Născut în Mălinii lui Labiş şi crescut la Fălticenii Vechi, aproape de casa marelui Sadoveanu, într-o familie cu tată preot, Grigore Ilisei avea să moştenească frumuseţea cuvântului scris şi vorbit şi dragostea pentru poveste şi pentru oameni, devenind, mai târziu, un scriitor de calibru şi o voce rezonantă a presei moldoveneşti. Este cel care a înfiinţat studioul regional de televiziune de la Iaşi, pe 3 noiembrie 1991, autorul a sute de reportaje transmise pe canalele naţionale ale Televiziunii Române şi realizator de emisiuni culturale la TVR Iaşi.
Un interviu cu scriitorul şi jurnalistul Grigore Ilisei.
V-aţi născut într-o familie cu tată preot. În ce mod a influenţat acest lucru viitoarele dumneavoastră preocupări?
Fiii de preoţi, de obicei, urmează drumul părinţilor lor. Nu s-a întâmplat aşa şi cu mine, din varii motive; nici contextele nu erau foarte favorabile în perioada respectivă, dar nici tatăl meu nu a încercat în vreun fel să influenţeze decizia mea, ci mi-a lăsat întreaga libertate posibilă la vârsta mea de atunci. Sigur, încă din acea perioadă existau nişte preocupări pentru viitoarele mele activităţi, în special în lumea cuvântului, a scrisului. Deschiderile mele erau în primul rând către literatură, către istorie, către geografie într-un mod cu totul special şi am ales această cale. Vrând-nevrând, ea este înrudită cu vocaţia tatălui meu, aceea de „cuvântător“, de „slujitor al cuvântului“ şi, din acest punct de vedere, m-am simţit mereu afin, legat sufleteşte de părintele meu. Cine citeşte mai profund unele dintre cărţile mele poate regăsi nişte filoane care vin dinspre această lume a Bisericii, a credinţei. Pentru că toată copilăria mea s-a petrecut în preajma Bisericii, a cimitirelor. Cultura mea s-a irigat din aceste ape şi datorez mult mediului în care m-am format şi valorilor în care am fost crescut.
Aţi moştenit, aşadar, ceva din tradiţia unei case preoţeşti, dar şi o aplecare către biserică şi către comunitatea creştin-ortodoxă. Cum credeţi că este privit astăzi fenomenul religios?
Suntem, în momentul de faţă, martorii unei secularizări agresive. În lumea românească, după ’89, am asistat la un fenomen mai puţin obişnuit, cel puţin pentru Occident, respectiv la o intensificare a interesului pentru fenomenul religios şi pentru Biserică. Sigur, în acelaşi timp nu putem să nu percepem, dacă privim cu o anumită acuitate, că există destul formalism în legăturile pe care oamenii de azi le au cu Biserica, că deseori nu neapărat credinţa îi mână într-acolo, ci speranţa că pe această cale îşi vor rezolva problemele lor lumeşti. Acesta este un fenomen care se dezvoltă subteran. Oameni care sunt cutreieraţi, stăpâniţi de fiorul mistic, în adevăratul sens al cuvântului eu cred că sunt, totuşi, puţini în societate. Ceilalţi au legături, aşa cum spuneam, mai mult formale cu Biserica, ţin o anumită tradiţie, frecventează Biserica pentru că aşa e bunul obicei al pământului. Există şi oameni care trăiesc intens fenomenul acesta religios; sunt credincioşi de-adevăratelea, cred în puterea lui Dumnezeu şi se supun acestor reguli de conduită pe care Dumnezeu le-a rânduit prin cărţile sale sfinte, plăsmuite de apostolii şi de toţi învăţaţii şi înţelepţii Bisericii.
„A fi bun creştin e o stare de spirit“
Ce înseamnă să fii un bun creştin în secolul acesta grăbit în care trăim?
Până la urmă, a fi bun creştin e o stare de spirit, e un mod de a-ţi construi viaţa şi relaţiile cu ceilalţi şi trebuie să fie fructul unor convingeri lăuntrice puternice. Adică, nu a te comporta pentru că aşa face bine, pentru că ţi-ar putea da o imagine bună în ochii celorlalţi, ci pentru că aşa crezi şi aşa ţi-a insuflat credinţa ta, a celor din care te tragi şi pe care, câteodată, eşti dator să o duci către cei care vor veni după tine.
