▲ „Muzeul Satului s-a născut în jurul ideii de cercetare a satului românesc. Dimitrie Gusti dorea să creeze un sat-model“ ▲ „Asta voia să facă, de fapt, Dimitrie Gusti. Să impună un standard mai înalt de viaţă ţăranului român, prin crearea unui sat-model. Voia să facă un sat cu canalizare, cu apă curentă, cum ne dorim şi acum...“ ▲ „Muzeul este, de fapt, un sat mic sau chiar mediu, care are toate elementele de administrare a unui sat - reţea de lumină electrică, de canalizare, de apă, tot. Aş zice că Muzeul Satului ar putea să fie acum un sat model pentru satele din România“ ▲ „Am sfinţit muzeul, în luna octombrie 2005, în preajma zilei de Sfântul Dimitrie. Nu puteau să fie patroni mai buni ai muzeului decât Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, şi Sfântul Dimitrie Basarabov. Atunci am avut senzaţia că ceva s-a schimbat în muzeu...“ ▲ Interviu cu dna conferenţiar universitar doctor Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ ▲
Doamnă directoare, cum a pornit ideea înfiinţării unui muzeu al satului, idee care a ajuns să se concretizeze în 1936?
Mai întâi, trebuie să subliniem faptul că este vorba de o idee născută în Europa, în nordul Europei, mai precis. Primul muzeu de acest tip este Muzeul Skansen din Suedia, care a fost înfiinţat pe la 1891.
La noi, istoria acestui gen de instituţie a început cu Muzeul Brukenthal, nu?
Muzeul Brukenthal este un muzeu pavilionar, iar Muzeul Satului este un muzeu în aer liber, constituit din monumente aduse din teren şi reconstituite pe teritoriul muzeului. A fost un muzeu care a decurs dintr-o cercetare de tip sociologic, făcută de Şcoala Sociologică de la Bucureşti sau Şcoala Monografică, cum o mai numim în istorie, cea condusă de Dimitrie Gusti. A fost ideea lui, idee care a luat proporţiile unei mişcări culturale. Din aceste cercetări sistematice, după aceea, au luat naştere câteva instituţii. Muzeul Satului a rămas singura instituţie care mai ilustrează munca Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Cercetările încep pe la 1925 şi includ şi acest proiect. Pe de o parte, a fost adunată o documentaţie foarte serioasă despre satul românesc, iar, pe de altă parte, au fost organizate mici expoziţii, în acest loc, unde urma să fie construit muzeul. Avem documente şi fotografii de la acele expoziţii... Expoziţiile aveau diferite tematici. Erau şi educative, şi de sensibilizare a celor care doreau să finanţeze înfiinţarea muzeului. Nu s-a venit direct, în 1936, cu hotărârea de a-l înfiinţa imediat... A început, ca la noi, cu uşoara sensibilizare a puterii politice, în genul, haideţi, că o să iasă ceva frumos... La început, s-a numit Muzeul Satului Românesc, apoi titulatura a mai fost schimbată de câteva ori. După cutremurul din 1977, s-a numit Muzeul Satului şi de Artă Populară, căci a înglobat şi Muzeul de Artă Populară, care acum este Muzeul Ţăranului Român. Şi, după 2000, am considerat că este normal, că a venit momentul să poarte numele lui Dimitrie Gusti.
Cine erau susţinătorii adevăraţi?
În cazul muzeului nostru, cei care au avut grijă ca această idee să se materializeze au fost reprezentanţii Fundaţiilor Regale. Sigur, şi Statul român. Până la urmă, a luat fiinţă şi Institutul de Sociologie, unde Dimitrie Gusti a fost director. Muzeul s-a născut în jurul ideii de cercetare a satului românesc. Dimitrie Gusti dorea să creeze un sat-model.
Muzeul a fost construit foarte rapid, în 6 luni
Să ne spuneţi, acum, istoria concretă a înfiinţării Muzeului Satului, cu evenimente, cu întâmplări... Şi după aceea, să treceţi la caracterizarea lui, aşa cum au făcut-o presa vremii, oamenii de cultură...
