Munca de medic rezident în România este în mare măsură una de voluntariat. Cu un salariu de 300 de euro, mulţi aleg drumul străinătăţii, alţii părăsesc sistemul sau se orientează spre salarii mai bune în industria medicamentelor. Dar mai există o categorie. A celor care, încăpăţânaţi, rămân în ţară şi lucrează în spital. Medicul rezident pediatru Andreia Niţă, care ne-a acordat acest interviu, face parte dintre cei care au rămas în ţară.
Există o criză în România în domeniul medical în ceea ce priveşte modelele?
Există oameni reper, dar aş fi vrut ca numărul lor să fie mai mare. Pentru mine contează foarte mult principiile după care se ghidează un medic. Cine îşi doreşte să facă doar bani, cine vede pacientul numai ca pe o sursă de venit, nu cred că poate fi model pentru orice om normal. Am găsit modele în facultate şi oameni care practică medicină din pasiune. Din fericire, nu am întâlnit medici care să condiţioneze un act medical de primirea unei sume de bani din partea unui pacient.
Cum a fost stagiul de pregătire din Suedia?
Am fost după anul patru de facultate cu o bursă de cercetare la care am aplicat fără să gândesc că va avea o finalitate pozitivă. După ce am primit rezultatul, am început să mă documentez şi am constatat că era o bursă serioasă, cu prestigiu. Am avut colegi de la principalele universităţi din Europa, jumătate erau din Cambridge şi Oxford. Din România a mai fost o colegă, studentă la Facultatea de Farmacie, din estul Europei fiind numai noi două şi o colegă din Serbia. Am lucrat la Universitatea Karolinska, într-un laborator de cercetare, deci nu în spital, iar coordonatorul meu era american. La început a fost mai dificil. Dar mi-a plăcut. Am învăţat multe din acea experienţă, şi cel mai important, am înţeles că nu trebuie să îmi fie ruşine că sunt român. Deşi aveam colegi de la universităţi de top europene, nu pot zice că erau cu mult mai bine pregătiţi decât noi, ceilalţi. Nu am avut surprize neplăcute privind faptul că veneam de la UMF „Carol Davila“. Am constat că pentru cei de acolo primau abilităţile studentului şi calitatea muncii lui, indiferent de naţionalitate.
E falsă opinia că impresia generală despre noi e una proastă, că noi românii nu ştim nimic, iar restul sunt minunaţi. Cel puţin în medicină, cei care ne pregătim să devenim doctori învăţăm după aceleaşi cărţi, citim aceleaşi articole de specialitate. Aş putea spune chiar că poate noi, românii suntem mai conştiincioşi fiindcă vrem să demonstrăm ceva, şi anume că şi noi putem fi în top.
Am început să mă documentez şi să mă informez privind congresele şi şcolile de medicină din străinătate, la „Cercul de microbiologie“, care este o activitate extracurriculară condusă de un profesor model, un om extraordinar, domnul profesor universitar dr. Mircea Ioan Popa.
La acest cerc, care are o vechime de un deceniu, vin colegi din toţi anii. Eu particip de cinci ani, iar la început eram vreo 15 studenţi. Acum sunt peste 100 de auditori, iar domnul profesor a cumpărat scaune pentru ca nimeni să nu stea în picioare. Aici suntem încurajaţi să facem prezentări despre diferite subiecte medicale, să mergem la congrese, să întrebăm şi să dezbatem orice nelămurire, şi totodată aici găseşti îndrumare şi pentru activităţi umanitare, pentru că un medic trebuie să îşi dezvolte toate laturile, şi cu cât este mai aproape de semenii săi încă din studenţie, cu atât va înţelege mai bine suferinţa bolnavului. Chiar anul trecut, în postul Sfintelor Paşti, am iniţiat o campanie pentru copiii din Valea Plopului, care a fost un succes neimaginat. Am fost foarte surprinşi noi, cei care ne-am ocupat de organizarea acestei campanii, că foarte mulţi studenţi la Medicină au dorit să ne însoţească „în Vale“, s-au ataşat de cei mici şi continuă să meargă periodic.
De unde crezi că vine succesul şcolii româneşti de medicină?
Din seriozitatea cu care tratăm actul medical, din munca temeinică depusă pentru a învăţa tot ce e necesar şi din pasiunea cu care mulţi medici practică medicina.
Povestea intrării mele în domeniul medical este una pilduitoare în acest sens. Iniţial nu am dat la Medicină. Am făcut un an de Politehnică şi ulterior mi-am dat seama că nu-mi place ce mi-am ales şi că nu voi putea să profesez toată viaţa în acel domeniu cu pasiune şi făcând performanţă.
Atunci mi-am spus: „Ok, trebuie să merg într-o altă direcţie“. Şi aşa am ales medicina. În gândul meu, toţi cei care aleg medicina trebuie să fie pasionaţi, fiindcă medicina este mai mult decât o meserie, zic eu.
