Limba română și presa basarabeană a secolului trecut

În Basarabia, presa de la începutul secolului XX a avut nobila misiune de a iniția mișcarea de emancipare națională, fiind totodată o tribună de la care se amintea basarabenilor despre identitatea națională a teritoriului situat între Prut și Nistru. Conferențiarul universitar Silvia Grossu, doctor în istorie și descendentă prin înrudire a lui Gurie Grosu, primul Mitropolit al Basarabiei după 1918, ne povestește în detalii despre presa de limbă română din Basarabia secolului XX și personalitățile cărora le datorăm Unirea.

Doamnă profesoară, în cartea „Născut la Cornova", dumneavoastră susțineți că, „la începutul secolului XX, publicațiilor de limbă română din Basarabia le-a revenit meritul de a fi inițiat mișcarea de emancipare națională din Basarabia". În același studiu, vorbiți despre periodizarea dezvoltării istorice a Basarabiei și vă alăturați istoricilor Alexandru Xenopol și Nicolae Iorga, care denumesc perioada cuprinsă între anii 1905 şi 1908, „epoca renașterii". Însă dvs. divi­zați această epocă a renaș­terii în alte trei etape: prima, 1906-1907, fiind etapa avântului revoluționar. Prin ce s-a manifestat acest avânt revoluționar în Basarabia?

Consider că, în perioada iniţială a revirimentului național din Basarabia, încadrată temporal între anii 1906 şi 1917, se disting clar trei etape: prima cuprinde anii 1906-1907 şi este marcată de avântul revoluţionar din întreaga Rusie, a doua, perioada de declin a libertăţilor sociale, include anii 1908-1916 şi poartă amprenta dură a reacţiunii ţariste; iar cea de-a treia, 1916-1917, a deşteptării conştiinţei naţionale, a fost determinantă pentru soarta de mai departe a românilor basarabeni.

Avântul revoluționar din prima etapă se datorează rezonanței sociale a înfrângerii Rusiei în războiul ruso-japonez. Dar acele manifestații revoluţionare din imperiu, de fapt, au fost generate de criza economică, de nivelul de trai scăzut al populaţiei, de situaţia deplorabilă a popoarelor încorporate în Imperiul Ţarist, între care şi noi, basarabenii. Greva generală, ce a cuprins centrele administrative din partea europeană a Rusiei pe o perioadă de mai bine de jumătate de an, din iarnă, mai exact, din 9 ianuarie (așa-numita, „Duminica sângeroasă") şi până în toamna anului 1905, s-a repercutat cu efecte benefice şi asupra Basarabiei. Libertăţile cucerite de la regimul autocratic prin Manifestul din 17 octombrie 1905: libertatea de expunere a opiniilor, libertatea întrunirilor au permis revigorarea spiritului naţional în provincie. Astfel, în toamna anului 1905, la Chişinău, din iniţiativa nobilimii locale ia naştere „Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale" în frunte cu Paul Gore şi Pavel Dicescu. Este prima organizaţie care înaintează un demers oficial autorităţilor locale şi Ministerului Instrucţiunii Publice, prin care solicită trecerea la instruirea în limba maternă în şcolile primare din Basarabia. Deși prevedea doar sporirea accesului spre ştiinţa de carte a băştinaşilor, era o încercare temerară de promovare a idealului naţional.

Pe valul beneficiilor revoluției de la 1905 se înscrie obținerea drepturilor naționale. Aceste drepturi au fost imediat puse în aplicare de estonieni, lituanieni, polonezi, finlandezi, însă mai puțin de basarabeni. Prima publicație periodică în limba maternă apare în Basarabia abia la 1906. Ziarul „Basarabia", editat din mai 1906 până în martie 1907, îşi axa activitatea pe mobilizarea basarabenilor la lupta pentru recâştigarea drepturilor naţionale legitime, suprimate de autocratismul rus „pe parcursul celor 93 de ani de când nenorocita Basarabie a căzut sub jugul greu al muscalului: dreptul de a avea şcoli româneşti, dreptul de a avea biserică română, dreptul la autonomia administrativă, dreptul la limba noastră, izgonită din biserici, şcoli, dregătorii" (articolul „Câteva puncte din programul nostru" nr. 6). Al doilea ziar, „Moldovanul", apare din ianuarie 1907 până în octombrie 1908. Numesc această etapă perioada avântului revoluționar, însă avântul se stinge foarte repede. Totuși, lumina lui a motivat foarte mult populația, care a început să creadă că se poate trăi și altfel.