Există, în acest sens, o mărturie chiar a lui Dimitrie Gusti... A fost un şantier care s-a desfăşurat extrem de rapid. A durat şase luni de zile. În acest document-mărturie, se spune cu câte vagoane au fost aduse exponatele, câţi muncitori au lucrat, câte obiecte, care au fost costurile şi multe alte detalii tehnice. Repet, muzeul a fost construit foarte rapid, cu meşteri din teren. Şi noi, astăzi, dacă vrem să restaurăm ceva, apelăm la aceşti meşteri. Arhitectura tradiţională, vernaculară, este, de fapt, o arhitectură fără arhitecţi. Nu existau ateliere sau meşteri specializaţi pentru a construi casele. Există puţine zone în care sunt meşteri specializaţi. Acestea sunt zone cu deschidere foarte largă către urban, cum ar fi Dobrogea, bunăoară. Pentru construcţia vernaculară nu existau ateliere, ci doar echipe de meşteri. Erau meşteri ţărani, cei care aveau în secundar asemenea ocupaţii, de meşteri de case, dulgheri. Dar meşteri specializaţi sau cineva care să facă proiectul casei - nu, aşa ceva nu exista. Nici în Europa de Vest nu existau ateliere, pe atunci. Arhitectura vernaculară este chiar aşa denumită, arhitectura fără arhitecţi.
La jumătatea sec. al XIX-lea, pe vremea lui Eminescu, apăruse deja o legislaţie care voia să impună un model igienic de casă ţărănească. Există cărţi cu asemenea detalii din acea vreme. Această tendinţă se regăseşte şi în Muzeul Satului?
Asta voia să facă, de fapt, Dimitrie Gusti. Să impună un standard mai înalt de viaţă ţăranului român, prin crearea unui sat-model. Arăta, în felul acesta, cam cum ar fi trebuit să trăiască ţăranul român. Satul Dioşti din judeţul Olt a fost unul dintre proiectele lui Gusti, care, din păcate, n-a fost dus la bun sfârşit. El voia să facă un sat cu canalizare, cu apă curentă, cum ne dorim şi acum... Se proiecta un fel de sistematizare pentru sat... Pe la 1893, s-au scris nişte cărţi despre igiena ţăranului român. La ţară, condiţiile nu erau extraordinare, iar educaţia sanitară a ţăranului român nu era formidabilă. Toate cercetările lui Gusti nu au avut ca scop final, de fapt, crearea Muzeului Satului sau crearea de muzee. Scopul final era unul cu impact sociologic. Se urmărea chiar această ajustare a modului de locuire a ţăranului, a modului de viaţă al ţăranului. A avut un scop pragmatic, sociologic, din care, de-a lungul timpului, a rămas acest Muzeu al Satului din Bucureşti.
Gusti a vrut să-şi împingă ideile lui şi în politic? La venirea comuniştilor, el a avut de suferit...
După 1947, cam toată elita culturală românească a avut de suferit... Şi Gusti a fost, poate, mai oropsit decât alţii. A murit în 1955, uitat, exilat din viaţa culturală, cu totul distrus, singur. După părerea mea, a rămas la fel de singur şi după moarte. De ce vă spun lucrul acesta? La un moment dat, am trimis o echipă să-i caute mormântul la Cimitirul Bellu, şi nimeni nu mai ştia unde este... L-am descoperit, până la urmă, şi mai mergem noi să i-l îngrijim... Am constatat, atunci, că nu se ocupase nimeni de asta.
Gusti a lăsat urme pe unde a trecut, inclusiv în conştiinţa oamenilor
Ce aspecte concrete ale vieţii satului au fost cercetate?
Gusti a avansat, de fapt, o metodă de cercetare foarte sistematică, pe care o folosim şi noi, în prezent. A fost o metodă, care, la vremea aceea, în Europa, îl făcea să fie un pionier în materie. E vorbea de metoda monografică, ce implică, neapărat, o echipă interdisciplinară. Pe lângă sociologi, la aceste cercetări mai participau medici, economişti, muzicieni, etnomuzicologi, studenţii de la sociologie... Acest lucru se reflectă, de fapt, în colecţiile noastre. Tot atunci au fost puse bazele colecţiilor de port popular, de ceramică, de meşteşuguri populare, în general, de obiceiuri. Acest lucru se reflectă şi în documentele Şcolii sociologice, unde se vede şi partea de economie a satului, şi partea de medicină a satului ş.a. Ei, cercetătorii, mergeau în sat şi-i învăţau pe cei de acolo cum să acţioneze. Dimitrie Gusti a fost, aşa cum spuneam, în perioada interbelică, unul dintre pionierii cercetării monografice. Şi mult mai târziu, după 1990, acest tip de cercetare a fost reluat de către specialişti. Am reînceput, astfel, cercetarea zonelor etnografice din Dobrogea, după 1990, folosind modelul Şcolii sociologice de la Bucureşti. Personal, am făcut cercetări în 1989, după modelul Gusti, pe Valea Dunării, cercetări în care au fost implicaţi şi studenţi.
