Valentin Uritescu este un actor imens. Fiecare rol pe care l-a interpretat, pe scenă ori în film, a fost o bijuterie lucrată cu migală şi cu mare, foarte mare talent. Lista filmelor în care a jucat conţine 44 de titluri. Pentru şapte dintre rolurile realizate pe peliculă a primit premii de interpretare.
Activitatea scenică a maestrului este şi mai bogată. Valentin Uritescu a fost angajat al unor teatre de mare prestigiu: Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Bulandra şi Teatrul Naţional din Bucureşti. Valentin Uritescu a realizat creaţii scenice memorabile în mari spectacole regizate de Alexandru Tocilescu, Sanda Manu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Felix Alexa, Silviu Purcărete şi alţii.
Inventiv şi efervescent, grav şi sensibil, Valentin Uritescu şi-a cucerit admiratorii prin capacitatea sa uluitoare de a evolua cu aceeaşi strălucire nu numai în registru comic, ci şi în cheie tragică. Maestrul Uritescu ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu. Din dialogul purtat cu acest prilej, am aflat că-şi trage seva prin rădăcini adânci, înfipte temeinic în pământul satului Vinerea, judeţul Alba. De asemenea, am înţeles de unde venea forţa lăuntrică extraordinară pe care o aducea în fiecare rol: din disperare, din teama că personajul acela putea să fie ultimul din carieră. Dar Dumnezeu a avut grijă să nu fie aşa. Poate pentru că nu voia să ne răpească privilegiul de a-l vedea pe maestru pe scenă sau pe ecranul cinematografului. Ori ca să-i dea timp lui Valentin Uritescu pentru a găsi răspunsul la marile întrebări care-l frământă.
Adevăratul început, la Piatra Neamţ
Când aţi debutat în teatru, domnule Valentin Uritescu?
Am terminat Institutul (de Teatru) în 1963 şi am ales Brăila. Puteam să mă duc la Braşov, la Sibiu sau la Piatra Neamţ, dar "am dat cu banul" şi a ieşit Brăila. Aici am stat cinci ani şi n-am făcut nimic în teatru. Mă preocupau altele, printre care pescuitul. Balta Brăilei era la doi paşi. După cinci ani am fost chemat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ de către Sandu Lazăr şi Ion Cojar. Abia acum avea să înceapă cariera mea actoricească. Aici, la Teatrul Tineretului, am primit primul meu rol de dramă, aproape tragic, în piesa "Mai înainte de a cânta cocoşul", de Ivan Bukovkan. (
Premiera a avut loc în seara zilei de 30 martie 1975. Spectacolul a fost regizat de Eduard Covali. Din distribuţie mai făceau parte Nina Zăinescu, Gelu Birău, Theodor Danetti, Ioana Pavelescu, Paul Chiribuţă şi alţii - n.n.). Acţiunea se petrecea în timpul războiului, într-o localitate ocupată de nemţi. Un soldat german este împuşcat. Comandantul trupelor de ocupaţie alege zece localnici şi-i închide într-o pivniţă. Ostaticii trebuiau să spună cine îl omorâse pe soldat, altminteri urmau să fie executaţi unul câte unul. Tensiunea era teribilă. (…) Rolul meu era minunat. L-am jucat cu o intensitate extraordinară. Atât de tare am "intrat" în personaj, încât mi s-a declanşat un tremur la piciorul stâng.
De la un rol a pornit?
Da. Timp de doi ani şi ceva am umblat pe la toţi doctorii. Am început cu un medic din Piatra Neamţ. "Ai sindrom extrapiramidal!" Am venit acasă, m-am uitat în Dicţionarul Sănătăţii şi m-am îngrozit: o boală teribilă, degenerativă. Colega mea, Ioana Pavelescu, i-a povestit despre mine tatălui ei, care era medic. Acesta îl cunoştea pe marele profesor Voiculescu de la Spitalul nr. 9 (
actualul Spital Bagdasar-Arseni, n.n.). M-am dus la el şi m-a internat vreme de zece zile, timp în care mi-a făcut toate analizele posibile. M-a "căutat" până şi de cupru, să vadă dacă n-am cupru în organism. După toate investigaţiile astea, mi-a spus: "Ai un fel de Parkinson. Suferi de un sindrom extrapiramidal. Nu-i chiar Parkinson, dar e cam pe-acolo!".
Biserica a fost mintea şi inima satului
Aţi primit o lovitură îngrozitoare!
