Lectio divina, adică lecturarea duhovnicească şi în duh de rugăciune a Sfintei Scripturi, se practică la Bose de mai bine de patru decenii. În anul 1965, Enzo Bianchi, actualul abate al mănăstirii, se retrage într-un sat părăsit în apropierea localităţii piemonteze Biella şi înfiinţează o comunitate monastică, a cărei trăsătură caracteristică fundamentală este dialogul cu Scripturile, interpretarea şi mai ales trăirea mesajului cuvântului dumnezeiesc în fiecare zi. Între timp, Bose a ajuns o obşte numeroasă, dar totodată şi un important centru de congrese, conferinţe şi întâlniri interconfesionale şi interreligioase, recunoscut în peisajul creştin european şi mondial. Despre viaţa monahală şi lectio divina, despre Ortodoxie şi creştinism, într-un scurt interviu cu Enzo Bianchi.
Istoria mănăstirii şi a iniţiativei de la Bose are deja, după informaţiile mele, o istorie de patru decenii. Aţi început practic de la zero, atât în ceea ce priveşte construcţia şi amenajarea clădirilor, cât şi în ceea ce priveşte întemeierea unei comuniuni minunate. Cum vedeţi această dezvoltare, această creştere a mănăstirii acum, după patruzeci de ani?
Când privesc astăzi această comunitate, pe care am constituit-o şi am construit-o cu toţii în ceva mai bine de patruzeci de ani, sunt plin de uimire în faţa bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi. În decembrie 1965, m-am mutat singur în gospodăria ţărănească părăsită Bose: după trei ani s-au adăugat primii trei fraţi, pentru a începe împreună cu şi alături de mine viaţa monahală. Iar în anii care au urmat, comunitatea s-a mărit treptat. În acest sens, a trebuit să transformăm unele clădiri, pentru a dobândi mai mult loc. Dar toate aceste lucruri le socotim lucrarea lui Dumnezeu; noi n-am făcut nimic. Acum patruzeci de ani nu aş fi visat niciodată la o comunitate monastică aşa de mare: mă gândeam că ne putem aduna zece, poate cincisprezece... Dar Dumnezeu a voit această dezvoltare: în ciuda tuturor greutăţilor existente în cazul unui număr aşa de mare de vieţuitori, sunt bucuros şi Îl laud pe Dumnezeu, care face într-adevăr lucruri minunate.
„Îmi place mai mult viaţa monahală aşa cum este ea trăită în Răsăritul ortodox“
Comunitatea şi comuniunea monastică de la Bose se măreşte de la an la an. Ne aflăm, aşa cum se vehiculează, în faţa unui moment sau trăim tocmai un moment istoric, anume înfiinţarea unui nou ordin monahal?
Nu, comunitatea din Bose nu va deveni un nou ordin monahal: suntem doar o comunitate modestă, însumând 80 de persoane, care îşi petrec timpul în rugăciune şi muncă. Pentru înfiinţarea unui nou ordin monahal ar trebui depăşită şi o problemă de ordin practic: membrii comunităţii noastre aparţin, de fapt, mai multor confesiuni (cu precădere catolică şi reformată). Cum putem deveni un ordin monahal catolic? Nu ne preocupă astfel de întrebări: toţi fraţii trebuie să rămână credincioşi Bisericii din care provin. În comunitate, în viaţă monastică trăită împreună, pot găsi recunoaşterea propriei spiritualităţi. Prin urmare, îmi place mai mult viaţa monahală aşa cum este ea trăită în Răsăritul ortodox, acolo unde monahii nu sunt împărţiţi şi totodată divizaţi în mai multe ordine şi tendinţe, ci sunt pur şi simplu monahi, fără deosebire.
De şaptesprezece ani organizaţi cu succes conferinţe de spiritualitate ortodoxă, pe teme din cele mai diverse. Cum priviţi Ortodoxia?
Pentru noi, în Bose, este o mare bucurie să putem primi în fiecare an, în timpul zilelor conferinţelor din septembrie, atât de mulţi prieteni ortodocşi. Ne înlesneşte nouă, celor din Vest, o mai bună cunoaştere a lor şi totodată înlesneşte întâlnirea ortodocşilor din diferite Biserici autocefale. Chiar şi în cazul în care nu se poate ajunge la un consens important, se stabilesc multe contacte, care mai apoi, odată cu trecerea anilor, se dezvoltă în mai multe legături chiar între ortodocşi. Căci din punctul meu de vedere, Bisericile suferă din cauza lipsei de contacte între ele. Acest lucru poate conduce la un fel de concurenţă între diferite Biserici, un fapt trist, de altfel. În acest sens, a fost o mare bucurie pentru mine să văd ca noul Patriarh al Moscovei, Chiril I, dorea să întreprindă prima sa călătorie oficială, în urmă cu câteva luni, la Constantinopol, pentru a-l vizita acolo pe Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu I. Realitatea conform căreia actualul Patriarh al României a studiat şi a predat într-un institut ecumenic din Elveţia este pentru mine încă un aspect pozitiv în acest sens.