Bunul creştin, cred eu, nu este nici habotnicul, pentru că există şi această primejdie, şi această formă de exprimare a credinţei religioase, care aparţine fanatismului, fundamentalismului. Şi vedem cât de mult rău poate face fanatismul în lumea de astăzi. Religiile creştine, în general, s-au „scuturat“ de fundamentalisme mai repede, pentru că ele au pracurs o etapă istorică pe care ceilalţi n-au parcurs-o. Uneori, au devenit prea liberale unele din aceste religii. Dar aceasta este presiunea imensă a lumii în care trăim, o lume care remodelează caractere, comportamente, schimbă oameni şi totul se petrece într-un ritm rapid, aproape ameţitor şi care, în acelaşi timp, prin dinamica lui, nu ne dă răgaz să reflectăm asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dumneavoastră aţi vorbit de o lume grăbită. Simt şi eu acest lucru; este o dinamică, un ritm al timpului care te fură reflecţiei, meditaţiei, gândirii mai profunde asupra lucrurilor. Sunt extrem de multe lucruri mărunte, efemere, nesemnificative, care ne macină timpul, care ne abstrag unor preocupări de substanţă, şi acest lucru se vede în special în felul în care se construieşte astăzi omul, şi mai frivol, dar şi mai puţin tentat de lucruri laborioase, de adâncimea gândirii, de temeinicia faptelor sale. „Trăieşte-ţi clipa!“ e în mare vogă, iar clipa e încărcată de foarte multe lucruri şi nu întotdeauna esenţiale.
Regimul comunist, „mutilant“ pentru jurnalismul de calitate
Revenind la activitatea dumneavoastră profesională, aţi fost unul dintre promotorii studioului regional al TVR de la Iaşi, dar şi o voce rezonantă a radioului ieşean. Cât de dificil era să faci radio în anii de dinainte de 1989?
Acel context era unul constrângător, evident, dar au fost, totuşi, nişte momente mai prielnice pentru a te realiza profesional. În general, în perioadele dificile, profesioniştii nu lipsesc. Uneori, ei chiar apar cu mai multă înverşunare, pentru că e nevoie de multă abilitate ca să exişti în asemenea contexte. Şi eu mă gândesc la literatura pe care o practic. De obicei, noi căpătăm imunităţi la diverse lucruri. Scriitorii, spre exemplu, au căpătat atunci anumite abilităţi de a lupta cu cenzura, de a ocoli, de a găsi formule, uneori esopice, deseori şoptitoare, dar numai din nevoia de a rosti adevărul. În meseria pe care am făcut-o, aceea de jurnalist în presa scrisă şi în audiovizual, au existat nişte momente prielnice, în special după 1964, când s-au putut face şi lucruri de calitate, deci şi jurnalism de calitate. Sigur, a existat şi o presiune puternică a propagandei, a dispoziţiei de partid, a ideologizării, dar nici presa liberă de azi nu-i cu totul ferită de imixtiuni, din păcate. Eu mi-aş fi dorit să nu se întâmple aşa… Oricum, timpul de-atunci a fost unul mutilant pentru jurnalism şi probabil că mulţi dintre cei care s-au format în acea vreme s-ar fi putut dezvolta altfel, dacă ar fi avut un alt context, mai favorabil.
3 noiembrie 1991: actul de naştere al TVR Iaşi
Care a fost povestea „naşterii“ TVR Iaşi?
