Lecţia unui virus, adevărul despre om şi lume

Perioada de izolare din cauza pandemiei de Covid-19 ne provoacă cu întrebări și emoții neobișnuite. Oamenii satului de altădată vedeau suferința ca pe o judecată ce vine în urma unui dezechilibru sau a unei greșeli. După îndreptarea oamenilor, urma și încetarea pedepsei. Împotriva bolilor contagioase îi chemau în ajutor pe sfinți. Țăranii își duceau traiul așa cum le fusese dat, fără drept de alegere sau schimbare, considerând că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Despre filosofia de viaţă a ţăranului român şi cum ar trebui să-i inspire pe urmaşii lui de astăzi ne-a vorbit sociologul Corina Pantelimon, lect. univ. la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității „Spiru Haret”, București.

Doamnă profesoară, trecem printr-o perioadă excep­țională care, mai mult ca oricând, ne îndeamnă la introspecție. În calitate de sociolog, cum percepeți evenimentele prin care trec societatea românească și lumea întreagă?

Ne retragem, temporar, din rolurile de elevi, angajați salariați, public, clienți, turiști, chiar cetățeni. Ce am putea pierde? Accesul la aceste spații neutre și impersonale, la timpul-program, în favoarea „încarcerării” noastre în spațiul domestic, familial și al întoarcerii spre timpul natural, diurn-nocturn sau sezonier, spre timpul vârstelor noastre sau spre timpul sacralizat, postsărbătoare. Unii oameni resimt apăsătoare aceste reveniri, pentru că au trăit prea mult în afara lor. În mod natural, însă, copiii se bucură să nu mai plece opt ore pe zi de acasă, ci să rămână în căldura căminului și să încerce să învețe câte ceva cu ajutorul părinților sau fraților mai mari. Femeile, de asemenea, direct răspunzătoare de gospodărie, se echilibrează și-și recuperează domeniul care le revine în mod legitim; pot să redeprindă pregătirea pe îndelete a meselor, îngrijirea fără grabă a casei, alintarea copiilor fără presiunea de a trebui să fugă la serviciu. Chiar și bărbații își pot regăsi rosturi părintești sau gospodărești abandonate de dragul muncii salariate. Plictiseala poate fi un început, un simptom al înstrăinării noastre de aceste rosturi firești; totuși, ea este însă și primul semn de recâș­tigare a timpului, de revenire la ritmurile normale ale vieții.

Un impediment în acest câștig categoric este excesul de consum mediatic: în afara serviciilor, turismului, distracțiilor, ecranele ne „ajută” în continuare să pierdem timpul și blochează legăturile care se refac între cei apropiați. Mult mai gravă ar fi fost izolarea oamenilor în singurătate, individualizarea lor; unii sunt, din păcate, în această situație. Nu izolarea recomandată din cauza pandemiei este însă principalul motiv al acestei stări, ci individualizarea sau atomizarea vieții contemporane, autosuficiența materială, afectivă și chiar spirituală.

În momentele de boală, oamenii se rugau și posteau mai mult 

Vremuri de restriște au fost periodic de-a lungul timpului. Cum se comportau îna­in­tașii noștri în momentele de cumpănă din viața co­mu­nității lor?

Într-o anumită privință, ca și acum. Viața unui sat în timpul pandemiei din 2020 nu este fundamental diferită de cea a unui sat din secolul al XVII-lea, din timpul epidemiilor de febră tifoidă sau de ciumă. Oamenii satului nu așteaptă epidemiile, dar nici nu sunt surprinși de ele. Un anume simț al destinului îi face să accepte orice li se poate întâmpla, căci nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu sau fără lege. Dacă era zvon de boală sau semne de foamete, se rugau, posteau, se strân­geau în comunitate, apelau la încercări magice de apărare (cum erau Cămașa Ciumei, țesută, croită și cusută într-o singură noapte de femei bătrâne sau de fecioare, izgonirea bolilor prin zgomote sau întruchipări fioroase sau țeste de animale așezate la hotare). Dar, cel mai important, deși se fereau și se întăreau împotriva năpastelor, le acceptau ca „daturi” ale unei rânduieli, pe care nu o puteau înțelege și nu o puteau evita.