Ce schimbări ale satului românesc aţi observat în timpul cercetărilor de după 1990?
În satul românesc actual, schimbările sunt destul de radicale, mai ales în zona în care am fost noi. Dobrogea este o zonă care a fost foarte puţin cercetată, din punct de vedere etnografic, înainte de 1990. La vremea la care a început cercetarea, în 1989, şi până în 1998, am constatat că se mai păstrau multe elemente importante, mai ales în materie de construcţii. Dar, după 2000, când am trecut din nou printr-o serie de sate ale Dobrogei, am constatat o modificare absolut rapidă şi radicală a unora dintre ele. În anii comunismului, a existat o perioadă de stagnare a construcţiilor în sat. Iar obiectele acestea vechi, culturale se mai păstrau în lada de zestre, în pod... Erau păstrate, nu aruncate. Eu am derulat un proiect, care s-a numit „Pe urmele lui Gusti“, şi, în satul Fundul Moldovei, am avut supriza să găsesc un muzeu, înfiinţat de către un oier. E adevărat că fiul lui avea studii etnografice, era directorul Muzeului din Câmpulung, dar era surprinzător că tatăl lui, care era un om simplu, a făcut un muzeu dedicat satului Fundul Moldovei. Acolo, Dimitrie Gusti a fost cu echipele etnografice, pe vremea când acel ţăran era copil, şi-mi povestea cum s-a întâlnit cu Dimitrie Gusti şi cât de tare l-a impresionat acea întâlnire, încât, după aceea, s-a hotărât să strângă obiectele vechi din sat, pentru muzeu. Dimitrie Gusti, cum se vede, a lăsat urme pe unde a trecut, inclusiv în conştiinţa oamenilor.
Refugiaţii după 1940 au locuit în Muzeul Satului
Ceauşescu l-a primit pe Nixon şi la Muzeul Satului... A fost un moment bun acei ani, când Ceauşescu încerca să se legitimeze altfel în Occident.
Ceauşescu n-a intrat niciodată la Muzeul Satului, a venit doar până la poartă. Am avut o perioadă bună, a fost o deschidere, la un moment dat, până prin anii şaptezeci şi ceva, după care a căzut totul. Deja pe vremea când eu eram tânăr muzeograf nu mai era voie să aducem delegaţii oficiale aici, „ca să le arătăm bordeiele“. Eu am avut chiar un moment de cumpănă, când, fiind abia venită în muzeu, am dus o delegaţie acolo. A ieşit un întreg scandal... Dar vreau să vă spun că, totuşi, bordeiul e un tip de locuinţă. Nu e vorba în mod special de o locuinţă a săracului, nici pomeneală. Este o casă adaptată la mediu, în zonele de câmpie, unde vânturile sunt foarte puternice, cu răcoare vara şi cald iarna. Este, de altfel, casă de lemn, dar făcută în pământ. Tot aşa avem casa din chirpici, din paiantă, ceea ce numesc americanii „casă ecologică“. Sunt case elastice, foarte sănătoase.
Care a fost perioada neagră a Muzeului Satului? Aceste case au fost locuite, la un moment dat, de refugiaţii basarabeni, nu?
Da, refugiaţii de după 1940 au locuit aici... Se aplicase, într-un fel, modelul pe care-l dorise Dimitrie Gusti, ca ele să fie locuite. Au fost locuite o perioadă de timp, dar s-a ajuns la concluzia că se distrugea foarte mult. Muzeul nostru a avut foarte multe avataruri, foarte mulţi vrând să-l distrugă, dar a rezistat. Perioada cea mai neagră a fost în anii â70, când Ceauşescu a vrut să distrugă Muzeul Satului. A vrut să-l mute la Mogoşoaia... Dar directorul de atunci, dl Gheorghe Focşa, continuatorul ideilor lui Gusti, care a făcut parte din echipele lui Gusti, a luptat, împreună cu alţi specialişti, împotriva acestei idei de mutare şi au insistat ca muzeul să rămână aici. Ceauşescu era oripilat de ideea originii sale ţărăneşti. Era oripilat de „căsuţele alea“, care demonstrau că noi avem o origine mai săracă... De aceea, voia să-l mute din Capitală. Palatul Elisabeta fiind pe atunci una din reşedinţele lui Ceauşescu, voia să distrugă toată partea de vizavi, unde se află acum casele din Maramureş, ca să-şi facă ieşire la lac. Acum această tendinţă este perpetuată de alţii, care vor şi ei „ieşire la lac“, vor agrement... E vorba de Teatrul de Vară...
