Asumarea crucii este una dintre caracteristicile poporului român, afirmă Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific la Muzeul Ţăranului Român. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, vedem felul în care crucea a fost purtată cu foarte multă demnitate şi cu foarte multă răbdare. Exprimarea poporului român este amprentată de cruce. Costion Nicolescu ne vorbeşte despre modul în care Muzeul Ţăranului a ajuns să aibă drept marcă principală crucea.
Domnule Costion Nicolescu, sunteţi cercetător ştiinţific la Muzeul Ţăranului Român încă de la reîntemeierea muzeului, imediat după Revoluţia din 1989. Aţi fost un martor activ al redeschiderii care a culminat cu expunerea permanentă închinată Crucii şi Învierii. Care a fost mesajul acestui proiect al lui Horia Bernea?
În primul rând, trebuie să spunem despre reîntemeierea acestui muzeu, care s-a numit, înainte să fie închis de stăpânirea comunistă, Muzeul de Artă Populară, că a fost redeschis în ctitoria lui Horia Bernea sub titulatura de Muzeul Ţăranului Român. S-a redeschis cu Expunerea Crucea, în zilele de Paşti ale anului 1993, care cuprindea doar două din aripile muzeului de astăzi, cea dinspre şoseaua Kiseleff şi cea dinspre Muzeul Antipa.
Horia Bernea unise două lucruri fundamentale ale ţăranului român: Învierea şi Crucea.
Muzeul este întemeiat pe Cruce pentru că ţăranul află despre cruce şi înviere în Biserică, iar apoi le trăieşte în viaţa de toate zilele. Această asumare a crucii este una dintre caracteristicile poporului român. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, vedem crucea care a fost purtată cu foarte multă demnitate şi cu foarte multă răbdare. Exprimarea poporului român este amprentată de cruce.
Redeschiderea muzeului cu această expunere are ca motivaţie şi faptul că Horia Bernea s-a născut pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci?
Da. El era foarte mândru de faptul că s-a născut într-o zi aşa de importantă. Era o zi pe care o respecta foarte mult. Şi nu doar el, ci şi ţăranul român. Tudor Pamfile spune că la români Ziua Crucii este una dintre cele mai importante sărbători, fiind ţinută aproape la fel ca şi Paştele. E o mărturie extraordinară şi vedem că era foarte dragă ţăranului român, cu toate că e o zi de post.
La această expunere muzeografică a fost uimitor cât de prezentă este crucea în exprimarea ţăranului, atât în ceea ce priveşte obiectele utilitare, cât şi în cele care ţin de credinţa lui. Vedem crucea prezentă pe toate tipurile de obiecte, cele de port, de lemn, de ceramică etc. Expunerea a fost împărţită pe teme, cum ar fi Puterea Crucii, Frumuseţea Crucii, tocmai ca să spună ceva, să pună nişte accente.
Poporul român are amprenta creştină pe care a primit-o, spre deosebire de alte popoare, dintru început. Noi nu ne ştim ca români necreştini. Creştinismul există structural în noi, şi asta se vede. Pentru cine a umblat cât de cât în lumea satului a văzut prezenţa troiţelor prin care ţăranul marca înălţimile şi răspântiile de drum.
De ce tocmai aceste locuri?
Înălţimile, pentru că acolo îşi puneau reperul, iar răspântiile, pentru că sunt locuri primejdioase: trebuie să alegi un drum sau altul. În acest context putem vorbi şi despre drumul spiritual, nu doar despre cel material. Este un loc unde trebuie să iei o hotărâre. Aici, crucea te ocroteşte, îţi aduce aminte de Dumnezeu, chemându-te la rugăciune. Când vedem o cruce, aceasta ne concentrează spre Cel care a fost pe ea. E un semn de trezire, de avertizare şi care ne dă curaj. Crucea este o armă de apărare, dar şi una de atac, de înaintare în lupta cu răul.
Crucea este prezentă în spaţiul ţărănesc şi prin semnele de pe casă. Fie traforată în frontonul de la pod, fie marcată pe acareturi. Pentru ţărani este mai mult decât un semn, ei trăiesc cu convingerea că pe ea s-a întâmplat ceva extraordinar, care a dat o altă turnură lumii.
Crucea decorează, dar nu este decorativă
Şi de aceea se însemnau pe ei şi tot ceea ce îi înconjura cu Sfânta Cruce.
