Şi-a petrecut copilăria la mănăstire. Tot aici a crescut, rugându-se împreună cu sfinţii, şi s-a desăvârşit ca monah şi ca profesoară de limba română. Ca urmare a decretului din 1959, a fost nevoită să plece din mănăstire. N-a fost atrasă de bazarul lumii. S-a dedicat muncii la catedră şi rugăciunii. O amintire dragă pe care o poartă din acea perioadă este întâlnirea cu Maria Tănase. La cei 91 de ani, maica Florentia mărturiseşte că nu ştie cum au trecut anii, dar a ajuns la vârsta la care "nu-mi doresc decât să mă duc să mă liniştesc la cer".
Când aţi venit la mănăstire?
Eu am copilărit la mănăstire. De la 3 ani mama m-a dus la mănăstire. Am fost orfană de tată. N-am ştiut nimic de părinţii mei până la 23 de ani. Am crescut la orfelinat, la Mănăstirea Bistriţa. Acolo aveam grădiniţă, şcoală, ne dădeau la liceu. Cele care rămâneau în mănăstire puteau merge şi la facultate. Am absolvit facultatea la Cluj, Secţia de limba şi literatura română. Imediat m-am întors la mănăstire şi am profesat acolo. Viaţa asta culturală a fost foarte frumoasă, deşi la mănăstire se munceşte mult, dar noi aveam personal numeros, eram în jur de 400 de maici. Am avut şi eleve externe, toate internate în mănăstire. În total, erau 600 de eleve. Era o viaţă foarte frumoasă, cum vă spuneam. Când ne-au desfiinţat comuniştii şcolile, în â48, ne-am făcut o cooperativă meşteşugărească. Eram obişnuită cu murmur peste tot, nu cu zgomot. Când au plecat elevele era o linişte aproape îmbolnăvitoare de nervi. Meseria mi-a plăcut foarte mult. Predam cu mult entuziasm, citeam foarte mult. În mănăstire am stat până la decret, în 1959.
Care era situaţia la acea vreme în Mănăstirea Bistriţei vâlcene?
În 1959 aveam 38 de ani. Toate maicile până la 50 de ani trebuiau date afară. Am rămas vreo 250. Comuniştii ne-au luat din orfane, le-au trimis pe la diferite şcoli sau la alte orfelinate din afara mănăstirii. Chiar şi aşa, ele au rămas ataşate de mănăstire. Toamna se făceau nuci, castane, iar ele, fiind obişnuite să mănânce, le scriau maicilor să le trimită. Îmi aduc aminte că era un grup mare de orfane la Sighişoara şi m-au trimis maicile pe mine cu un sac mare de castane şi cu un altul de nuci la ele. Avea mare încredere în mine mama Olga, maica stareţă. Era cu adevărat o mamă, pentru că ea ne-a crescut pe toate din mănăstire. Toate eram orfane.
"Nu m-a interesat lumea"
Încotro aţi mers după decret?
După decret, unele maici s-au dus la rude, altele şi-au luat servicii. Eu cu trei colege, prietene bune, ne-am dus la Câmpulung Muscel. Acolo ne-am angajat la un atelier de covoare, unde am lucrat doi ani de zile. Au refuzat să ne încadreze în învăţământ, pentru că au zis că vrem să predăm religie. Nu am avut ce face şi am rămas la covoare, chiar dacă stăteam cu diplomele de licenţă în buzunar şi nu le foloseam. După un timp, ne-am dus la Vâlcea. Am mers într-un sat situat la o răscruce de drum. Satul se numea Buleta. 20 de ani i-am petrecut acolo. Mi-au plăcut mult munca culturală, activităţile artistice. Făceam şezători, programe artistice la şcoală, piese de teatru. Pe Vasile Alecsandri l-am jucat aproape tot. Mai târziu mi-a plăcut Eminescu foarte mult. După ore făceam meditaţii cu elevii. Copiii munceau mult, erau la cooperative meşteşugăreşti. Părinţii plecau de-acasă şi ei rămâneau cu gospodăria - ei găteau, se duceau cu animalele. Câteodată, veneau târziu la şcoală, pentru că munceau mult. Îi înţelegeam. Ne chemau la muncile cooperative cu elevii tot timpul - de la semănat până la adunat. După Revoluţie am mai stat câţiva ani, ca să-mi plătesc ratele, şi pe urmă am mers la mănăstire. La Bistriţa, când m-am întors, era o dezordine totală. Acolo, în lipsa noastră, s-a înfiinţat o şcoală pentru bolnavi psihic. Toate ţevile curgeau prin curte, gunoaiele erau în curte până la streaşină.