Au ieşit din România camioane încărcate cu mobilier săsesc pictat
E vie în România conştiinţa că lucrurile trebuie conservate şi restaurate?
La nivelul specialiştilor, da... Dar specialiştii sunt foarte puţini. Iar cei care dau avize o fac la voia întâmplării. Aşa se întâmplă că vorbim tot timpul de protecţia unui anume monument, dar nu aplicăm niciodată Legea 422, care există. În străinătate, în jurul monumentelor importante, se opreşte circulaţia maşinilor. Şi nu se face asta ca să se creeze o promenadă, ci pentru că se ştie că vibraţiile maşinilor de tonaj mare dăunează monumentelor. La noi, încă nu există acest respect faţă de monumentele pe care le avem. Noi avem un laborator foarte modern. Am făcut foarte multe restaurări după 2002, după ultimul incendiu. Aici avem monumente care n-au fost restaurate timp de 30-40 de ani. Avem o „fişă de sănătate“ pentru fiecare monument. Practic, am început să le restaurăm... Vă spuneam că muzeul a fost făcut foarte repede, în 6 luni şi, acum, constatăm că există foarte multe probleme, mai ales la temelia caselor. Unele monumente rămăseseră cu temelii de cărămidă... Am schimbat aceste lucruri pentru că nu există case cu temelii de cărămidă în satul românesc. Cărămizile ţineau umezeală şi am făcut temelii din piatră, bineînţeles, respectând toate principiile de restaurare. Am restaurat acum Biserica Răpciuni, cu pictură interioară, care a ieşit foarte frumos. Este o biserică din sec. al XVIII-lea, care nu fusese restaurată niciodată.
Pe lângă casele muzeului, ce tipuri de biserici există din anumite zone ale ţării?
Avem biserici din lemn. Sunt foarte greu de adus şi de făcut. Avem o biserică din Maramureş, din Moldova, avem biserică adusă din zona Clujului şi avem biserică din Gorj. Apoi, avem foarte multe reprezentări ale artei religioase. Avem o mare colecţie de icoane pe sticlă şi pe lemn. Acestea au fost făcute cu mare grijă, după 1947, perioadă când nu se dădea voie. De exemplu, dacă scriam un articol, trebuia să folosim termenul de „monument istoric“ sau alte eufemisme, nicidecum „biserică“.
Multe obiecte de patrimoniu s-au pierdut, totuşi, după 1990?
S-a pierdut foarte mult. Au ieşit din România camioane încărcate cu mobilier săsesc pictat. Au ieşit foarte multe icoane, ţesături, port popular. La un moment dat, eram foarte uimită că, în zona Câmpulung Moldovenesc, veneau străinii şi cumpărau case vechi. Până când cineva s-a dumirit că este vorba de lemn de rezonanţă. Ele treceau la vamă sub formă de elemente de case de lemn şi, de fapt, era vorba de lemn de rezonanţă, care este un lemn foarte scump. Iar străinii îl luau pe nimic. După 1990, poate că nu s-ar fi pierdut atât de multe lucruri, dacă ar fi ieşit din ţară sub numele de patrimoniu românesc. În felul acesta, poate eram altfel cunoscuţi în Europa.
Valorile etnografice ar putea constitui un element tare în turismul rural?
Muzeul Satului este o dovadă foarte clară în acest sens. Este al treilea muzeu, ca număr de vizitatori pe ţară, după Peleş şi Bran. Şi spuneam odată în glumă că s-ar putea să devină şi primul.
Poate să se întreţină din banii vizitatorilor?