Da. Crucea este prezentă pe veşminte şi prin cele mai mici însemne, dacă plecăm de la faptul că orice încrucişare de drepte puse cu un anumit gând şi exprimare reprezintă o cruce. Crucea decorează, dar niciodată nu este ceva pur decorativ, este o decoraţie care se încarcă de spiritualitate, de aceea arată veşmintele vechi de port românesc aşa de somptuos, ca o rădăcină în cultura bizantină. Şi mă refer aici la firul de argint sau de aur cu care erau cusute. Unele dintre ele sunt foarte învecinate ca tip de decorare, de materialitate cu veşmintele preoţeşti.
Un alt lucru interesant este veşmântul de protecţie al ciobanului, care are pe glugă cusută o cruce care aduce extraordinar de bine cu tipul de cusătură şi de cruce care se pune pe veşmintele de îngropare ale schimnicilor. Tăranul ştia că, dacă se înseamnă cu Crucea, este protejat, dar asta nu înseamnă că nu ţi se pot întâmpla tot felul de lucruri, căci ele vin nu pentru că ai fost neglijent, ci pentru că Dumnezeu, după atotcunoaşterea Lui, consideră că la un moment dat e bine pentru tine aşa. Un lucru pe care tu îl interpretezi ca o nenorocire, privindu-l la scara veşniciei, constaţi că este necesar.
Ce însemna crucea pentru ţăran?
Era un semn de mărturisire prin care îşi arăta apartenenţa şi ataşamentul faţă de credinţa strămoşilor. În acelaşi timp era şi un semn de protecţie. Încerca să alunge forţele răului prin semnul crucii, adică prin Hristos. Lucrul acesta se vede şi din faptul cum se închină românul când trece pe lângă biserică. Însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este dovadă de recunoaştere şi de salut către Dumnezeu. Crucea concentrează, esenţializează şi explodează, într-un fel, o lumină extraordinară. Ţăranul se închină şi când dă de o primejdie sau când se miră de o trăsnaie. Apare acest comportament pentru că acolo este implicat ceva bizar, rău. Aceste acţiuni devin aproape instinctive, nici nu mai gândeşte omul când aude de un lucru groaznic. Dar acest instinct este dovada că ceea ce a lucrat neamul acesta de atâţia ani ne-a intrat în genă. Sigur că poate nu îşi mai asumă astăzi românul până la capăt această însemnare cu semnul crucii, dar în ceasurile de restrişte se întoarce spre Dumnezeu. Fiinţa simte că ocrotirea şi ajutorul nu mai vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.
În cadrul muzeului, se găseşte crucea personificată şi ca pom al vieţii. Ce reprezintă?
Aici totul este foarte teologic, are la bază istoria căderii în păcat a primilor oameni. Hristos este cel care aduce arborele vieţii, interzis după cădere, adică Sfânta Cruce, pentru că toţi cei care merg la umbra crucii şi îi urmează vor ajunge ca tâlharul de pe cruce, în Rai. Motivul acesta este foarte prezent, mai ales pe ştergare. Crucea este prezentă şi pe anumite batiste, cum sunt cele de mire, adică cele folosite în momentele mai importante ale vieţii.
Ce e foarte frumos la noi, românii, şi nu ştiu dacă e atât de bogat şi în altă parte, este că dintr-un lucru simplu s-au putut găsi nişte exprimări artistice de o bogăţie, frumuseţe, eleganţă şi un rafinament extraordinare. Şi lucrul acesta nu este gratuit, nu e artă pentru artă, ci în spatele acestei exprimări se ascunde o dorinţă de a slăvi cât mai frumos şi mai cu multă jubilaţie pe Hristos prin cruce. Noi avem în muzeu vreo 13 troiţe. Şi sunt atât de diferite şi frumoase, unele sunt mai mici şi mai delicate, altele masive, scrise cu slovele acelea ţărăneşti, peste care s-a adăugat încărcătura timpului. Datorită rugăciunii îndelungate şi a timpului, ele capătă ceva în plus. Lucrurile care sunt încărcate spiritual, timpul sigur că le erodează, dar şi le adaugă ceva, de aceea unele lucruri vechi ni se par şi chiar sunt mai preţioase decât unele noi, chiar dacă sunt copia lor. Într-un fel, e o cale de transfigurare.
Horia Bernea a îmbogăţit muzeul şi cu o colecţie destul de importantă de cruci din piatră din zona Slobozia şi Buzău. Ce au adus ele nou?