Programa la Medicină e foarte încărcată. De aceea trebuie să munceşti pe brânci pentru a face faţă cu brio. Dintre toate universităţile, noi suntem cei care încheiem ultimii anul şcolar, la sfârşitul lunii iulie. Şi cum fiecare profesor consideră că materia lui este cea mai importantă, rămâne să înveţi cu aceeaşi susţinere la fiecare disciplină. Se adună multe cunoştinţe, la care se adaugă şi mai multe. La Medicină trebuie să înveţi de toate, pentru că fiecare informaţie reprezintă o nouă cărămidă ce se adaugă la bagajul de cunoştinţe al unui medic.
Am doi colegi care studiază la Oxford doctoratul. Mulţi sunt plecaţi în Germania, alţii în Franţa, alţii în Anglia. Mi-au spus şi cei din Suedia: noi avem nevoie de oameni muncitori şi serioşi ca voi şi vă primim. Eu am luat decizia de a nu pleca pentru că e nevoie de noi aici. Cred că şi în România te poţi dezvolta ca medic, chiar dacă sunt unele lipsuri. Avantaje şi dezavantaje sunt pretutindeni.
Unde şi cum se învaţă modul de abordare a bolnavului?
Nu există un curs special la facultate pentru aceasta. Dar se poate fura un pic de la fiecare profesor pe care-l urmăreşti în spital cum relaţionează cu bolnavul. Chiar dacă primii doi ani de Medicină sunt ani preclinici, când studenţii nu intră în spital, cei care predau sunt tot doctori, şi atunci chiar şi când ei te învaţă anatomie, biochimie sau altceva, povestesc despre cazuri. Şi acesta este un mod de a învăţa cum să abordezi pacientul. Din anul trei intri în spital, şi atunci când vezi un doctor sau altul comportându-se într-un fel sau altul, faci o selecţie pe două categorii: „aşa da“ şi „aşa nu“. De la domnul profesor Mircea Popa am învăţat de exemplu că „nu există boală, ci bolnav“. Aceasta se referă la faptul că atunci când ai o persoană în faţa ta, ca medic, trebuie să-ţi aduci aminte că e un om. Înaintea ta nu este o boală. De multe ori printre cadrele universitare se mai aude uneori: „A, am unul cu un cancer atât de frumos! Haideţi şi voi să-l vedeţi!“ Iar lumea vine toată şi se holbează la el, iar săracul pacient este în altă lume, a durerii, cu sentimentele lui…
A doua valenţă a acestei expresii este legată de faptul că o boală se poate manifesta în mai multe feluri. O boală poate fi dezvoltată diferit la doi pacienţi, în funcţie de ce asociază omul respectiv. El poate avea şi alte afecţiuni secundare ce pot determina ca boala de fond să îmbrace altă formă. În plus, având deci un pacient cu mai multe probleme, şi nu o boală, tratamentul trebuie adaptat, căci nu putem aplica un şablon şi să tratăm pe toată lumea la fel.
De ce boli suferă românii?
Fiindcă am importat sistemul american, cu fast-food, la care se adaugă sedentarismul, am ajuns la dezechilibre metabolice, diabet, ateroscleroză, accidente cardiovasculare. Sunt boli care au o incidenţă crescută în ultima perioadă şi asocierea cu stilul de viaţă şi cu alimentaţia este clară, inevitabilă.
Toată lumea mănâncă pe fugă, ce apucă, la serviciu se stă doar pe scaun, nu se face absolut nici un pic de mişcare şi de aici toate neajunsurile legate de sănătate.
Trebuie să adăugăm la aceasta faptul că majoritatea românilor uită sau nu ştiu că trebuie să participe la programe de screening. Există teste şi anumite vârste la care trebuie aplicate, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Suntem de exemplu pe locul 1 în Europa la cancerul de col uterin, în condiţiile în care acesta se depistează în urma unui test foarte simplu. Dar populaţia nu este informată, educată. La fel şi la bărbaţi, un screening anual privind prostata este absolut necesar. Şi atunci te întrebi: de unde asta? Lipsă de informare, lipsă de interes, lipsă de acces la serviciile medicale, lipsă de bani?
Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce ai schimba în sistemul de sănătate dacă ai fi ministru pentru acest domeniu?
Aş modifica în primul rând… (râde) salariile. Medicii rezidenţi trebuie ajutaţi să rămână în ţară. Am colegi care sunt forţaţi să plece pentru că, nefiind din Bucureşti şi părinţii nemaiputând să-i susţină, nu pot plăti chiria, cărţile, nu pot trăi cu banii pe care-i primesc lunar prin salariu. Mărirea salariilor este o necesitate reală. Aş mai schimba dotarea spitalelor. Noi învăţăm multe în şcoală, dar dacă nu putem să facem în spital tot ce ni s-a predat la curs, e greu. Sunt situaţii în care avem nevoie de anumite investigaţii pe care nu le putem efectua. Şi asta în Bucureşti. Nu mai vorbesc de provincie, unde e lipsă acută de multe lucruri, inclusiv de medici…
