Marele domnitor al Ţării Româneşti, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, a fost şi un ilustru ctitor de cultură. Timpul domniei sale este considerat o perioadă de maximă strălucire culturală. S-au tipărit aproximativ 80 de cărţi, s-au înfiinţat şcoli, biblioteci, s-au zidit biserici şi ansambluri arhitectonice, toate având amprenta stilului brâncovenesc. Despre această efervescenţă culturală ne-a vorbit pr. prof. dr. Ioan Moldoveanu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Părinte profesor, de ce se spune că în timpul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu a fost o perioadă de maximă strălucire culturală?
Ca să răspundem acestei întrebări, suntem puşi în situaţia să ne raportăm la ce spunea despre această epocă unul dintre cei mai mari cărturari, Mitrofan al Buzăului. Acesta separa net epoca lui Constantin Brâncoveanu de aceea a lui Matei Basarab şi a lui Şerban Cantacuzino în prefaţa unui „Octoih“ de la 1700, distingând „rodurile puţine şi necoapte“ din vremea lui Matei Basarab, de „rodurile de mijloc, nici de tot coapte, nici de tot crude“ din vremea lui Şerban Cantacuzino, pentru a lăuda „rodurile coapte, dulci la gust din vremea lui Constantin Brâncoveanu“. Prin acestea se semnala evoluţia culturală de pe parcursul unei jumătăţi de secol. În vremea lui Matei Basarab se reluase tipărirea de carte, la 1635, după ce fusese întreruptă pentru aproape 90 de ani (ultima carte tipărită în Muntenia fusese Triodul-Penticostar al lui Coresi, la Târgovişte, 1557), în vremea lui Şerban Cantacuzino se tipărea principalul monument al limbii române, „Biblia de la Bucureşti“ (1688) - dar să nu uităm, ispravnic fusese însuşi Constantin Brâncoveanu, viitor domn -, iar în timpul lui Brâncoveanu, acesta secondat în mod fericit de doi mitropoliţi de excepţie, Teodosie şi Antim Ivireanul, se tipăresc mai bine de 60 de cărţi, în română, greacă, arabă şi slavonă, se dezvoltă învăţământul, se ridică biserici şi clădiri care vor deveni normative, din punct de vedere artistic, pentru epocile viitoare, punându-se bazele unui stil numit îndeobşte „brâncovenesc“, se tutelează Ortodoxia greacă şi arabă, se susţine Ortodoxia românească de la Locurile Sfinte şi din Transilvania, aflată în suferinţă din pricina presiunilor catolice. A fost o epocă de maximă efervescenţă culturală, pe care Iorga a numit-o „Monarhia culturală a lui Brâncoveanu“.
Care a fost rolul cultural al mitropoliţilor Teodosie şi Sfântul Antim Ivireanul?
Aşa cum am spus deja, Brâncoveanu a fost secondat în mod fericit de aceşti doi mari ierarhi, Teodosie (1668-1672; 1679-1708) şi Antim Ivireanul (1708-1716). Dar performanţa lor culturală a fost sporită prin colaborarea cu cei mai destoinici cărturari ai vremii: episcopul Mitrofan de la Buzău, fost episcop al Huşilor, episcopul Damaschin de la Buzău, dar şi ierarhi străini, precum patriarhii Dositei Nottara şi Hrisant Nottara (unchi şi nepot) ai Ierusalimului. Dintre cărturarii români s-au mai distins în mod deosebit stolnicul Constantin Cantacuzino (†1716), poate cel mai cultivat om al timpului său, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, biografii sfântului voievod, cronicarul Radu Popescu, cărora li se vor adăuga foarte mulţi greci, Ioan Comnen, Ieremia Kakavelas, Sevastos Kymenitis, Marcu Porfiropol ş.a. sau italianul, secretar personal al domnului, Anton Maria del Chiaro. Trebuie spus că e greu să expediem în doar câteva rânduri un astfel de capitol pentru că epoca lui Brâncoveanu a fost una de o efervescenţă culturală fără precedent în spaţiul românesc, cristalizată în jurul acestor personalităţi de excepţie, în frunte cu mitropoliţii din vremea domnului. Toţi aceştia s-au constituit parte a unui proiect cultural prin care se urmăreau editarea şi distribuţia de carte în tot spaţiul ortodox supus privaţiunilor din partea turcilor sau arabilor. De aceea, majoritatea cărţilor va fi de factură liturgică, deoarece tipărirea lor constituia o nevoie prioritară. Lucrurile, evident, nu s-au limitat doar la atât. Imaginaţi-vă că numai în timpul lui Antim Ivireanul s-au tipărit 63 de cărţi, în tipografiile de la Bucureşti, Buzău, Râmnic, Snagov şi Târgovişte. La aceştia contribuiseră toţi cei de mai sus.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu au funcţionat şi numeroase şcoli, între care cea de la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Bucureşti.