Şi aici găsim câteva lucruri de un rafinament extraordinar. Ele se apropie de stilul brâncovenesc, altele sunt fruste, pur ţărăneşti. Spre exemplu, crucile gemene, care sunt soţ-soţie, arată un fel de unire şi după plecarea de aici.
Sigur, sunt şi crucile ca atare, pristolnicele, crucile de mână, care sunt de o varietate extraordinară. Adică putem să avem 10.000 la un loc şi nu vor fi două la fel. Nu există acest lucru în altă parte, această bogăţie...
Sau pristolnicul, care era prezent în fiecare gospodărie. Ceea ce se aducea înainte la pomenirea morţilor era pecetluit cu pristolnicul. Pristolnicele sunt de o frumuseţe rară.
Ţăranul se simte cu Dumnezeu acasă
Găsim în acest muzeu Crucea şi pe ouăle pictate.
În fond, la început, fiecare sală a muzeului avea ca emblemă o furcă de tors şi un ou încondeiat de Paşte. Furca avea şi ea traforată, într-un fel sau altul, crucea, ca de altfel şi ouăle. Furca însemna bineînţeles partea de lucrare din lume, care o vedem şi la mănăstirile vechi unde Eva este reprezentată cu o furcă de tors în mână. Este una dintre muncile reprezentative pentru femei. Iar viaţa de după moarte este reprezentată prin ou, adică Învierea. Crucea este prezentă pe amândouă pentru că merge până în Rai, nu rămâne pe pământ.
S-a mai încercat în muzeu să se arate cum crucea este structurală oricărei construcţii solide. Omul, în fond, poartă în construcţia lui anatomică crucea. Sunt expuse la noi cămăşi pe cruce tocmai pentru a arăta că structura omului este crucea. O roată ca să fie funcţionabilă are nevoie de patru spiţe, deci cruce. În concluzie, nu se poate nimic fără cruce. Dumnezeu, când a făcut lumea şi omul, a folosit ca matrice crucea. Deci crucea este întemeietoare de existenţă şi de mântuire.
Şi, bineînţeles, vedem prezenţa crucii şi în obiectele liturgice. Horia Bernea a expus chiar şi o catapeteasmă.
Toată expunerea care s-a făcut aici, la noi, prin faptul că Horia Bernea a ţinut cont de subiectul expunerii lui, adică lumea căreia îi aparţine ţăranul român, nu este ostentativă. Poţi foarte uşor să fii
ostentativ, să vrei să epatezi, dar mai mult deranjezi, agresezi şi chiar îndepărtezi. Ei bine, totul aici este făcut cu multă delicateţe, ferm, clar, dar în acelaşi timp şi delicat, astfel încât să stingi opoziţiile posibile. De aceea, când s-a
deschis muzeul, în 1993 - după părerea mea un mare curaj într-o lume ca a noastră să începi o expunere închinată crucii - nimeni nu a îndrăznit să protesteze. Toţi au fost uimiţi, bucuroşi şi au luat-o ca pe un lucru firesc. Aşa de normal s-a exprimat şi satul nostru, cu multă fermitate, prin frumuseţe, delicateţe, printr-un tip de comunicare adecvat.
Ţăranul se simte cu Dumnezeu acasă, are o mare iubire, un mare respect, dar nu ca pentru cineva distant, ci apropiat lui, şi cel mai bine arată aceasta expresia Părintelui Stăniloae, "Dumnezeu Drăguţul". Ţăranul nu ezită să se exprime cu o anumită exuberanţă, nu găsim la el acea răceală pe care o vedem la alte neamuri şi care nu arată o familiaritate.
De ce a ajuns crucea într-un muzeu? Nu mai face parte din viaţa românului?
Crucea nu e un lucru de muzeu, ci unul de viaţă. Crucea din acest muzeu arată anumite exprimări artistice ale ei puse în slujba unei însoţiri cu Hristos şi a unei împreună-pătimiri cu El şi a Lui cu noi. Muzeul acesta nici nu mai poate fi conceput fără cruce, dacă i-ai luat crucea s-a dus muzeul. Ea este prezentă şi ca să mărturisească despre istoria spirituală, cât şi de cea de zi cu zi a acestui neam. Din acest punct de vedere este o muzeografie mărturisitoare. Sigur că ar fi şi mai frumos dacă latura lui de misiune să facă conştienţi oamenii de moştenirea lor, iar pentru cei de afară să vadă cu cine au de-a face, adică cu oamenii care prin cruce ajung la Înviere şi se pot exprima atât de iubitori prin cruce.
