„Muzica bizantină are darul de a pătrunde în suflet“

Biserica creştină a acordat, de la început, o atenţie şi un loc aparte, în cultul ei, cântării religioase. În decursul vremii, locul şi importanţa muzicii a crescut, iar fenomenul muzical bisericesc s-a dezvoltat treptat. Printre Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos. Despre cum se cânta în primele comunităţi creştine, despre cum s-a dezvoltat în timp muzica bisericească şi despre felul în care se cântă astăzi în biserici ne-a vorbit părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur.

Unde, când şi cum a început să se cânte la slujbele creştine? Se ştie dacă şi cum se cânta în primele comunităţi creştine?

La început, creştinii se adunau şi citeau din Psaltire sau din alte cărţi ale Sfintei Scripturi. La Cina cea de Taină, Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli au intonat cântări de laudă şi apoi s-au retras în munte să se roage. Astfel, putem spune că Domnul nostru Iisus Hristos a trasat acest obicei de a se cânta, iar Sfinţii Apostoli l-au preluat şi l-au transmis mai departe. Cei dintâi creştini cântau la adunările lor euharistice cântări din cărţile Vechiului Testament, în special din Psalmi. Primii creştini fiind proveniţi din evrei, de la templu, au venit cu obiceiurile lor de acolo, din templu.

Când s-a individualizat muzica bisericească, definindu-se ca un stil cu totul aparte, şi de unde s-a inspirat?

La început se cânta la mai multe instrumente, existând în vechime unele psaltiri care indicau la fiecare psalm cu ce instrument să se cânte. Cu timpul, au apărut persecuţiile, iar instrumentele au dispărut din cultul creştin. Astfel s-a ajuns să cântăm din instrumentul dăruit nouă de Dumnezeu şi nu din instrumente făcute de mână omenească. Arie a avut două ajutoare, pe muzicienii Bardesan şi Armoniu, iar ei puneau învăţătura lor eretică pe o muzică populară cunoscută. Sfinţii Părinţi au luat şi ei acest exemplu şi au început să facă texte cu dreapta învăţătură, dar cu conţinut simplu, popular. După aceea, muzica bisericească s-a format din trei elemente: din muzica de cult a evreilor, de la templu, din muzica tuturor popoarelor care au aderat la creştinism şi din partea practică şi filosofică împrumutată de la greci. Perioada de cristalizare a muzicii a fost în timpul Sfântului Ioan Damaschin şi a fratelui său adoptiv, Cosma de Maiuma. Aceştia doi se întreceau în alcătuirea de canoane. Când a alcătuit Sfântul Ioan Damaschinul canonul Paştellui, fratele său i-a spus: „Frate Ioane, al tău să se cânte de-a pururi, căci tu toate le-ai cuprins într-una, şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt“. În toată această perioadă au apărut foarte mulţi imnografi care alcătuiau şi textele şi melodia.

Majoritatea semnelor psaltice au fost inventate de Biserică

Sistemul de notaţie al muzicii bisericeşti psaltice a fost inventat în Biserică ori, în vechime, a fost folosit şi pentru cântări profane?

Semne muzicale au existat din vechime, încă din vremea lui Ptolomeu Philadelful, numite chironomice, pentru că erau făcute cu mâna.

Nu cunoaştem notaţii înainte de Sfântul Ioan Damaschin, iar începând cu acesta şi până în secolele al IX-lea, al X-lea, al XI-lea, cunoaştem notaţia ecfonetică. Câteva semne folosite în muzica psaltică existau şi înainte de creştinism şi au fost preluate, dar marea majoritate a fost inventată de Biserică pentru nevoile ei. Au existat mai multe notaţii până când s-a ajuns la notaţia cu care au fost scrise manuscrisile din secolele XII-XV, cunoscută sub denumirea de notaţia cucuzeliană sau neo-bizantină.