Da. Aveam doar 36 de ani. Eram disperat. Dădusem de gustul succesului. Veneam de pe cai foarte mari. Făcusem "Răfuiala", un spectacol cu care am venit şi-n Bucureşti şi am avut nişte cronici excepţionale. (
Este vorba despre "Răfuiala" de Phillip Massinger, spectacol regizat de Alexandru Dabija, a cărui premieră a avut loc în ziua de 2 decembrie 1976. Dl Uritescu l-a jucat pe Giles Overreach, pentru care a primit un premiu de interpretare în 1977. Alături de domnia sa, din distribuţie au mai făcut parte, printre alţii, Constantin Ghenescu, Traian Pârlog, Paul Chiribuţă, Puiu Dănilă, Rozina Cambos, nume grele ale teatrului românesc - n.n.). Mie mi-era rău, din ce în ce mai rău. La un moment dat, luam Levodopa, un medicament care avea nişte reacţii secundare teribile. Îmi venea să mă sinucid. Când mergeam pe stradă şi vedeam un camion, îmi venea să intru în el. Înainte de a pleca din Bucureşti spre casă, am intrat în Biserica "Sfântul Spiridon Nou", din Bulevardul Cantemir. M-am dus la Icoana Maicii Domnului, am îngenuncheat şi am început să plâng. Apoi, am ridicat privirea către icoana lui Iisus Hristos: "Doamne, te rog ajută-mă, mai dă-mi cinci ani, să văd ce se alege din mine!". Şi mi-a dat treizeci şi ceva de ani! Vezi tu, nu am aflat răspunsul lui Dumnezeu în clipa aceea, pentru că nu prea îl afli pe loc, dar tot ce se întâmplă după ce L-ai rugat fierbinte, dar fierbinte până dincolo de esenţă, demonstrează că Dumnezeu îţi aude ruga. Au urmat 30 de ani de carieră în Bucureşti. Am făcut film după film, m-am realizat ca actor şi acesta a fost ajutorul lui Dumnezeu pentru mine. Acesta a fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea mea. Eu nu mai am dreptul să-i cer lui Dumnezeu nimic, pentru că El mi-a dat tot.
Când aţi început să vă apropiaţi de Dumnezeu?
Copilăria mea a înflorit la Vinerea, un sat pe atunci arhaic, în care totul se petrecea sub veghea şi aripa lui Dumnezeu: munca, odihna, reculegerea, aşezatul la masă, rugăciunea, respectul pentru pâinea cea de toate zilele. Pe atunci, îmbinarea muncii cu sărbătorile rânduite de Biserica noastră ortodoxă se făcea firesc, ele împletindu-se armonios: munca era muncă, sărbătoarea era în primul rând sărbătoare, şi abia după aceea zi de odihnă. Cât am fost copil, relaţia mea cu biserica a fost extraordinară. Eram mereu la biserică. Acolo, cântam cântările şi spuneam Crezul. Erau vremuri grele, abia se terminase războiul. Toţi aşteptau să vină americanii şi să ne scape. Părintele Sabău ţinea nişte predici minunate - avea să fie închis mulţi ani din pricina lor - şi îi îndemna pe oameni să aibă nădejde în Dumnezeu. Biserica era cea mai importantă instituţie din satul meu, din Vinerea. Acolo, la biserică, se discutau toate problemele comunităţii. Păi, erau preotul, învăţătorul şi primarul. Ei erau "albăstrimea" satului. Acolo, la biserică, se stabilea până şi ziua când să culeagă viile. Tot românul avea vie, fiindcă este zonă viticolă. "Treâ să avem grijă să iasă vinul bun! Anul ăsta culegem viile în ultima săptămână a lui septembrie, când e boaba coaptă!" Deci, oamenii hotărau asta la biserică, după care plecau acasă, iar seara, pe uliţe apărea şchiopătând Tetea Nisă cu toba lui. Tetea Nisă era veteran din Primul Război Mondial şi rămăsese şchiop de-un picior. Şi zicea Tetea Nisă: "Sâaduuuce la cunoştinţă căăă s-o hotărât, de la bisearică o purces şi-o ajuuuns la domâ priiimar căă viile se cuuleg în săptămâââna care vine, în zââua cutare…". Şi bum-bum-bum-bum, din tobă. Aşa o fost, biserica era mintea şi inima satului.
Mi-aduc aminte cum era de Bobotează! Făceam o curăţenie-n casă de sclipeau toate. Părintele Sabău înmuia mătăunzul de busuioc în căldăruşa cu agheasmă pe care o ducea dascălul şi desena cu el prin aer semnul crucii în toate încăperile. Noi, copiii, stăteam şi-l ascultam pe părintele cum cânta: "În Iordan, botezându-te, Tu, Doamne…". Şi-avea părintele un glas, că ni se făcea pielea de găină! Era un moment special, cu totul extraordinar.
