„Meșterul adevărat transmite meșteșugul ca pe o legendă”

Meșterul opincar Alexandru Ilinca este din județul Vâlcea, comuna Orlești. L-am cunoscut în straie populare, cu opinci în picioare, legate cu nojițe, pe cap cu tradiționala pălărie neagră, meșterind pe o buturugă la o pereche de opinci din piele groasă. Un coș din nuiele este plin cu încălțări din vechime. Cui folosesc ele în vremurile acestea moderne? Este o întrebare pe care moș Ilinca o consideră retorică, nu pentru că nu ar putea da un răspuns, ci pentru că răspunsul aparține sufletului său. Ar putea reveni, la fel de bine, cu o altă întrebare: Ce ar însemna costumul popular fără opincă? Aceasta și multe altele am aflat și am învățat de la opincarul Alexandru Ilinca.

De ce ați ales meșteșugul de opincar?

El m-a ales pe mine, eu eram croitor. Ceea ce fac acum mi se pare un lucru foarte simplu, pentru că mă pricep să fac asta. Le lucrez cu plăcere. E o meserie pe care am moștenit-o de la taică-meu. Mă întreabă lumea de cât timp lucrez. Păi, eu la 6 ani am făcut prima pereche de opinci, pe urmă n-am mai făcut, că făcea toată lumea atunci și nu aveau valoare. Am mers mai departe, m-am făcut croitor în Râmnicu Vâlcea, dar paralel cu această meserie cochetam și cu tradiția. Nu eram văzut așa cum se cuvine de colegii croitori, ei reprezentau altă categorie, una mai modernă. Aveam autorizație de meseriaș și participam la târguri ca și croitor, să-mi completez veniturile, să pot supraviețui. Acolo am văzut, la meșterii populari, că le lipsesc opincile, care întregesc costumul popular. Am stat și m-am gândit: dar eu ştiu să fac opinci! M-am dus la tata și i-am zis: Mai arată-mi o dată cum lucrezi mata opincile! S-a uitat la mine și mi-a zis: De ce să faci tu opinci, că abia am scăpat de ele! I-am explicat cum stă treaba, că atunci se purtau opincile, că nu avea țăranul cu ce se încălța și i-am spus că acum este altceva, o fac pentru tradiție. S-a uitat la mine și mi-a spus: Bine, să nu cumva să mă faci de rușine! Am făcut o pereche și mi-a spus că lucrez mai bine decât el. Era și normal, pentru că eu eram și croitor.

Ați ajuns să fiți apreciat și să participați la târguri peste tot în țară și în străinătate.

Eu nu vin aici (la Muzeul Național al Satului `Dimitrie Gusti~ din Capitală) până nu sunt chemat. Pe parcurs am văzut că lumea a început să aprecieze ce fac și particip la tot felul de evenimente. Eu am luat-o de bună și merg înainte. Văd că sunt apreciat la valoarea mea de opincar, am început să dau interviuri şi i-am învățat și pe alții să lucreze opinci, aceasta este cea mai mare satisfacție. Nu partea materială mă mulțumește, doar ceea ce pot transmite celorlalți. Nu m-aș fi apucat niciodată să fac așa ceva dacă nu aș fi simțit că este nevoie și nu aș fi pus suflet.

De ce la fiecare eveniment la care participați purtați straie tradiționale? Arătați ca un om din vechime...

Așa e normal, dacă vrei să promovezi ceva, trebuie să fii cu totul în istoria aia. Cum să vinzi și să faci opinci, dar să porți pantofi? Mai e ceva, un costum popular este cel mai valoros pe lumea asta pentru că e autentic, e original. Nimic nu e contrafăcut la el, e adevărat. La costumul de firmă lucrează tot felul de designeri până îi dau o linie, dar la cel tradițional e creație pură. Acesta este punctul meu de vedere, nu cred că vreun specialist m-ar contrazice. Am mai observat ceva: costumul popular nu are piese multe, dar când îl îmbraci, îți dă personalitate.

Cum ați defini meșterul popular, ce este el în viziunea dumneavoastră?

Eu cred că meșterul este persoana care duce mai departe o tradiție fără să facă o școală pentru asta. Trebuie să știe meșteșugul din familie, să lucreze cu aceleași unelte arhaice. Acesta cred eu că merită să fie numit meșter popular. Din moment ce trece la altă etapă, este meseriaș, nu mai e meșter popular. Meșterul adevărat transmite meșteșugul său ca pe o legendă. Așa consider eu, poate greșesc!

Cum completează opinca costumul tradițional? Care este rolul său?

Opincile pot fi clasificate în funcție de perioade. Fiecare a avut destinația sa, în funcție și de categoria socială. Cine avea porc făcea opinci din piele de porc. Cine avea vite, din piele de vită, dar mai rar, pentru că în trecut animalul de povară era considerat membru al familiei, atâta nevoie avea de el țăranul care trebuia să muncească pământul ca să supraviețuiască! Existau și opinci din fier, vi le-am arătat, erau purtate până se rupea tabla. Cine era mai sărac făcea opinci din coajă de cireș. Țăranii erau atât de săraci, încât uneori împrumutau opincile unul de la altul.

Păreți înțelept și tânăr tot­odată. Cum vă mențineți?

Fac gimnastică în fiecare dimineață și beau un pahar cu apă imediat ce mă trezesc. Merg des cu bicicleta. Niciodată nu fac politică. Politica e ca un dovleac, dai cu el și nu ştii unde se duce. Întotdeauna răspund la întrebări dacă sunt legate de meșteșugul meu, dacă nu știu să răspund la întrebări, pot să merg acasă, înseamnă că nu e locul meu acolo, deci sunt întotdeauna pregătit. Cu toate astea, cu cât vorbești mai mult despre tine,­ cu atât pierzi teren, însă niciodată nu-i lăsa pe alții să tragă concluzii greșite!