Preasfinţitul Ignatie Mureşanul îşi desfăşoară misiunea în comunităţile ortodoxe din afara României, mai exact în Occident. Slujeşte în Franţa, în Belgia, în Spania, în Portugalia, în Anglia şi în Irlanda. Marea provocare a acestui spaţiu o reprezintă secularizarea cu formele ei, pe care le numea cândva inedite. Dialogul cu Arhiereul-vicar al Episcopiei Române din Spania nu oferă reţete de convertire, ci propune abordări sincere de aflare a credinţei într-o lume debusolată.
Preasfinţia Voastră, ce presupune secularizarea şi contracararea ei?
Îmi este foarte greu să transmit o viziune de ansamblu în ceea ce priveşte formele atât de inedite ale secularizării, care se manifestă ca tendinţă de descreştinare şi subminare a valorilor perene ale Evangheliei. Cea mai „interesantă“ versiune a secularizării este ateismul intelectual, pe care l-am cunoscut mai mult din lecturile mele (Richard Dawkins, Stephen Hawking etc.). Cert este că Dumnezeu ne dă o şansă teribilă, extraordinară ca noi, ortodocşii, să putem da o mărturie adevărată, inteligent structurată şi sinceră despre Hristos, aşa cum Îl cunoaştem din Evanghelie, din viaţa Bisericii, şi nu cum poate unii încearcă, în mod eronat, deformat şi desfigurat, să-L transmită acestei lumi, care este într-o perpetuă stare de debusolare duhovnicească, spirituală şi - de ce nu? - culturală. De aceea, cred că nici nu ar trebui să ne axăm mai mult decât e nevoie pe ceea ce este negativ, adică pe formele acestea de secularizare, cât să ne gândim cum am putea noi să facem faţă, să oprim acest tăvălug distructiv prin mărturia vieţii noastre, pe care suntem datori să o arătăm în faţa lumii.
Exact! Cum reuşiţi acest lucru?
În primul rând, cred că trebuie să avem această tărie de caracter de a spune răspicat că tot ceea ce propovăduim noi nu este ceva care ţine de un domeniu pe care ni l-am asumat într-o manieră strict conjuncturală sau forţată. Adică, trăirea noastră în Hristos trebuie să fie o mărturie a faptului că face parte din viaţa noastră, şi orice „atentat“ sau tendinţă a cuiva de a disloca convingerea noastră, trăirea noastră în Hristos, în Dumnezeu, în valorile creştine, să-l percepem ca pe un „atentat“ la propria noastră viaţă, la propria noastră credinţă, la propria noastră structură sufletească. În asemenea situaţii, întotdeauna, dau drept exemplu dragostea pe care o are un tânăr faţă de o fată. În momentul în care intervine o opinie, o părere negativă la adresa persoanei pe care o iubeşte foarte tare, sufletul, mintea, instinctiv, chiar spontan, sunt cele care ies în apărarea persoanei iubite. Transmutând aceste lucruri pe plan spiritual, ar fi extraordinar să se întâmple exact acelaşi lucru. Când cineva Îl denigrează pe Hristos, când cineva încearcă să demonteze, să desfigureze valorile creştine, valorile evanghelice, să avem şi noi această spontaneitate, această putere extraordinară de a da mărturie despre Hristos, Care este mai ales în inima noastră, şi nu un adevăr din afara noastră, un adevăr pur ideologic, ci este un adevăr întrupat în viaţa noastră, în carnea noastră. Mărturisirea este o iubire asumată.
Mai degrabă l-aş numi pe Toma „nelămuritul“, decât „necredinciosul“.
Sfântul Apostol Toma îmi este foarte drag, pentru că-l consider patronul celor care vor să se informeze de la sursă. În momentul în care a auzit despre Învierea lui Hristos, le-a spus colegilor de apostolat: „Nu voi crede până nu Îl voi vedea aievea, în carne şi oase, pe Cel pe Care L-am văzut răstignit pe cruce“. Evident, Toma a avut acest curaj teribil de a exprima, a exterioriza, a verbaliza, practic, îndoiala - n-aş spune neapărat necredinţă -, şovăiala lui faţă de adevărul Învierii. Iar în momentul în care se întâlneşte cu Hristos, adevărul Învierii, care era pentru el o realitate pur exterioară - nu-i spunea absolut nimic, nu-l convingea cu nimic, chiar dacă au venit toţi apostolii să-i spună, sau femeile mironosiţe: „L-am văzut pe Domnul înviat!“, el: „Nu! Nu voi crede până ce...“ -, devine o realitate interioară. În ciuda unei încăpăţânări bune, a unui scepticism extraordinar, minunat - scepticismul acela biblic şi grecesc: skeptikos în limba greacă înseamnă „gânditor“ cu sensul de zbatere interioară -, Apostolul Toma nu lasă lucrurile la jumătatea drumului, ci merge până în capăt. Dacă le lăsa până la jumătatea drumului, nu mai avea şansa bucuriei de a se întâlni cu Hristos cel înviat, Care să devină o realitate a lui, nu a celor din jur. De aceea, îi pot spune lui Toma mai degrabă „nelămuritul“ decât „necredinciosul“.