„Astăzi nu mai avem o muzică bizantină pură“

Muzica bisericească psaltică mai este numită şi „muzica bizantină“. Este muzica pe care o mai auzim astăzi în bisericile noastre, cea care se interpreta în „Sfânta Sofia“ acum, să zicem, 1.000 de ani?

Muzica bizantină s-a numit aceea care s-a cântat în cuprinsul Imperiului Bizantin, iar odată cu căderea Constantinopolului, centrul muzicii bizantine s-a mutat la Sfântul Munte Athos şi în Ţările Române. Aşa a apărut vestita şcoală de la Putna, având în frunte pe Eustatie Protopsaltul. Astăzi nu mai avem o muzică bizantină pură, pentru că au început diversele influenţe turco-perso-arabe şi permanent au fost reforme, până s-a ajuns la muzica psaltică de astăzi. De aceea, mi se pare mai corect ca astăzi să numim muzica bisericească muzică psaltică de la psalmi şi de la psalt, adică de la cel care o cântă. O numim psaltică, şi nu bizantină, pentru că, ulterior, ea a căpătat foarte multe transformări şi cizelări.

Când s-a cristalizat stilul românesc

Noi am împrumutat cântarea bisericească de la greci. A fost ea adaptată la specificul nostru cultural în vreun fel? S-a compus şi la noi muzică psaltică, cu specific românesc?

Există o muzică greacă de sorginte bizantină, există o muzică bulgărească de sorginte bizantină şi există o muzică românească de tradiţie bizantină. Limba este aceea care trasează specificul unei muzici. La noi, limba română s-a născut în biserică şi de aceea muzica noastră românească este puţin diferită de cea grecească. S-a cântat, practic, fără notaţie sau după manuscrise cu notaţie bizantină, în limba slavă. Prima dată s-a cântat în limba română prin secolul al XVII-lea, fără note muzicale, la Iaşi, la Târgovişte, iar mai târziu, pe vremea alcătuirii Bibliei lui Şerban Cantacuzino, Filothei sin Agăi Jipei, de viţă domnească, vieţuitor al Sfântului Munte, văzând că românii nu au nici o cântare, în limba română pusă pe note de psaltichie a început să traducă 1.193 de cântări, aproape tot ceea ce avea nevoie biserica.

Mihalache Moldovlahul a făcut o revoluţie în muzica bisericească românească şi universală. A fost ucenic al celui mai mare protopsalt grec al secolului al XVIII-lea, Petru Peloponisiu, şi a scris un anastasimatar (n.r: slujba Învierii pe cele opt glasuri) pe la 1776. A scris direct de pe texte româneşti şi nu mai seamănă cu cântările greceşti. În timpul lui Mihalache Moldovlahul s-a cristalizeazat stilul românesc. A făcut revoluţie pentru că le-a scris el şi nu le-a tradus după alţii.

Declinul muzicii psaltice

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, muzica armonizată, apuseană, s-a bucurat de o largă răspândire în lumea ortodoxă, tendinţa fiind chiar de înlocuire a psalticii. În Rusia s-a şi întâmplat acest lucru. Ce a determinat acest fenomen? A fost un lucru bun sau nu?

Cu timpul, a început promovarea muzicii psaltice pe teritoriul românesc. Anton Pan, care a alcătuit 20 de cărţi de muzică, Macarie şi Gherasie Basarabeanul, a cărui operă însumează 2.000 de pagini, au deschis o perioadă înfloritoare a muzicii psaltice româneşti. La 1840 a sosit un rus, arhimandritul Visarion, şi a introdus muzica corală. Atât de bine a fost primit, încât Anton Pan a trebuit să părăsească biserica în care cânta. Muzica corală a avut un impact mai mare la credincioşi pentru că această muzică corală nu atinge coardele sufletului, ca cea bizantină, ci este de suprafaţă. Muzica bizantină are darul de a pătrunde în suflet şi în inimă, şi scopul ei este de a învăţa mai cu uşurinţă dogmele ortodoxe. Muzica corală este pentru cel mai puţin pregătiţi. Ea se adresează simţurilor de suprafaţă.