Când aţi început să simţiţi, copil fiind, comunismul?
Prin 1950. Începea colectivizarea. Până atunci, mintea mea nu realizase ce însemna comunismul. Dar din 1950 toate au început să se schimbe. Peste sat plutea o stare de nelinişte. Oamenii veneau ca şi înainte la biserică. Ei găseau în Dumnezeu reazem şi găseau nădejdea care îi făcea să reziste şi să spere. Apoi, mai era părintele Sabău, bunul părinte Sabău, care, în predicile sale, strecura cu dibăcie îndemnul la rezistenţă şi-i sfătuia pe credincioşi să nu se-nscrie în colectivă. Şi-am mai simţit foarte puternic ce însemna comunismul când părintele Sabău a fost arestat. Săracul, avea să stea mulţi ani în puşcărie.
Satul românesc şi-a pierdut candoarea
Dar acum, din â89 încoace, viaţa oamenilor din Vinerea a reintrat pe făgaşul pe care se afla pe vremea copilăriei dumneavoastră?
Nu pot spune că oamenii nu trăiesc mai bine ca odinioară. Dar lipseşte ceva. S-au pierdut candoarea, simplitatea, firescul, timpul acordat preocupărilor prin care te apropii mai mult de Dumnezeu: introspecţia, meditaţia, rugăciunea. Şi ce am câştigat? Radioul, televizorul, automobilul, avionul, "binefacerile chimiei", toate astea care îl îmboldesc pe om să se creadă "demiurg". Şi uite-aşa, ne vom situa din ce în ce mai aproape de ştiinţă şi din ce în ce mai departe de Dumnezeu.
Îl caut cu disperare pe Dumnezeu!
Domnule Uritescu, dumneavoastră, acum, în ce "relaţii" mai sunteţi cu Dumnezeu?
Hai să-ţi spun o poveste: Eu am doi prieteni din copilărie, Mircea şi Lelu. Mircea stă la două străzi de noi, iar Lelu în Balomir, satul nevesti-sii, la 4 kilometri de Vinerea. Unul dintre copiii lui Lelu, Dan, era un băiat extraordinar. Blând şi cumsecade, harnic şi săritor cum rar vezi! Abia terminase armata. Vine el acasă, hotărât să înceapă o afacere. Pe malul Mureşului, aproape de locul nostru de pescuit, era o bortă din care oamenii scoteau "pământ galben", ca să lucreâ prin casă. Dan venise din armată cu gând să scoată argilă din bortă şi să facă ţigle. Numai că, într-o zi, o bătrână din sat l-a rugat să-i aducă o roabă de "pământ galben", că nu şâ la ce-i trebuia. Vine Dan la bortă, intră în ea, începe să sape şi cade maluâ peste el. Ei, năcazul ăsta m-a revoltat foarte tare. Mă tot întrebam de ce Dumnezeu l-a luat la El pe băiatuâ ăsta, care era atât de bun? De ce nu l-a luat pe altul, pe unul rău, că doar sunt atâţia?! La înmormântare, părintele a zis că Dumnezeu îi cheamă la El pe cei pe care-i iubeşte mai mult. Daâ pe mine asta m-o-ntors pe dos. Era o contradicţie pe care n-am înţeles-o. Lelu, dimpotrivă, a devenit mai interiorizat, a albit, dar a continuat să meargă la biserică în fiecare duminică, rugându-se mai departe lui Dumnezeu. Nu s-a răzvrătit, cum fac mulţi dintre cei disperaţi, care ridică pumnul spre cer şi-i cer socoteală Atotputernicului. Din momentul ăla nu m-am mai dus la pescuit. În schimb, am început să citesc despre Dumnezeu. Am citit zeci de cărţi, începând cu Mircea Eliade al nostru şi studiind toate religiile. Voiam să văd care e "treaba". Atât de multe am învăţat, încât, în momentul în care mi-am pus problema dacă am găsit răspuns la întrebările mele, am descoperit că mai tare m-am afundat.
Pesemne că n-aţi citit cărţile potrivite. V-aţi gândit la această posibilitate?
