Teologii spun că o Biserică este vie şi rodnică în măsura în care naşte sfinţi, ocrotitori ai poporului drept-măritor. De-a lungul istoriei, poporul român a avut ocrotitori fie din neamul românesc, fie de alte neamuri, dar care au trăit şi propovăduit Evanghelia aici sau ocrotesc prin moaştele lor credincioşii neamului nostru. Biserica Ortodoxă Română a rânduit o zi de cinstire a sfinţilor români, sărbătoare de mare importanţă pentru poporul român. Despre evlavia populară la aceşti sfinţi, importanţa lor pentru istoria Bisericii strămoşeşti şi canonizările făcute în Patriarhia Română ne-a vorbit pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu.
Părinte academician, care sunt rădăcinile cinstirii sfinţilor proveniţi dintr-un anumit popor creştin?
Biserica noastră i-a cinstit întotdeauna pe sfinţi ca pe unii care sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu şi mijlocesc prin rugăciunile lor pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Încă din primele secole creştine, Biserica i-a cinstit pe Sfinţii Apostoli şi pe Maica Domnului, i-a cinstit pe mucenicii primelor veacuri, mai ales pe cei care au pătimit până în 313 (n.r., an în care împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan prin care creştinismul devenea o religie permisă), a cinstit o serie de cuvioşi sau cuvioase care au trăit departe de lume, în pustiu, ori în peşteri sau în alte zone, a cinstit mărturisitorii dreptei credinţe, după cum i-a cinstit şi pe Sfinţii Părinţi, care prin lucrările lor au cristalizat învăţătura creştină şi au contribuit la progresul teologiei. Aceştia erau sfinţi care proveneau din lumea greco-romană, dar şi sfinţi care proveneau din Egipt, Siria, Palestina şi alte zone ale bazinului Mării Mediterane. Cu timpul, pe măsură ce s-au creat state naţionale şi concomitent Biserici naţionale, aceste Biserici au înscris în calendarul sfinţeniei creştine propriii lor sfinţi, în primul rând pe cei care au contribuit la încreştinarea popoarelor creştine. Mă gândesc aici la apostolii slavilor, Chiril şi Metodie, ca şi la sfinţii cuvioşi din Lavra Pecerska, la sfinţii de la Mănăstirea Rila din Bulgaria, la sfinţii naţionali ai sârbilor şi o serie de alţi sfinţi din lumea creştin-ortodoxă.
Urmând exemplul acestora, Biserica Ortodoxă Română a avut propriii sfinţi, încă din perioada daco-romană a existenţei noastre şi până aproape de zilele noastre.
Un prim sfânt despre care ştim că a fost cinstit pe pământ românesc a fost Nicodim de la Tismana. Nu ştim de când datează evlavia populară care i se acorda acestui cuvios reorganizator al monahismului românesc. La fel este şi cazul Cuviosului Daniil Sihastrul, sfetnicul viitorului sfânt domnitor Ştefan cel Mare, cinstit de popor cu multă evlavie.
În evlavia faţă de sfinţi, credincioşii au ţinut cont de naţionalitatea acestora?
Înainte de a se lua o hotărâre de canonizare a acestor sfinţi, poporul a ştiut întotdeauna să-i preţuiască, a ştiut întotdeauna să-i cinstească ca pe unii care au lucrat pentru mântuirea lor, care s-au rugat pentru ei. Evlavia populară a ştiut să-i cinstească aşa cum se cuvenea. Merită subliniat faptul că unii dintre sfinţii noştri, pe care îi considerăm naţionali, au fost şi sunt cinstiţi şi de alte Biserici, aşa cum este cazul mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă, cinstit şi de Biserica Ucraineană, după cum aceeaşi Biserică cinsteşte şi pe Cuviosul Paisie de la Neamţ, care era de neam ucrainean. Tot aşa, Cuviosul Antipa de la Calopodeşti este cinstit de Biserica Greacă şi cea Rusă, iar noi, românii, îl cinstim pe patriarhul Nifon al Constantinopolului, pe Atanasie Patelarie, fost patriarh al Constantinopolului, care a trăit la Galaţi. Îl cinstim şi pe Maxim Brancovici, care a fost trecut între sfinţi de Biserica Serbiei şi care a păstorit puţin timp şi-n scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti.
Ce anume au apreciat credincioşii unui popor la sfinţii care au trăit pe tărâmurile statului respectiv?
Poporul drept-credincios împreună cu preoţii şi călugării lui au apreciat ortodoxia credinţei acestor sfinţi pe care i-am pomenit, au apreciat strădaniile lor în slujba Bisericii şi când a fost cazul au apreciat şi jertfa pe care au pus-o aceştia pentru Hristos, mărturisind Ortodoxia, cum au fost Sfinţii ardeleni Ilie Iorest şi Sava Brancovici sau Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş şi preoţii mărturisitori Moise Măcinic şi Ioan din Galeş. Din aceste considerente se impune o îndatorire de suflet, ca aşa cum strămoşii noştri au cinstit pe aceşti sfinţi şi cuvioşi, să-i cinstim şi noi în ziua lor de sărbătorire.
"Protectori ai unor zone geografice"
Cum se manifestă evlavia populară la sfinţii de alt neam care odihnesc la noi prin moaştele aduse în ţară?
Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte de secole şi câţiva sfinţi şi cuvioşi care îşi au moaştele în biserici în ţara noastră. Aşa este cazul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte au fost aduse la noi în ţară în 1415, în timpul lui Alexandru cel Bun, este cazul Sfintei Parascheva de la Iaşi, ale cărei moaşte au fost aduse în timpul lui Vasile Lupu în 1641, este cazul Sfântului Dimitrie Basarabov, cu moaşte în Catedrala patriarhală, aduse acolo în 1774, din sudul Dunării, de unde era el originar, şi este cazul Sfintei Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc în Catedrala din Curtea de Argeş, sau al Sfântului Grigorie Decapolitul cu moaşte în Mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea.
Toţi credincioşii noştri, după cum se poate uşor constata, i-au cinstit pe acei sfinţi ale căror moaşte sunt în ţara noastră. Dovada o reprezintă pelerinajele de la Iaşi din 14 octombrie, de la Bucureşti din 27 octombrie sau de la Curtea de Argeş din 7 decembrie sau cel de la Suceava din 24 iunie. În mod deosebit, aceşti sfinţi cu moaşte la noi sunt consideraţi protectori ai unor zone geografice din ţara noastră şi de aceea evlavia populară se îndreaptă în primul rând spre ei, fie că este vorba despre moldoveni, despre munteni sau olteni, iar ardelenii îi cinstesc pe sfinţii mărturisitori ai Ortodoxiei din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Canonizări în Biserica noastră
Când a avut loc prima canonizare pe pământ românesc?
O primă canonizare oficială despre care avem ştiri că s-a realizat pe pământ românesc a avut loc în august 1517, cu prilejul sfinţirii mănăstirii de la Curtea de Argeş, când la dorinţa Patriarhiei Ecumenice şi a domnitorului Neagoe Basarab a fost canonizat Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a avut un rol însemnat şi în reorganizarea vieţii bisericeşti din Ţara Românească în timpul domnitorului Radu cel Mare. Mult timp nu s-au mai făcut canonizări de sfinţi români, deşi Biserica noastră a cinstit o serie de sfinţi, mai ales pe cei care aveau moaşte în bisericile din Ţara Românească şi Moldova.
Cât timp a trecut până la noi canonizări în Biserica Ortodoxă Română?
O hotărâre oficială de canonizare a unor sfinţi români s-a luat la 28 februarie 1950, când patriarhul de vrednică pomenire Justinian Marina a supus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române problema canonizării unor sfinţi români, în special a celor care au mărturisit credinţa creştină ortodoxă în Ardeal, precum şi a ierarhului Calinic de la Cernica şi alţii care au fost canonizaţi atunci. În 1950 au
fost canonizaţi mitropoliţii mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, care au păstorit în Ardeal, la Alba Iulia şi care n-au cedat în faţa presiunii venite din partea calvinilor, ci şi-au apărat dreapta credinţă şi în acelaşi timp pe credincioşii lor. Au urmat alte canonizări în timpul patriarhului Iustin Moisescu, în timpul patriarhului Teoctist Arăpaşu, în 1992, când tot printr-o hotărâre sinodală au fost trecuţi în rândul sfinţilor domnitorii Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, datorită faptului că ei au fost cei mai mari ctitori de lăcaşuri sfinte din trecutul nostru. Apoi, în anii următori, în 1997, Biserica noastră i-a trecut în rândul sfinţilor pe Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care era de neam român, şi în 2003, în 2007, continuând în timpul păstoririi Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în 2008, când au fost canonizaţi Dionisie Exiguul, Neagoe Basarab şi alţii.
Între cei cinstiţi de Biserica Ortodoxă Română se numără în primul rând cuvioşi teologi din Sciţia Minoră, fostă provincie romană, Dobrogea de astăzi, şi anume Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie Exiguul, mari teologi la vremea respectivă, Cuviosul Gherman şi Niceta de Remesiana, care aparţinea populaţiei din sudul Dunării, din Peninsula Balcanică. Au fost trecuţi în rândul sfinţilor o serie de cuvioşi mărturisitori, între care amintim doar pe Teodora de la Sihla, Antonie de la Iezer, Paisie de la Neamţ şi Daniil Sihastrul.
Sărbătoarea sfinţilor de acelaşi neam cu noi
Duminica Sfinţilor Români este o sărbătoare de maximă importanţă pentru Biserica Ortodoxă Română. Ziua de prăznuire a Tuturor Sfinţilor Români este Duminica a doua după Rusalii, prima duminică după cea a Tuturor Sfinţilor. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca sfinţii români să fie cinstiţi în această duminică în şedinţa sinodală din 20 iunie 1992.
Ctitori de biserici şi cultură teologică
Biserica noastră a canonizat mari domnitori care au lăsat posterităţii lăcaşuri de cult unice. Cu ce au mai contribuit aceşti sfinţi conducători la întărirea Bisericii strămoşeşti?
Au fost trecuţi în rândul sfinţilor o serie de ierarhi cărturari care prin scrisul lor au contribuit la progresul teologiei româneşti, între care aş aminti pe mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălu ai Ţării Româneşti, şi anul acesta ne pregătim de canonizarea celui mai strălucit ierarh pe care l-a avut Biserica din Ardeal, Andrei Şaguna.
Au fost canonizaţi şi câţiva domnitori pentru ctitoriile lor, pentru bisericile zidite din dispoziţia lor şi în care se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge de peste cinci sute de ani. Între aceştia, amintim pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, considerat sfânt de evlavia populară, Neagoe Basarab, care a ctitorit de asemenea câteva biserici şi mănăstiri, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu pentru ctitoriile sale şi mai cu seamă pentru sprijinul dat culturii teologice româneşti şi nu numai, pentru că au sprijinit şi cultura de limbă greacă, slavonă, arabă, venind în sprijinul unor Biserici Ortodoxe surori.