Încă nu... Gândiţi-vă că aici e un sat. Avem 344 de obiective de toate felurile, inclusiv anexele caselor. Avem peste 50 de mii de obiecte în colecţiile noastre, toate foarte valoroase, şi mai sunt şi 200 de angajaţi. Continuăm să îmbogăţim aceste colecţii... Muzeul este, de fapt, un sat mic sau chiar mediu, care are toate elementele de administrare a unui sat - reţea de lumină electrică, de canalizare, de apă, tot. Aş zice că, dacă, totuşi, Dimitrie Gusti a dorit un sat model, Muzeul Satului ar putea să fie acum un sat model pentru satele din România.
Nu puteau să fie patroni mai buni ai muzeului decât Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, şi Sfântul Dimitrie Basarabov
Periodic, Muzeul Satului a fost lovit de câte o calamitate - cutremur, incendiu? Ce urmări au lăsat acestea?
Cutremurul din 1977 a lovit într-o oarecare măsură Muzeul Etnografic, aflat pe Calea Victoriei. Probabil a fost lovit mai degrabă de ideea de a nu mai fi, căci, după aceea, a fost inclus în Muzeul Satului, care, la rândul lui, a devenit Muzeul Satului şi de Artă Populară. Până în 1990, nu au fost incendii la Muzeul Satului. După 1990, au fost multe probleme de acest fel. În 1998, am avut un incendiu mare. Sigur, nimeni nu s-a gândit, la început, la o reţea de hidrat, n-a fost suficient de organizat serviciul de pompieri, ca să se prevină asemenea catastrofe, cu atât mai mult cu cât acest sat este construit din materiale foarte uşor inflamabile. Marea grijă aici în muzeu, asta ar fi trebuit să fie. Nici măcar nu existau indicatoare care să arate că fumatul e interzis. Şi, în aceste condiţii, a izbucnit incendiul din 1998, care a distrus foarte mult din casele din Transilvania, Casa Drăguş, din Maramureş, cea care este lipită de Teatrul de Vară. Ea şi acum se mai află în pericol. Acest incendiu a avut vreo patru focare. Al doilea incendiu, în 2002, a fost în zona Bucovina, unde se află acum Ministerul Culturii. Atunci, a fost mai clar de unde a izbucnit incendiul. Se pare că a fost aprinsă o grămăjoară de frunze de cei de pe lângă gard şi a fost suficientă o scânteie ca să declanşeze focul. N-o să mai vedeţi acum urmele acestui incendiu. În 2002, împreună cu colectivul de la Muzeul Satului, am publicat o carte, în care am menţionat lista sponsorilor care au sărit în ajutorul muzeului. În câteva luni de zile, nu s-au mai cunoscut urmele incendiului. Dar au început să se ia şi măsurile de prevenire a acestora. Acum avem reţea de hidranţi, maşina pompierilor militari este la noi în permanenţă, am mărit grupul de pompieri civili şi, în jurul muzeului, s-a creat un al doilea gard.
Patronul spiritual al muzeului este Sfântul Dimitrie... Aşa a fost de la început? Sau se leagă de numele lui Dimitrie Gusti?
Da, într-adevăr, se leagă de numele lui Dimitrie Gusti. Până în 1989, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Reconstrucţia Muzeului Satului a început în momentul în care dna Georgeta Stocia a acceptat să revină la muzeu, ca director, la peste 70 de ani, câţi avea... Ea a avut iniţiativa ca muzeul să poarte numele lui Dimitrie Gusti. În 2005, am venit director general, prin concurs, la Muzeul Satului şi m-am gândit că acest loc, care a fost atât de oropsit de comunism, - pentru că multe nu aveam voie atunci să facem - să fie sfinţit şi purificat... Am sfinţit muzeul, în luna octombrie 2005. Vorbisem cu Preafericitul Teoctist, cu directorul Direcţiei Muzee din Ministerul Culturii şi am făcut o slujbă de sfinţire în preajma zilei de Sfântul Dimitrie. Nu puteau să fie patroni mai buni ai muzeului decât Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, şi Sfântul Dimitrie Basarabov. Am două icoane sfinţite de Preafericitul patriarh Teoctist. Atunci am avut senzaţia că ceva s-a schimbat în muzeu... Când muzeul a împlinit 70 de ani, în 2006, a fost invitat părintele patriarh Teoctist, care a mai sfinţit o dată muzeul, bisericile de aici. Aşa Sfântul Dimitrie, care-i şi patronul Bucureştilor, a devenit şi patronul muzeului nostru şi Dumnezeu ne ocroteşte.