Se poate. La câţiva ani de la întâmplarea asta, eram acasă, la Vinerea. La mine, acolo la Vinerea, este aşa: biserica (superbă, înaltă ca o catedrală), casa lui Remus Herlea, apoi e casa noastră. Într-o seară, stăteam în curtea pavată cu dale de piatră, în liniştea aceea dumnezeiască, sub părul din faţa casei şi mă uitam la biserică. Doar zgomotele firii îmi aminteau că sunt pe pământ: se auzea râsul unui vecin, o vacă mugea, un câine lătra în depărtare, poc!, mai cădea un măr, cucuveaua se tânguia pe acoperişul bisericii. Măi, şi-n tăcerea aceea şi locul acela, l-am simţit pe Dumnezeu. Am simţit cum El vine şi mă împrăştie în toate care mă înconjurau: în sunetele alea ale firii, în biserica de alături, pentru ca pe urmă să mă adun şi din nou să intru-n mine, mai liniştit, mai potolit, mai bun. Eu acolo l-am simţit pe Dumnezeu. Şi mi-am zis: "Când am să îmbătrânesc, am să vin la Vinerea şi am să merg la biserică. Fiindcă Îl caut cu disperare. Nu L-am aflat, doar L-am simţit şi-L caut cu disperare pe Dumnezeu. Acolo sunt sigur că-L voi găsi, fiindcă am să duc o viaţă simplă, înconjurat de plante şi animale, aşa cum mi-a plăcut mie întotdeauna. Acolo, lângă biserică şi sub oblăduirea ei. Să trăiesc acolo!".
Mă simt un rătăcit
Deci, vă retrageţi la Vinerea?
Nu se mai poate. Să vezi ce s-a-ntâmplat: mi-a murit nepoata în vârstă de 18 ani, fata fratelui meu. Când s-a-mbolnăvit fata, eu i-am zis lui frate-meu: "Măi, băiatule, vinde casa de la Vinerea, vinde-o şi salvează fata!". Avea leucemie galopantă. Doctorii de la Fundeni i-au zis: "Aţi venit foarte târziu. S-ar mai putea face ceva doar la Paris, unde este o clinică aşa şi pe dincolo". Frate-meu a vândut casa, pământul, plus 10 iugăre de pădure şi-a plecat cu copila la Paris. Au stat în spital o lună de zile, dar medicii n-au reuşit s-o salveze. În seara de Crăciun a murit. Abia la câteva luni bune de la înmormântarea ei am realizat că nu mai aveam locul ăla unde mă simţeam extraordinar de bine. Şi-am zis: "Doamne, ajută-mă să găsesc alte locuri ca acela! Este important să scap de cimentul ăsta (
arată spre pereţii apartamentului - n.n.) şi de griuri şi de oraşul ăsta care mie nu-mi place. Ajută-mă să găsesc şi să mă duc într-un loc unde să trăiesc o viaţă simplă, unde să am timp să mă gândesc şi la alte lucruri, bunăoară să mă minunez de o gâză ori de un fir de iarbă!". Vreau să-l rog pe Dumnezeu să mă liniştească. Pentru că, recunosc, eu nu-l am aproape pe Dumnezeu, daâL vreau cu disperare. Asta înseamnă, cred, că nu sunt un om rău. Eu cred în Dumnezeu, dar sunt nelămurit din anumite puncte de vedere. Când mă uit şi văd cum ăia sfâşie de viu un animal şi-l mănâncă, precizez, de viu, mă gândesc că asta nu e în regulă. De-aia ţi-am zis treaba asta, pentru că eu nu sunt... eu vorbesc ca unul rătăcit. Şi vreau ca rătăcitul ăsta să-l găsească, înţelegi, trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Fiindcă L-am simţit, înţelegi? Rătăcitul ăsta care sunt, l-a simţit pe Dumnezeu, dar vreau să-L găsească!
La biserică mergeţi, maestre?
Mă duc, din când în când. Mai merg uneori la Biserica "Sfântul Nicolae" - Piaţă, de la Obor. Miercurea şi vinerea postesc. Posturile mari nu le pot ţine, dar miercurea şi vinerea nu mănânc de dulce. Biserica e Casa Domnului, sunt convins de asta. Rânduielile bisericii trebuie respectate, fiindcă numai aşa se poate curma prostia şi anarhia din om. Biserica te învaţă să fii mai supus. Deci, ca să revin, merg la biserică rar, daâ când mă duc, mă duc cu tot sufletul. Eu nu am stofă de ascet. Nu sunt decât un bob de nisip preocupat de dorinţa de a-şi afla propriile limite. Într-o oarecare măsură le-am aflat. Aşa că voi trăi şi de acum înainte, atât cât îmi va fi dat, cu dorinţa fierbinte de a-l căuta şi a-l afla pe Dumnezeu, pentru că El există.