În prezent, frica, pe care noi o resimțim difuz, în forme foarte personale și greu de împărtășit, este mai ales de suferința absurdă, necuvenită, neexplicată și
nedreaptă. Ce este virusul care ne poate îmbolnăvi? Ce face? De ce? Ce putem face să-l stârpim? - o sumedenie de întrebări se pun, dar la care, deocamdată, nu se găsesc răspunsuri rezonabile. Iar asta nelinişteşte. Oamenii satului, așa cum spuneați, simțeau cumpăna; suferința este o judecată, urmare a unui dezechilibru, a unei greșeli. Cu cât lovește mai mulți oameni, cu atât mai mulți am greșit și trebuie să ne îndreptăm, cu atât mai aproape vom sta unii de alții în îndreptare, așa cum am stat în greșeală. După îndreptarea oamenilor, care devenea scopul prin­cipal, urmează și slăbirea, chiar încetarea pedepsei. Totul se lega, iar oamenii nu erau niciodată singuri în îndoieli sau temeri. 

Ritualuri de purificare și binecuvântare a oamenilor, locurilor și animalelor

Ce tradiții existau în satul românesc legate de pro­tecția oamenilor, caselor și animalelor?

Orice se făcea în casă, gospodărie sau în sat avea de obicei două conotații: de asigurare a binelui, sporului și de alungare a răului, sub înfățișările sale, secetă, foc, boală, sărăcie, vrajbă sau alte nenorociri. Pentru asta, în toate sărbătorile, și în cele comunitare, de refacere a lumii și timpului, cum erau Paștile sau sărbătorile de iarnă, și în cele familiale, de naștere, nuntă sau înmormântare, existau ritualuri de purificare sau de binecuvântare a oamenilor, locurilor sau animalelor deopotrivă. Este remarcabil că pământul, oamenii și animalele erau împreună amenințați sau protejați prin aceste ritualuri. Se dădeau ofrande: primele sau ultimele roade culese, lemne tăiate, pui de animale, uneori copiii erau închinați protectorilor divini sau spiritelor focului, apei, bolilor sau chiar morții, pentru îmbunarea lor. De asemenea, se purificau prin stropirea cu apă sfințită, cufundarea în apă stătută, trecerea prin foc oameni, animale, pământ și, dacă ar fi să-l credem pe Herodot, chiar și cer. 

În vremuri de boli molipsitoare, cum au fost ciuma, holera și tifosul, cum se comportau țăranii de altădată?

Bolile erau duhuri, cunoscute după înfățișare ca femei bătrâne, despletite, mânuind seceri cu care îi lovesc și le curmă viața oamenilor, anunțate de cele mai multe ori de alte nenorociri sau cumpene, cu care se întovărășeau: cutremure, războaie, apariția stelelor cu coadă sau a întunecimilor de soare sau de lună (eclipse). Uneori, pentru îmbunarea lor, li se adresau nume ca Alba, Frumoasa, Maica-Bătrână sau Maica-Călătoare. Împotriva lor, pe lângă credința în Dumnezeu, fără de care lucrurile se pot strâmba, dar nimic nu se poate îndrepta, se foloseau Cămășile Holerei sau Ciumei, numite și cămăși de izbândă (prin care erau trecuți toți oamenii și care apoi erau puse la hotar, ofrandă și îmblânzire spiritului bolii) sau brazdele de hotar, așa cum sunt pomenite în Oltenia, care se puteau trage numai de câte doi boi negri gemeni, fătați sâmbăta.

Ne amintim de povestirea copilăriei lui Ion Creangă în vremea holerei; pentru copii, viața însemna și moarte - văzută, în joc mitic, ca o „chițigaie-gaie”, care mai fură câte un om și-l duce puilor. Buna petrecere a copiilor însemna și buna stăpânire de sine a oamenilor mari care, afară de intensificarea unor ritualuri de apărare și înduplecare a bolii, își duceau mai departe traiul așa cum le fusese dat, fără drept de alegere sau schimbare. 

Invocarea ajutorului sfinților 

Care sunt sfinții protectori sau tămăduitori pe care oamenii îi invocau în vreme de epidemie?

Împotriva bolilor contagioase îi chemau în ajutor pe sfinții tari în lupta cu duhurile cele rele. Sfântul Arhanghel Gavriil, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Eftimie cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Haralambie, reprezentat și în biserici ținând ciuma în lanț sau de păr și stăpânind-o - erau ajutoare de nădejde în zilele cărora se postea, se sfințea apa vindecătoare cu care se stropeau și grădina și vitele. Apoi se coceau colaci care erau rupți și împărțiți să fie de mâncare la toate „gujuliile”, gângăniile de pe lume.

În prezent, se mai păstrează aceste tradiții în lumea românească? Tinerii mai cunosc aceste obiceiuri?