În tranșeele Primului Război Mondial s-a dat start Unirii

A urmat declinul liber­tăților sociale. Ce a însemnat acesta pentru presa din Basarabia?

A urmat regimul Stolîpin, care a pus numeroase bariere în calea dezvoltării naționale. Din 1907 și până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, regimul de restricții și pedepse câștigă teren, se înăsprește cenzura, ceea ce se soldează cu un vădit regres în ceea ce privește activitatea presei din Basarabia. Cele două ziare au fost închise și alte încercări de a edita publicații în Basarabia sunt blocate de mașina de opresalii din Rusia țaristă. În pofida acestui fapt, din 1908 semnalăm apariția constantă, lunară, a primului jurnal bisericesc - „Luminătorul". Este o activitate lăudabilă, încununată cu succes, a arhimandritului Gurie Grosu, viitor Mitropolit al Basarabiei, care a făcut incomensurabil de mult pentru a promova limba română și valorile poporului român în Basarabia până la Unire. În această perioadă mai sunt câteva încercări temerare de a scoate publicații periodice în limba română. Unul dintre fondatorii a astfel de publicații periodice este Iorgu Tudor (Gheorghe Todorov), care în anul 1912, la 100 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist, editează ziarul „Făclia Țării" – în care semnează un articol incendiar pentru acele timpuri, intitulat „O sută de ani". În acest articol el susține că aceștia au fost 100 de ani de temniță, de întuneric și de lipsuri și că anexarea a fost un act în afara justiției. Evident că întreg tirajul ziarului a fost confiscat. Dar în atmosferă plana nemulțumirea pentru situația critică existentă.

În anul 1913 a apărut ziarul „Glasul Basarabiei" al lui Grigore Constantinescu, preot, coleg al arhimandritului Gurie la Academia duhovnicească din Kiev. Român de peste Prut, el se stabilește după absolvire în Basarabia, căsătorindu-se cu fiica unui moșier local. Grigore Constantinescu vinde moșia de zestre a soției pentru a edita ziarul, fiind convins de faptul că moldovenii s-au deșteptat și că necesitatea lecturării zilnice este deja înrădăcinată, fapt care va asigura abonamente la ziar. Din păcate, fără o susținere financiară constantă, ziarul nu supra­vie­țuiește, astfel încât Grigore Constantinescu pierde moșia, iar ziarul încetează să mai fie publicat.

La 1916 apar clar semnele deșteptării conștiinței na­țio­nale. Vreau să amintesc aici publicația „Cuvânt Moldovenesc", care, spu­neți dumneavoastră, „devenise catalizatorul activismului social și național al Basarabiei pe făgașul autonomiei și cel al identității naționale". Cum s-a manifestat, mai exact, deștep­tarea conștiinței naționale și de ce tocmai acestei publicații îi revine meritul respectiv?

Înainte de dispariția ziarului „Glasul Basarabiei", apare în mai 1913 prima noastră revistă literară, numită „Cuvânt Moldovenesc". Ingeniozitatea care a ­asigurat rezistența în timp a revistei „Cuvânt Moldovenesc" a constat în faptul că membrii redacției cunoșteau că românii din Basarabia nu aveau, la acea etapă, cultura cititului periodic. Redacția și-a propus să editeze o publicație „literară și de știință practică", pentru că, spre deosebire de ziare, revistele nu „expirau", ceea ce le asigura cititori care, la început de secol XX, în Basarabia, nu aveau alte mijloace de divertisment. Revista s-a bucurat de un mare succes, fiind editată în unii ani chiar și de două ori pe lună. La 1914, odată cu începerea Primului Război Mondial, același colegiu de redacție scoate ziarul „Cuvânt Moldovenesc". Este știut că, pe timp de război, revistele se retrag în umbră, în timp ce ziarele sunt solicitate pentru că oferă știrile de actualitate despre evenimentele conexe conflictului militar. Inițial, ziarul avea o periodicitate săptămânală, însă pe parcurs aceasta a crescut, ca la 1916 să fie publicat de trei ori pe săptămână, datorită faptului că România intrase în război de partea Antantei, pe frontul care era foarte aproape luptau zeci de mii de basarabeni, iar Basarabia devenise spatele frontului. Aici aș vrea să deschid o paranteză și să subliniez un fenomen foarte important pentru perioada respectivă: participarea la lupte comune a contribuit la înfrățirea ostașilor basarabeni cu românii din stânga Prutului. A fost o uluitoare descoperire pentru basarabenii în­doctri­nați că ei sunt ruși atunci când au aflat că se pot înțelege perfect cu ostașii de pe frontul românesc – vorbesc aceeași limbă, cunosc aceleași legende, povești, tradiții... Tocmai din acest motiv sunt înclinată să cred că în tranșeele Primului Război Mondial s-a dat start Unirii.

