţie legii şi judecăţii se cântăreşte păcatul în mine, iar eu dobândesc posibilitatea să fiu totodată păcatul şi cântarul lui. Spunea odată părintele Galeriu că atunci te scapi de păcat când păcatul se scârbeşte în tine de el însuşi. Dacă legea n-ar fi în noi, atunci păcatul nu s-ar scârbi de sine niciodată, adică „păcatul n-ar fi deosebit de păcătos“, cum zice Apostolul. Pe de altă parte, judecata poate fi cu dreptate numai ca judecată a lui Dumnezeu. Dacă în judecata mea nu este dreptarul divin, atunci judecata mea este nedreptate. În Psalmul 118, David tâlcuieşte aşa: „Că legea ta cugetarea mea este“. Şi: „Că mărturiile tale sunt cugetarea mea şi îndreptările tale sunt sfetnicii mei“. Asta ce înseamnă? Că judecata mea trebuie să se judece pe sine cu şi prin judecata lui Dumnezeu. Deci, fiecare, înainte de ceea ce are de săvârşit, trebuie să se judece aspru pe sine, altfel judecata lui va fi strâmbătate. Despre acest înţeles aflăm din parabola femeii căzute în păcat. Mântuitorul le spune „pârâşilor“ ei: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra“ (Ioan 8, 7). Şi ceea ce urmează este pilduitor pentru noi toţi, căci ne învaţă de unde să începem cu judecata noastră. După legea veche poţi judeca păcatul la oricine este vădită greşeala aceluia, cum se întâmplă cu femeia prinsă-n adulter. Dar după credinţa în noua învăţătură trebuie să începi orice judecată cu tine, cum fac pârâşii din pericopa menţionată: „Iar ei auzind, şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul“ (Ioan 8, 9). Şi ca să rotunjim tâlcuirea, să ne amintim şi cuvintele Mântuitorului reproduse de Sfântul Evanghelist Matei: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mt 7, 1-5). Judecata omului şi Judecata popoarelor este partea lui Dumnezeu prin sfinţii, proorocii şi preoţii Lui. Numai Dumnezeu prin sfinţii şi proorocii Săi poate judeca popoarele, fiindcă numai Dumnezeu este Singurul care cunoaşte toate datele fiinţei unui popor şi pe cele din afară deodată cu datele lăuntrice, fără de care judecata nu are temei. Prin caracterul cunoaşterii divine se întruneşte condiţia şi temeiul dreptăţii fără de care judecata este arbitrară şi deci silnică sau oricum fără de temei.

Cum funcţionează capacitatea omului de a judeca, adică de a alege între bine şi rău, între necesar şi nefolositor? Cât de mult poate influenţa o „judecată nedreaptă“ mediul în care trăieşte cineva?

Omul a dobândit prin dar divin capacitatea de a judeca: prin darul legii (făcut omului, prin Moise, pe Muntele Sinai) şi prin darul credinţei (pe care-l găsim cu măsură la Avraam, de pildă). Legea te face conştient de păcat, dar nu-ţi dă puterea de a te vindeca de moartea păcatului. („Că a vrea binele se află în mine, dar pe a face nu-l aflu“, Romani 7, 18). Pentru o mai lămurită înţelegere, să recurgem din nou la elementele de antropologie paulină, adică la oglinda omului în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune aşa despre omul păcătos, adică despre cel fără de lege şi fără de credinţă: „Fiindcă n-au încercat să-L păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor cea fără judecată, ca să facă ceea ce nu se cade, plini fiind de toată nedreptatea, de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele; bârfitori, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, nesocotiţi, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac“ (Romani 2, 28-32).

Prin urmare, are capacitatea de a judeca numai cel ce este legiuit şi credincios, altminteri judecata lui este fatalmente strâmbă şi stricăcioasă. Cel ce nu iubeşte nu are judecată dreaptă. Cel ce nu crede nu are judecată dreaptă. Cel nelegiuit nu are minte bună. Doar întrucât Avraam I-a crezut lui Dumnezeu „i s-a socotit lui credinţa ca dreptate“, spune Apostolul. „Că nu prin lege i s-a dat lui Avraam sau seminţei lui făgăduinţa că vor fi moştenitori ai lumii, ci prin dreptatea credinţei“ (Romani 4, 13).

Mulţi dintre semenii noştri îşi abrogă dreptul de a judeca pe alţii, de a decide în locul lor şi de a-i pedepsi atunci când aceştia „greşesc“. Care este sursa acestui comportament? Descrieţi vă rog urmările.