„Părintele duhovnicesc are un rol important în lectio divina“
Una dintre preocupările bibliştilor se referă la relaţia exegeză ştiinţifică - lectio divina. Cum putem transmite şi aplica în ziua de astăzi rezultatele exegezei academice, într-un mod bisericesc, asupra vieţii credincioşilor noştri?
Există diferite încercări ştiinţifice în această direcţie. Despre acest lucru am vorbit deja în cartea mea „La lettura spirituale della Biblia“ („Lectura duhovnicească a Scripturii“). Nu vreau să fiu prea tehnic în acest punct, ci doresc numai să fac trimitere la Origen, care încă în secolul al III-lea a realizat o astfel de lucrare. Dar „analiza narativă“ contemporană a textelor biblice este de asemenea o încercare de a citi Sfânta Scriptură ca pe un text literar, de a o cerceta critic pe baza şi cu ajutorul mijloacelor literare, pentru a păstra textul mereu viu şi a-l transmite în viaţa creştină. Dar „lectio divina“ necesită în aceeaşi măsură sprijin din partea exegezei ştiinţifice, în caz contrar existând pericolul nemaiauzirii sau nemaiascultării la glasul Domnului, Care vorbeşte în cuvânt, şi ascultării la propriile cuvinte...
În librăria mănăstirii din Bose putem găsi nenumărate cărţi pe diferite teme, toate având acelaşi autor: Enzo Bianchi. Cum găsiţi inspiraţia pentru a scrie aceste cărţi?
Într-adevăr, există multe cărţi publicate în ultimii ani, care au pe prima pagină numele meu. Sunt, în mare măsură, conferinţe sau articole, pe care le-am adunat în volum. Aproape întotdeauna, timpul în care trăim este cel care mă conduce la redactarea acestor cărţi, pentru a ajuta ceilalţi oameni să poată trăi asumat în lume şi în Biserică.
Sunt mai mulţi paşi ai acelei lectio divina pe care îi indicaţi, în lucrarea Prier la parole: tăcerea, meditaţia, rugăciunea etc. Printre acestea nu se regăseşte însă călăuzirea duhovnicească. Credeţi că, în acest proces al lecturării duhovniceşti sau spirituale a Scripturii, paternitatea duhovnicească joacă un rol important?
Da, părintele duhovnicesc are un rol important în lectio divina şi în general în viaţa duhovnicească. El înlesneşte credinciosului depăşirea stării de izolare, cu tot cu pericolul pe care îl presupune, anume confundarea propriilor gânduri şi idei cu vocea lui Dumnezeu! Astfel, părintele îl deschide pe ucenic: el personifică dimensiunea „Celuilalt“, pe care îl căutăm şi de care avem permanentă nevoie în credinţă. Cu toate acestea, este la fel de importantă şi exersarea personală a lectio divina: fiecare trebuie să stea mult timp înaintea textului, pentru ca să poată abia după aceea vorbi despre text cu îndrumătorul duhovnicesc.
Rezultatele diferitelor conferinţe organizate în Mănăstirea Bose sunt cunoscute şi comunităţii monastice de aici? În ce măsură concluziile şi rezultatele unor astfel de întâlniri pot avea un aport la viaţa lor duhovnicească?
Toate întâlnirile care au loc la Bose sunt organizate exclusiv de comunitate. Adesea suntem ajutaţi, dar întotdeauna există teme care ne privesc destul de direct. În acest sens, chiar dacă nu toţi membrii comunităţii pot lua parte la discuţii (pentru că la astfel de prilejuri trebuie să ne preocupe şi chestiunile administrative), întotdeauna este un bun prilej pentru a învăţa şi pentru a îmbogăţi viaţa spirituală. Dar pentru noi, întâlnirea personală cu cei care vin este lucrul cel mai important: este posibilă în timpul meselor, în pauze, iar aici luăm parte cu toţii! (în ciuda greutăţilor lingvistice) şi cu toţii ne îmbogăţim duhovniceşte.