La Basarabia aveau pretenții atât Rusia, cât și Ucraina

Apare întrebarea: de ce biroul Sfatului Țării și problema primului parlament din Basarabia s-au discutat anume la congresul ostașilor, când au fost atâtea alte congrese? Răspunsul este simplu: doar acest congres era reprezentativ pentru basarabeni – numai ostașii reprezentau toate păturile sociale, precum și toate mino­ritățile naționale care erau în Basarabia, factori decisivi pentru validarea rezultatelor acestei întruniri. La un congres cu 500 de soldați de pe toate fronturile, cu spiritul lor de organizare și de disciplină, cu viziunile lor din diverse partide, s-a luat decizia de a crea primul organ legislativ al Basarabiei „Sfatul Țării", și tot în acest context, de a înființa o entitate statală independentă, deoarece la acest teritoriu avea pre­tenții foarte insistente Rada Ucraineană. În consecință, la 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Populară Moldovenească.

Dar să revenim la revoluția din februarie din Rusia, care, pe lângă alte cuceriri, a decretat dreptul la autodeterminare tuturor națiu­nilor din imperiu. În martie 1917, redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc" se transformă într-un fel de stat-major al procesului de redeșteptare. În aprilie 1917, tirajul ziarului „Cuvânt Moldovenesc" crescuse până la aproape 7.000 de exemplare, lucru nemai­auzit în Basarabia. În paginile ziarului se publică statutul Partidului Național Moldovenesc, informații despre congresele la care se întruneau păturile sociale din Basarabia – clericii, pedagogii, țăranii, ostașii, studenții. În contextul acestor schimbări, Partidul Național Moldovenesc și admi­nistrația gubernială au luat decizia să se treacă la instruirea în limba română în școli, pentru ca băștinașii din Basarabia să aibă în sfârșit acces la carte în limba maternă. Astfel, s-a luat decizia ca revista „Cuvânt Moldovenesc" să se transforme în revista „Școala Moldovenească", pentru că nu exista alt colegiu de redacție care să preia editarea acestei publicații și nici mijloace pentru o nouă publicație. Drept rezultat, re­dacția a decis ca această revistă să devină și primul suport educaţional necesar cadrelor didactice pentru ulterioara trecere la grafia latină și la limba română ca limbă de instruire.

În acea perioadă s-au valorificat anumite împrejurări prielnice acestor reforme inițiate de Partidul Național Moldovenesc, în special faptul că mai mulți refugiați ai războiului se aflau aici, la Chișinău. Printre ei se numărau Onisifor Ghibu, Romulus Cioflec și alții, pe care îi regăsim implicați în diverse activități de revigorare națională. Aceste persoane cărturare din Bucovina sau Transilvania, care aveau deja experiență de luptă pentru deșteptarea națională, au dat o mână de ajutor inclusiv la întocmirea programului Partidului Național Moldovenesc, dar și la inițierea primei reforme din Basarabia – reforma școlii. În scurt timp s-a decis ca, din octombrie, clasele primare să treacă la instruirea în limba română, ceea ce a scos în prim plan situația extrem de critică a școlii basarabene. Au fost identificate trei probleme care cereau o soluționare urgentă: în primul rând, aducerea unei tipografii cu caractere latine, apoi aprovizionarea cu literatură didactică și, bineînțeles, reformarea cadrelor didactice. În consecință, reforma școlii din Basarabia a demarat prin cursurile de vară pentru învățători, apoi prin editarea de carte didactică în limba română. Amintesc că, în Basarabia, instruirea se făcea doar în limba rusă, chiar și în clasele primare. Firește, profesorii erau pregătiți la instituțiile din Rusia, mai mult decât atât, mulți dintre ei erau de naționalitate rusă.

Arhimandritul Gurie Grosu exilat pentru tipărirea de cărți în română

Sunteți autoarea tripticului editorial „Mitropolitul Gurie. Misiunea de cre­dință și cultură", trei volume care evocă personalitatea primului Mitropolit al Basarabiei după unirea ei cu ţara. Care a fost rolul Mitropolitului Gurie în readucerea limbii române în paginile cărților și publi­cațiilor din Basarabia, și implicit, în lupta pentru deșteptarea conștiinței naționale?