De la Mănăstirea Bistriţa am plecat la Sibiu. Ardealul de nord era ocupat de unguri. Mitropolia Ardealului ne-a dat o clădire să stăm. Am făcut acolo un paraclis, aveam trapeza noastră, trăiam tot ca la mănăstire. Am înfiinţat o cooperativă meşteşugărească, cu secţie de covoare olteneşti, ceramică, cusături naţionale şi instrumente muzicale - viori, contrabasuri, violoncele. Eram şefa secţiei. Mă duceam cu obiectele să le vând la Bucureşti, la Aşezămintele culturale, vizavi de Operă. Ţin minte că aveam două lăzi din brad cu care transportam marfa. Prima dată, m-am dus să vând 10 viori, puse câte cinci în fiecare ladă. Am ajuns greu la Bucureşti. Am avut mare noroc că am întâlnit un inspector de la UCECOM (Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti) care ne cunoştea şi l-am rugat să mă ajute. Ne-am dus la tramvai cu lăzile. Când m-am urcat în tramvai, am văzut-o. Era Maria Tănase. Inspectorul i-a spus Mariei că am de vânzare instrumente. Când a auzit, a zis să nu am nici o grijă, că mă ajută ea. Era foarte vioaie, binevoitoare. Am mers la Operetă, am vândut toate viorile şi m-am întors la mănăstire foarte veselă.
Ce impresie v-a lăsat Maria Tănase?
Era o femeie tânără. Avea o faţă veselă. Radia tot timpul. Când am întâlnit-o, era vară. Era îmbrăcată sumar, cu o rochiţă strânsă cu un cordon, uşoară de tot. Era vioaie, când mergea parcă sălta.
Aţi petrecut atâta timp în lume şi nu aţi fost tentată să rămâneţi?
30 de ani am stat afară. Nu m-a interesat lumea şi când s-a putut am căutat să intru iarăşi în mănăstire. Printr-o prietenă bună, maica Tatiana, am ajuns la Mănăstirea Polovragi, unde sunt de 15 ani.
V-aţi gândit vreodată că nu v-a interesat lumea tocmai pentru că nu avea ce să vă ofere? Eraţi singură, nu aveaţi pe nimeni.
O dată am văzut-o pe mama mea. A venit la Bistriţa vâlceană. Aveam 23 de ani. Într-o seară, era de 1 aprilie, colegele au venit să mă ia şi am mers împreună spre camera unde mă aştepta mama. Era cu mama Olga. Maica stareţă a întrebat-o care dintre fetele prezente sunt eu. Şi-atunci mama mea a răspuns că nu mă cunoaşte, "că toate semănă între ele". Mama Olga m-a luat de mână şi m-a prezentat. Bucuria a fost imensă. După vreo trei luni am mers la Arad, acasă. Mama a murit un an mai târziu. Singura legătură cu familia mea de sânge este o strănepoată, pe care am cunoscut-o când am mers în sat. Micuţă fiind, se tot ţinea de mine oriunde mergeam. E tare ataşată de mine.
"Duhul blândeţii îţi dă pace"
Trece greu timpul în mănăstire?
Aproape că nu am simţit cum au trecut anii. A fost o viaţă frumoasă, trăită în lumină. Nu pot să cred că am ajuns la vârsta asta. Greutăţile mai înăspresc pe om. N-avem noi cine ştie ce, dar avem mâncarea proaspătă, caldă, legumele sunt cultivate de noi, totul e sănătos.
Sunteţi nelipsită de la slujbe…
Biserica este o necesitate, mai ales la vârsta asta. Nădejdea noastră stă în Dumnezeu şi Maica Domnului. Dacă nu pot o dată şi lipsesc, parcă nu am linişte acasă. De ce să stau acasă, mă duc să stau acolo jos, în genunchi, odihnă e şi acolo.
Ce sfaturi le daţi tinerilor, pe care i-aţi îndrăgit atât de mult şi în preajma cărora aţi fost de-a lungul vieţii, datorită meseriei de dascăl?
Acum cerinţele sunt mai mari. Noi duceam o viaţă simplă şi întotdeauna simplitatea e mai uşoară. Tinerii să nu aibă dorinţe aşa mari pe care să nu le poată împlini, să nu caute să strângă prea mult, şi să aibă o credinţă, o nădejde în Dumnezeu. Să nu fie nepăsători. Să fie apropiaţi cu cei din jurul lor. Poruncile, cele două sunt importante din Biblie - iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă ţii seama de asta, ai şi o viaţă liniştită. Neavând supărări cu cei din jurul tău, eşti şi tu liniştit. Duhul blândeţii îţi dă pace. Nu cicăli omul, lasă-l în pace, chiar dacă face un rău, sfătuieşte-l cu binele. Tinerii să se îngrijească din timp, că boala roade…
La fel ca şi singurătatea…
Da. Mai rămân singură când se duc maicile departe la câmp. Doamne, ce e singurătatea asta! Preget la orice, n-aş face nimic. Numai când aud clopotul mă ridic. Dar trebuie să le primim pe toate, aşa cum le-am primit pe cele bune… Mi se pare că a trecut prea repede, parcă am şi uitat de cele întâmplate în tinereţe. Nu m-am gândit niciodată că voi trăi atât. Toată viaţa mea m-am gândit că la 20, 30, 40 am să mor, că eram mai bolnăvioară, răceam des şi îmi spuneam că nu trăiesc mult. Şi uite că m-am pomenit aşa. Bătrâneţea este destul de grea, chiar dacă n-am simţit până acum. Am fost vioaie, am alergat în toate părţile. Acum sunt greoaie, de parcă am ocale la picioare. Abia le târăsc. Acum nu-mi doresc decât să mă duc să mă liniştesc la cer.