Avem structura Crucii în noi
Mai este prezentă Crucea în viaţa noastră?
Spiritual vorbind, este. Pentru că orice suferinţă înseamnă şi o purtare de cruce, numai că una este să o porţi voluntar, şi alta cârtind. Dacă tot o ai, măcar să te foloseşti de ea. Dar, ca exprimare, s-a mai estompat. Dacă aceste stări spirituale şi ataşament faţă de Hristos prin cruce se făceau prin obiecte, prin lucrurile care ţin de cultura materială, acum acestea au pălit mult. Cine mai stă astăzi să facă haine precum portul popular. Arhitectura nu mai este aceeaşi. Oamenii poate îşi mai desenează crucea prin casă, dar invazia din Occident de proastă aşezare spirituală şi de proastă exprimare artistică e mare.
Cu toate acestea, mai sunt zone din ţară unde totuşi nu a dispărut, cine caută găseşte oameni minunaţi, dar tot mai puţini. Asaltul tehnologic, dublat de o evoluţie de libertinaj de gândire şi de trăire au făcut ca lucrurile să slăbească. Întotdeauna vor rămâne însă şi oameni ataşaţi bunului-gust, bunului-simţ, dar, vedeţi, ne întoarcem la problema tradiţiei. O tradiţie este puternică cât timp are o continuitate, când are rupturi pierde din forţă şi tinde să se destrame. Toate lucrurile acestea veneau dintr-o tradiţie de trăire şi de exprimare.
Ar fi la fel de minunat dacă noi, cei de astăzi, am fi într-o continuitate cu cei vechi în a îndura încercările. Astăzi vedem o lipsă de comuniune şi asta se explică numai prin îndepărtarea de Biserică. Un om care e în Biserică cu adevărat, nu doar de formă, nu poate să se simtă separat de ceilalţi, să devină un individual. Şi o urmare a acestui fapt este risipirea fiinţei, deci, o vreme de restrişte.
Unui creştin, dacă îi iei crucea, l-ai terminat, se simte descumpănit, dezorientat, neajutorat. Crucea e o taină pentru că o recunoşti în tine şi ţi-e o necesitate firească.
Avem structura crucii în noi. Pomul vieţii era în Rai. Odată cu căderea noastră, el a căpătat aspectul de instrument de tortură, pentru ca mai apoi să îşi recapete slava din Rai prin Hristos. De aceea neglijarea ei este sinucigaşă.
Putem vorbi de o diminuare a prezenţei crucii în viaţa românului de astăzi?
Eu nu ştiu dacă chiar a prezenţei, cât a conştiinţei ei. Mă uit că de multe ori din neştiinţă, din depărtarea de Biserică, ea este folosită prost. E clar că nu este conştiinţa crucii şi duhul ei nu este prezent, ci un semn folosit ca o podoabă sau un accesoriu, care te deranjează pentru că îţi dai seama că nu bate crucea aceea cu omul din spate.
Cu cât te îndepărtezi mai mult de cruce, te sărăceşti. Unora, care nu sunt ataşaţi spiritualităţii şi conţinutului Sfintei Cruci, poate să pară excesivă prezenţa ei, prea mare, făloasă, cu aur mult, cu pietre multe, dar, dacă o punem într-un relicvar în biserică, pentru că este duhul care lucrează acolo, se potriveşte de minune.
Limba noastră este limba crucii, dacă o vorbim în continuare, avem toate şansele să rezistăm în această lume, care are tot felul de pericole. Numai că înainte erau privite cu altă conştiinţă. Adică, dacă făceai un păcat, ştiai că eşti în afara rânduielii lui Dumnezeu şi a comunităţii, astăzi se fac lucrurile acestea fără să mai ai conştiinţa aceasta. Oamenii fac diferite păcate şi cred că sunt normali (homosexualitate, avort şi altele). E ca şi când eşti bolnav şi tu zici că eşti sănătos. Fiind bolnav, ai conştiinţa că trebuie să te tratezi, dacă nu, te omori singur. Aşa este şi cu păcatul. Conştiinţa este îmbolnăvită, setul de valori e alterat, şi crezi că nu mai ai repere. E păcat, pentru că avem încă multe.
Cât timp omul are, Biserica poate să se redreseze în orice moment, e ca atunci când treci puntea şi te prinzi de balustradă, dacă nu o ai, cazi.