Sursa este necredinţa. Prin credinţă dobândim totul, şi capacitatea de a fi drepţi şi a judeca cu dreptate, şi capacitatea de a face binele nu doar de a-l voi (evident că un judecător necredincios se va învoi foarte uşor la o judecată strâmbă săvârşită prin eristică avocăţească, prin cazuistică etc.). Cel fără de credinţă în Dumnezeu nu va avea nici frică de Dumnezeu şi nici ruşine de lume. El va distribui judecăţi uitând că acestea au valoare numai dacă sunt binecuvântări. Ce frumos înţeles găsim în cuvintele marelui antropolog creştin, Petre Ţuţea, care spunea aşa: „De la Marea Nordului la Vladivostok, Eminescu împarte binecuvântări“! Adică cele spuse de poet, judecăţile lui, sunt drepte, au adevăr în ele, fiind el organ al judecăţii lui Dumnezeu (ca toţi profeţii şi ca geniile popoarelor) în şi prin mijlocirea limbii române. Necredinciosul este mediocru nu doar moral, ci şi în celelalte fapte ale lui. Instalatorul sau electricianul, ori profesorul sau medicul fac lucrări de mântuială dacă n-au frică de Dumnezeu şi ruşine de lume. Când n-ai credinţă eşti predispus uşor să cauţi vină la alţii şi, exponenţial, la poporul din care faci parte. N-aţi văzut cât de uşor se iveşte pe buzele multora judecata, ba chiar injuria la adresa poporului român, a mioritismului. Cum nu-i reuşeşte cuiva ceva, cum dă vina pe poporul român şi pe neprihănita oiţă oraculară din cel mai frumos poem apofatic al folclorului lumii. Pentru comunism e de vină poporul român, pentru tragedia holocaustului e de vină tot poporul român, pentru capitalismul de cazinou e de vină tot poporul român, pentru incompetenţă şi mediocritatea unor segmente ale elitelor guvernamentale de după â89 e de vină tot poporul român. De unde această pornire? Din nesimţirea cea împietrită, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cred că esenţa răspunsului la această întrebare este în rugăciunea acestui mare sfânt al întregii creştinătăţi: „Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită“. Toţi cei care judecă pe alţii în loc să se judece pe ei suferă de acest sindrom al nesimţirii împietrite. Dovadă caracterul mecanic şi aproape general al acestei înclinaţii spre judecata poporului şi a celui de lângă tine. Aceasta arată câtă necredinţă este în noi şi cât fariseism în credinţa multora.

Omul modern nu mai are conştiinţa unui Judecător suprem

În limbaj bisericesc se întâlneşte expresia „a judeca pe alţii“, adică a pune în balanţă faptele mele „bune“, cu faptele celuilalt „rele“, a vedea numai ce este rău în celălalt, a denigra pe celălalt. Puteţi să daţi o explicaţie din punct de vedere sociologic a acestei situaţii?

Sociologic, răspunsul ţine de efectul de masivă degenerare morală şi intelectuală pe care-l induc asupra categoriilor foarte largi ale popoarelor elitele mediocre, imoralitatea publică, demagogia, ipocrizia guvernelor. Eminescu a propus o replică la teoria darwinistă a selecţiei naturale a celui mai bun. El atrage atenţia asupra acelor situaţii în care selecţia funcţionează pe dos: sunt selectaţi în elite nu cei mai buni, ci cei mai răi, fiindcă mediul acela pentru care sunt selectaţi aceia este corupt. Cum spune o vorbă populară: „peştele de la cap se împute“. Dacă noua clasă de îmbogăţiţi preferă manelele poporul, se va maneliza şi el treptat. Tocqueville atrăgea atenţia încă acum peste 200 de ani că statele demagogice întreţin un efect de degradare generală. El spunea „animalizare“. Însă eu evit cuvântul sub precauţia acelui gând al lui Max Scheler, care spune: „Omul este ori mai sus ca animalul ori mai jos ca animalul, niciodată ca animalul“. Adică omul căzut din omenitate e mai rău decât animalul. Cum spune Sfântul Macarie despre păcat: „că am greşit în această zi, ca un om, şi nu numai ca un om, ci mai rău decât dobitocul“.

Cum înţelege omul modern situaţia: „La sfârşitul vieţii vei fi judecat de către Dumnezeu pentru faptele făcute pe pământ“?

Arareori omul modern înţelege lucrul acesta. Doar credinciosul poate să-l înţeleagă. El trăieşte în toate după şi la măsura acestui gând: că toate se vor vădi acolo în faţa scaunului Judecăţii şi nu doar pentru oglinda conştiinţei lui (judecata individuală), ci şi în faţa poporului său cel din tot veacul şi deci în faţa lumii (judecata obştească). Dumnezeu ne va judeca atunci cu cântarul căderii noastre din darurile Sale prin care ne-a chemat la salvare şi ne-a făcut şi putincioşi s-o dobândim. Şi noi ce-am făcut? Am îngropat talanţii în pământul neroditor, ba stricăcios al păcatelor noastre, în frunte cu cel mai mare: păcatul aruncării darului, care este păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă. Eu cred că profesionistul mediocru nu se va mântui. Vă daţi seama ce amarnic şi întins este păcatul acesta în ziua de azi, când toate se fac lăutăreşte, când nici măcar nu există osteneală de a voi să începi să faci ceea ce este în dreptul tău să faci, adică e pus în dreptul tău prin darurile pe care Dumnezeu Le-a sădit în tine ca să le împlineşti, nu să le îngropi.

Auzim foarte des remarca „Te dau în judecată!“, „Lasă că mergem noi la tribunal!“. Nu faptul că încerci să îţi recapeţi dreptatea este problema, ci, că din orice motiv, uneori nesignifiant, apelăm la judecata omenească. De ce?

Pentru că odată cu necredinţa a sporit în lume mânia, nerăbdarea, nebunătatea, neiertarea. Suntem, cum spune Sfântul Apostol Pavel: răi, neiertători, nerăbdători, bârfitori şi mai presus de toate neîncrezători în Dumnezeu. Şi atunci apare graba aceasta de a te judeca şi a te încrede în judecata lumii mai presus de judecata lui Dumnezeu. Aş reaminti aici tot cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci-n cugetările lor s-au rătăcit şi inima lor neînţelegătoare s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi au ajuns nebuni; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o asemănare cu chipul omului celui stricăcios…. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; ca să-şi necinstească trupurile ei între ei; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin“ (Romani 1, 21-26).