Într-adevăr, sunt prea bine cunoscute şcolile de la Sfântul Sava, precum şi aceea de la Sfântul Gheorghe Vechi, care fusese la un moment dat şi sediu de mitropolie. La Sfântul Sava, ctitorie a lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a ridicat clădiri noi pentru şcoală, urmând să se predea acolo (mai mult în greceşte) logica, retorica, fizica, astronomia, psihologia, metafizica, gramatica, ortografia. La Sfântul Gheorghe Vechi se fondase o „şcoală de slovenie“ (de limbă slavă), unde erau pregătiţi funcţionarii publici (logofeţii) care trebuiau să se familiarizeze cu redactarea de acte oficiale în limba slavonă, limbă de cancelarie încă. O astfel de şcoală avea să funcţioneze şi la Mănăstirea Colţea (ctitorie a lui Mihai Cantacuzino, care ctitorise şi Mănăstirea Sinaia), adăugându-i-se şi o şcoală de muzică bisericească.
Tot acum s-au pus şi bazele unor biblioteci. Despre ce biblioteci este vorba?
Sfântul voievod a dorit să repete, oarecum, modelul pe care-l sugerase un unchi al său din stirpea Cantacuzinilor. Postelnicul Constantin Cantacuzino zidise la Mărgineni o mănăstire între zidurile căreia unul dintre fiii săi, stolnicul Constantin Cantacuzino (frate al domnului Şerban Cantacuzino şi unchi al lui Constantin Brâncoveanu), avea să constituie un fond de carte, dintre cele mai însemnate în răsăritul Europei. Este bine să amintim aici că stolnicul Constantin Cantacuzino este unul dintre cei mai importanţi umanişti europeni, iar portretul lui se vede azi în interiorul Universităţii din Padova, în rând cu ceilalţi mari cărturari europeni.
Brâncoveanu, aşijderea unchiului său, avea să pună bazele unei impresionante biblioteci la ctitoria sa de la Hurezi în care se puteau găsi exemplare dintre cele mai rare, dar şi cele mai noi tipărituri din Occident.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost şi ctitor de lăcaşuri sfinte, sprijinitor al Ortodoxiei de pretutindeni. Care sunt cele mai importante ctitorii ale sale?
Cronica ni-l descrie pe domn „creştin pravoslavnic, cu dragoste şi cu râvnă creştinească şi fierbinte“. Încă de când era boier, a înălţat pe moşiile sale cunoscutele biserici de la Potlogi şi Mogoşoaia. La scurt timp după urcarea pe tron, la 1690, s-au pus temeliile ctitoriei de la Hurezi, devenind cea mai însemnată ctitorie a sa, reprezentativă pentru întreaga artă românească. În Bucureşti, a ridicat Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, unde azi i se odihnesc cinstitele rămăşiţe şi a reconstruit bisericile de la Sfântul Sava (pe locul statuilor de la Universitate) şi Sfântul Ioan Grecesc (pe locul Casei CEC de pe Calea Victoriei). În afara Valahiei, dar tot pentru români, dărnicia domnului a făcut posibilă ridicarea bisericilor din Făgăraş, Ocna Sibiului, Ismail, precum şi a Mănăstirii Sâmbăta de Sus. A ridicat o biserică şi la Constantinopol şi a sprijinit consistent întreaga Ortodoxie de la Locurile Sfinte. De concursul domnului s-au bucurat şi marii ctitori Antim Ivireanul, Mihail Cantacuzino şi alţii. În plan civil, i se datorează palatele de la Potlogi, Brâncoveni şi Mogoşoaia, refacerea Curţii domneşti de la Bucureşti, a Curţii domneşti de la Târgovişte.
Pentru pictarea bisericilor sale au fost angajaţi cei mai mari pictori ai vremii: grecul Constantinos şi românul Pârvu Mutu, adevăraţi creatori de „şcoală“.
În fine, din aceste puţine cuvinte sperăm să se constate că avem de-a face cu o „Monarhie culturală“, reieşită dintr-o epocă de teribile prefaceri în toate domeniile vieţii cotidiene, a cărei moştenire trebuie s-o cultivăm azi.