Mitropolitul Gurie, fiind unul dintre cei mai mari cărturari ai noștri la început de veac XX, a avut intenția de a edita cărți imediat după ce a fost numit misionar al Eparhiei de Chișinău, în anul 1902. Încă la 1905, pe atunci ieromonah, Gurie publică în ziarul „Bessarabskaia jizni" un articol în care tratează problema necesi­tății revenirii limbii române în Biserică și în școală. După deschiderea tipografiei eparhiale, demers realizat cu efortul lui Gurie Grosu, în 1908 el editează prima carte – „Cartea de învățătură despre legea lui Dumnezeu", cu elemente de gramatică – pentru studenții Seminarului Teologic din Chișinău. Volumul a fost aprobat de Sfatul eparhial şcolar în calitate de manual de religie pentru şcoala primară, dar Arhiepiscopul Serafim Ciceagov, fost colonel în armata ţaristă, s-a opus categoric răspândirii acestei cărţi, declarându-i autorului că „va pune beţe în roata moldovenească". În 1909 apare „Bucoavna moldovenească", scrisă ireproşabil din punct de vedere ştiinţific şi metodic. „Cartea aceasta, scria Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, un neobosit cercetător al imaginii de cărturar a ierarhului Gurie, nu este o bucoavnă obişnuită, care cuprinde rugăciuni şi slujbe bisericeşti, ci un abecedar modern, alcătuit după principii pedagogice." Și acest abecedar nu a fost acceptat pentru instruire de către Episcopul Chișinăului din acea perioadă. Motivul principal pentru care manualele sale au fost respinse era că limba din cărțile pe care le scria Gurie era limba română, și nu cea „moldovenească". Astfel, la 16 decembrie 1909, pentru „activitate de separatism față de Rusia", arhimandritul Gurie a fost exilat într-o mănăstire din gubernia Smolensk (Rusia), rămânând departe de Basarabia până în anul 1917. Dar activitatea sa cărturărească nu încetează. În 1910 este editat alt manual al arhimandritului Gurie – „Carte de cetire cu ştiinţe din gramatica moldovenească". Cele mai multe texte introduse sunt traduceri din cărţile ruseşti, dar apar şi fragmente din cărţile de citire româneşti.

La revenire, Gurie se încadrează imediat în mișcarea de emancipare națională din Basarabia. În primul rând, se implică, alături de Onisifor Ghibu, și alți fruntași din ținut în procesul de reformare a învățământului din Basarabia, fiind numit și ministru adjunct în Ministerul Instrucției și Cultelor din republica nou-formată. În octombrie 1917, grație eforturilor cumulate ale fruntașilor basarabeni, care s-au implicat plenar în procesul de revigorare națio­nală, vede lumina tiparului primul abecedar românesc din Basarabia, cu caractere latine – „Abecedar Moldovenesc pentru anul întâi de şcoală". Abecedarul cu grafie latină, primul suport didactic prin care a demarat reforma școlii, apare într-un tiraj de 50 de mii de exemplare și este reeditat de mai multe ori. Totodată, el elaborează și partea a II-a, cartea de citire. Abecedarele Mitropolitului Gurie au cunoscut opt ediţii şi au fost de un real folos şcolii, nu doar în Basarabia, nu doar în perioada interbelică, ci și în satele din partea transnistreană, în anii celui de-al Doilea Război Mondial.
La doi ani după Unire, în ianuarie 1920, Gurie Grosu este rânduit de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să conducă Arhiepiscopia Basarabiei, iar opt ani mai târziu, la 26 aprilie 1928, Arhiepiscopul Gurie este înălțat la treapta de Mitropolit al Basarabiei.

Eu mă mândresc foarte mult cu această generație de oameni vrednici și cred că noi le datorăm incomensurabil de mult. Ei au reușit în mai puțin de doi ani să realizeze ceea ce noi acum nici nu avem capacitatea de a aprecia și prețui la justă valoare. Oricâte evenimente de comemorare am organiza, oricâte monumente le-am edifica, oricâte cărți le-am consacra, toate acestea nu vor fi suficiente. Acea generație a traversat cu demnitate o perioadă extrem de vitregă, a depășit enorme greutăți, care pentru noi, astăzi, ar fi insurmontabile.