Prin urmare, dacă pentru el Învierea era un adevăr exterior, odată cu întâlnirea personală, intimă cu Hristos, devine un adevăr personal. De aceea, atunci când Domnul îl invită ca să-I pipăie rănile suferinţei de pe cruce, Toma spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Deci, Domnul Hristos a devenit pentru Toma o realitate foarte personală, intimă, pe care a zăvorât-o în inima lui. În al doilea rând, consider că este tot atât de important faptul de a fi foarte bine puşi la punct, din punct de vedere cognitiv, cu toate orientările ideologice care bântuie în această lume. Pentru că numai în felul acesta - cred eu - poţi cunoaşte extrem de bine arhitectura ideatică a celorlalţi - a celor străini de Evanghelie şi de duhul Bisericii - în a dinamita adevărurile creştine. Nu putem sta nepăsători, culcaţi pe o ureche, ci trebuie să punem mâna să citim, să ne punem la punct cu toate aceste ideologii, pentru că în felul acesta s-ar putea să ai mult mai multă credibilitate în faţa celui care, prin opinia lui, contrastează, faţă de învăţătura Bisericii. Din păcate, există un soi de antiintelectualism printre noi, ortodocşii, crezând că doar „trăirismul“ - nu am spus experienţa Duhului, care este altceva - ne poate ajuta în mărturia noastră despre Hristos. Credinţa fără raţiune duce inevitabil la bigotism; raţiunea fără credinţă te aruncă în ateism. E nevoie de o raţiune luminată de credinţă.
Cum se poate face faţă secularizării?
S-ar putea să ne războim chiar bine cu toate aceste ideologii - ideologia ateismului intelectual, a indiferenţei şi a secularizării din interior -, însă fără să dispunem de capacitatea duhovnicească necesară de a oferi şi o alternativă pe măsură, ceva în locul a ceea ce combatem. Întotdeauna dau următorul exemplu: e mult mai simplu să spunem despre un tânăr că şi-a asumat un mod de viziune, de viaţă contrastant faţă de Biserică, decât să-i oferim o alternativă. Doar diagnosticăm, fără să vindecăm. Or, e mult mai uşor să arunci cu pietre decât să stai în tihnă şi să lămureşti lucrurile. Mult mai uşor este să dai tot felul de răspunsuri la întrebări de felul de ce nu vin tinerii la biserică, de ce se lasă aşa de obsedaţi de lumea virtualului, unde pot întâlni foarte multe lucruri dăunătoare de suflet, decât să le oferi ceva foarte concret, decât să le vorbeşti de ceea ce e esenţial: să vii la biserică şi să trăieşti viaţa lui Hristos. Pentru că se vor putea întreba: „Bine, bine, dar ce fac eu la biserică? Două ore şi jumătate de Liturghie mă plictisesc...“. Deci, noi trebui să avem o asemenea putere, claritate şi convingere, pe care Domnul să ne-o dăruiască tuturor, încât toate adevărurile pe care le propovăduim să devină o viziune a gândirii Bisericii, o viziune a trăirii în Hristos, capabilă să acapareze şi să le spulbere pe toate celelalte, care, de fapt, nu-l împodobesc, nu-l împlinesc pe om în peregrinarea lui, evident efemeră, pe acest pământ.
Care sunt paşii pe care îi faceţi către tineri? Cum le deschideţi sufletul?
Este foarte important să avem o căldură sufletească. Cred că de aici porneşte totul. În puţina mea experienţă pastorală, în momentul în care debordez de căldură, de dragoste, faţă de cel care vine în faţa ta şi care, poate, din varii motive, împărtăşeşte o altă mentalitate faţă de cea a Bisericii, cred că un prim pas este ospitalitatea duhovnicească. Primeşte-l aşa cum este el, cu toate metehnele, nu-l trata cu superioritate niciodată, nici o clipă. Nu-ţi propune - consider, iar, la fel de important - să-l converteşti, pentru că nu vei reuşi niciodată, ci să-l pui în faţa unei realităţi care să-l zguduie existenţial. Şi după aceea, lucrurile evoluează, de la caz la caz - nu vă pot da un răspuns pe blanc. Orice om este o structură, o frumuseţe extraordinară care solicită din mine o parte şi despre care poate niciodată nu m-am gândit că există în mine. De aceea, fiecare tânăr care vine în faţa ta, ca preot, ca slujitor al lui Dumnezeu, este cel care are nevoie, în primul rând, de dragoste, de ospitalitate duhovnicească; să nu-i vorbeşti despre Hristos atunci când el nu-ţi cere acest lucru. Foarte important! Aici simt că este un mare adevăr. M-am bucurat enorm să ştiu că acest mod de a mă raporta la cei din preajmă - mult timp mă întrebam dacă este bine să gândesc în felul acesta; nu cumva este o formă de laşitate, de lipsă de curaj? - este confirmat de un cuvânt al unui părinte duhovnicesc contemporan - părintele Porfirie, care spunea în cărţile lui: „Niciodată să nu vorbeşti cuiva despre Hristos, dacă el nu ţi-a cerut acest lucru“. Şi uşor, uşor, în momentul în care vede că tu dai o altă mărturie - prin viaţa, prin trăirea ta - decât cea cu care era obişnuit până în momentul în care s-a întâlnit cu tine, va avea revelaţia propriei lui stări de neputinţă, de sărăcie în faţa unei trăiri atât de măreţe, în faţa unei viziuni atât de complete, pe care o regăsim numai în Evanghelie şi în viaţa Bisericii.