A existat atunci o presiune puternică de a face televiziune, cu orice chip. Asta a dat frâu liber neprofesionalismului, improvizaţiei, diletantismului. N-am prea fost adeptul acestei căi, şi asupra mea s-au exercitat mari presiuni să încep să emitem cu un casetofon, cu o cameră de amatori, cu care să mergem undeva, la un radioreleu, şi să transmitem o emisiune. Alţii au făcut-o; eu n-am agreat această modalitate. Uneori am fost privit ca un conservator, dar sigur că n-am putut să nu iau act de această presiune. Am început în condiţii grele, pentru că şi atunci, ca şi acum, Televiziunea Română se confrunta cu condiţii materiale nu foarte bune. Dar am folosit un anumit prilej, acela de a marca 50 de ani de la emisia primei emisiuni de radio de la Iaşi şi de la prima menţiune a unui post de radio în afara Bucureştiului, la 2 noiembrie 1991. Am reuşit să obţin ceva mijloace, şi aşa a apărut TVR Iaşi.
Jurnalismul dă scriitorului „carnea vieţii“
Sunteţi jurnalist şi scriitor. Cum se împacă lumea brutală, a realului, în care se înscrie jurnalistul Grigore Ilisei, cu cea a ficţiunii, a visării, în care se dimensionează scriitorul?
Această logodnă, ca să zic aşa, între scris şi jurnalism e un lucru obişnuit. Tudor Arghezi avea o remarcă plină de adevăr. El spunea că-i bine să faci jurnalism ca scriitor, dar trebuie să te opreşti la timp. Boala aceasta a jurnalismului este incurabilă; nu prea poţi scăpa de ea, dar, dacă eşti şi scriitor, trebuie cumva să te degajezi de anumite lucruri, care pot să accentueze clişeizarea scrisului. Pentru că acesta este un păcat al jurnalismului aproape de neocolit. Eu am avut însă norocul să nu practic jurnalismul acesta zilnic; m-am mişcat într-o anumită zonă de creativitate, de reportaj.
Jurnalismul este important pentru un prozator în mod special, pentru că el îţi dă „carnea vieţii“. Contactul cu diverse medii, cu realitatea, asigură suportul pentru scrisul de proză. Sigur, jurnalismul nu e neapărat singura cale de a cunoaşte viaţa, dar e o cale bună şi lesnicioasă.
Spunea cineva despre dumneavoastră, şi spunea frumos, că păreţi a descinde din „familia sadovenienilor“. Sunt cărţile dumneavoastră o întoarcere a sufletului către origini?
Eu am fost cu siguranţă marcat de spiritul sadovenian. Casa în care am copilărit, la Fălticenii Vechi, se afla aproape în dreptul casei de pe cealaltă uliţă, a lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul nu mai era acolo, dar spiritul lui impregnase puternic atmosfera acelui loc. Am fost şi sunt şi astăzi sedus de proza lui Sadoveanu. Iubesc mult frumuseţea cuvântului, exprimarea calofilă, dar nu neapărat numai de dragul calofiliei, îmi place şi eposul sadovenian, mă socotesc un prozator de stripe moldovenească, pentru că sunt un povestitor.
La origini ne întoarcem mereu, de acolo ne tragem substanţa. Eposul cărţilor mele vine din lumea care m-a modelat.
▲ Scurtă biografie
Grigore Ilisei s-a născut la 20 noiembrie 1943, în localitatea Mălini, judeţul Suceava, în familia preotului Ilie Ilisei. A fost redactor la Radio Iaşi din 1966 până în 1983, când a fost epurat din Radioteleviziunea Română, împreună cu alţi 80 de ziarişti din Bucureşti şi din ţară. În 1989, alături de foştii colegi, a redeschis postul Radio Iaşi, a cărui activitate fusese suspendată din 1985. Ulterior, pe 3 noiembrie 1991, a inaugurat studioul TVR Iaşi, creând aici o echipă tânără şi dinamică de jurnalişti. În plan literar, este autorul a 15 volume de publicistică (reportaj, tablete, interviu, jurnal de călătorie, memorialistică, eseu despre artă) şi a mai multor cărţi de proză. Din anul 1975 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din 2001 a fost ales secretar al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Intensa sa activitate în presă şi literatură a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii, dintre care amintim Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de „Cavaler“ (2001), Ordinul Ziariştilor clasa I-a, Diploma de onoare a Uniunii Ziariştilor profesionişti şi Crucea Patriarhală, acordată de patriarhul Teoctist, Patriarhul României, în 2003.