Se păstrează parțial. Acolo unde nu mai sunt pluguri, boi sau țesătoare sau acolo unde igiena și medicina au făcut uitate vechile năpaste, aceste tradiții nu mai există, cel puțin, nu în actualitate. Sfinții protectori mai sunt ținuți și cinstiți ca apărători de boală, iar reprezentările mitice ale vechilor epidemii au pălit. În schimb, ritualurile de păzire a gospodăriilor de foc, de secetă (cum este Caloianul, obicei ancestral ținut doar de copii), protejarea casei, bătăile rituale (a pământului cu maiul la Măcinici, a
oamenilor mari cu sorcova la Anul Nou, a vitelor și oamenilor deopotrivă la Florii, cu nuiele de salcie) sau purificarea prin foc mai sunt întâlnite în zonele civilizației țărănești. Și tinerii, acolo unde li se încredințează tradiția, nu o lasă să piară. Mai greu este să nu uite și să nu înăbușe părinții aceste tradiții, în dorința achiziționării unei modernizări, chipurile, necesare și salvatoare copiilor lor.

Sunteți sociolog și profesor, țineți cursuri universitare de psihologie socială, antropologie, psihologia familiei. Ce ne recomandați pentru a trece mai ușor peste aceste provocări deose­bite? Cum ne putem păstra credința, speranța și echilibrul?

Le putem păstra cu atenție la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și cu mai mare precauție față de comunicarea mass-media. Cu atenție la ceea ce tradiția ne învață despre necazuri și reveniri. Cu întrebări care ne privesc direct, despre rostul nostru, despre ce putem și ce nu putem, cu acceptarea și asumarea suferinței, bolii și a morții, care fac parte, oricât am nega, din viața noastră. Și cu refacerea trăirii în comuniune cu semenii, cu copiii și părinții noștri și cu Dumnezeu. Adică prin reîntoarcerea în realitate și în adevăr, de unde, presați de griji prea puțin importante pentru viața și chemarea noastră, am lipsit prea mult. Este aproape imposibil ca, luându-ne aceste repere și regăsindu-ne în cultura și în tradiția noastră, să nu ne refacem credința și, prin ea, echilibrul și speranța. 

Pandemia ne-a învăţat că suntem fragili

Ce ar fi bine să învețe din această pandemie societatea globală și fiecare persoană în parte?

Societatea globală are, iată, limite și riscuri. O lume standardizată, cu oameni ultramobili, alimentați, vaccinați, obișnuiți cu un stil de viață fără oprelişti, este vulnerabilă în fața unui singur virus. Uneori, stabilitatea este mai bună decât mobilitatea, iar hotarele mai bune decât deschiderile. Este crucial ceea ce se întâmplă cu migranții, cu cei care credeau că au două lumi, două patrii, și care acum sunt, ca dalbii călători între lumile mitice, suspendați la hotare, în spații neutre, fără identitate. Comunitatea românească veche avea obiceiul de a judeca pricinile importante la hotar; acolo se hotăra iertarea sau păstrarea judecatului în lume, în obște, sau alungarea lui. Într-o lume în care pedeapsa cu moartea nu se aplica decât excepțional, exilul era mai grav decât moartea, era viața imposibilă, existența spectrală și moartea în afara lumii.

O altă învățătură care ar trebui primită și deslușită este cea a amenințării bătrânilor. În socie­tăți în care bătrânii sunt declarați categorie inutilă, dar (încă) bine asistată social, vulnerabilitatea lor ne face atenți la ce ar putea fi o lume fără bătrâni. Protejarea bătrânilor de către copii este o întoarcere a ordinii generațiilor care ne poate aminti nouă, adulților, astăzi la și în putere, că suntem numai o verigă, o punte între cei care au fost și cei care vin.

Criza economică profețită de analiști ar putea avea și ea alte învățăminte bune, despre cumpătare, despre autohtonism și autonomie, despre importanța economiei de subzistență.

Sunteți mamă a trei copii, cum le explicați perioada prin care trecem? Ce aduce pentru familie această izolare în casă?

Uneori, explicațiile copiilor sunt mai limpezi și mai aproape de adevăr decât cele ale adulților. Nu de puține ori preferăm să îi întrebăm sau să îi ascultăm pe ei. Întâmpla­rea de acum o trăiesc cu bucuria de a fi împreună mai mult, dar și cu responsabilitatea grozavă de a face față ispitelor lenei, calculatorului, televizorului... Izolarea este relativă, căci la sat, acolo unde stăm în bună parte din timp, sunt multe legături care se refac, nu se desfac: copiii regăsesc animalele, vegetația, lumina și întunericul, reprezentările mitologiei lor, unele cunoscute, altele necunoscute nouă, părinților. Libertatea este, de fapt, mult mai bine trăită la sat decât în București.