Acum a început o luptă împotriva stilului grecesc, pentru că grecii nu îi lăsau pe români să cânte.

Domnitorul Cuza, în timpul secularizării averilor româneşti, a înfiinţat cele două conservatoare la Bucureşti şi la Iaşi şi a introdus muzica corală în biserici. Atunci a început declinul muzicii psaltice care era promovată doar în mănăstiri. Această muzică corală era inoportună pentru biserica noastră, pentru că nu avea un substrat bizantin pe care noi îl moşteneam de o mie de ani, ci a venit cu influenţe ruseşti, europene. O muzică nepotrivită pentru nevoile Bisericii româneşti. De-abia în secolul trecut au apărut oameni ca Gheorghe Cucu, Nicolae Lungu, mai înaintea lor, Chiriac, care au armonizat cântări psaltice şi care au acceptat muzica corală, dar cu fond bizantin.

„Prin uniformizare, muzica s-a simplificat până la mutilare“

La mijlocul veacului trecut s-a produs în Biserica noastră aşa-numita „uniformizare“ a cântărilor bisericeşti. În ce a constat această măsură şi ce părere aveţi despre ea?

Ion Popescu-Pasărea a insistat foarte mult la patriarhul Miron să se înfiinţeze o academie de muzică bisericească, lucru pe care l-a şi făcut, la 1928. În 1948 a fost desfiinţată, odată cu alte 40 de şcoli de muzică bisericească, printre acestea le amintesc şi pe cele din Basarabia. Sunt şi eu absolvent al unei astfel de şcoli, de la Căldăruşani, unde 4 ani se învăţa multă muzică bisericească.

Patriarhul Justinian, îndemnat de profesorul Nicolae Lungu, care era un mare dirijor şi compozitor, prelucrător al muzicii psaltice, a făcut o comisie în fruntea căreia a fost aşezat episcopul Atanasie Dincă, mare protopsalt, ucenic al lui Gherontie Nicolau. Mai târziu a fost înlocuit cu părintele Ene Branişte.

S-a luat măsura de uniformizare, care a constat în faptul că muzica s-a simplificat până la mutilare, cu gândul ca să o cânte credincioşii, ca să o cânte Ardealul. Dar Ardealul nu a primit această muzică nici în 40 de ani. Câştigul mare a fost că, într-adevăr, credincioşii au cântat Sfânta Liturghie simplu de tot, în biserică. Biserica şi-a continuat slujbele cu credincioşii atât cât au putut ei. Dar cu credincioşii nu poţi să faci toate slujbele. Aşa, încet, încet s-a ajuns ca nici astăzi, în unele mănăstiri, să nu se mai cânte axioanele praznicare, pentru că nu se cunosc.

Acest fenomen are şi un aspect pozitiv, pentru că s-a putut continua cântarea în biserică, şi un aspect negativ, pentru că s-a pierdut o tradiţie câştigată de secole.

După 1990, odată cu revigorarea şcolii româneşti de teologie, s-a produs şi o renaştere a cântării bizantine, putându-se sesiza şi o imitare a interpreţilor din Grecia şi muntele Athos. S-a depăşit faza de imitaţie?

După evenimentele din 1990, muzica bisericească şi-a câştigat libertatea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am luptat şi am reînfiinţat fosta Academie de Muzică Bisericească, sub forma unei secţii de muzică la Conservator. Apoi s-au înfiinţat 15 facultăţi de teologie, unde se promovează muzica bisericească.

În perioada de început, pentru că nu existau specialişti, doritorii de muzică au învăţat muzica după casete, după CD-uri. Unii au fost pe la Sfântul Munte, prin Grecia, şi s-au molipsit de o muzică grecească, de sorginte bizantină, dar care nu era românească, ci de un stil străin de muzica noastră. Cred însă că s-a depăşit această fază.

„Muzica bisericească încă nu este aşezată la locul cuvenit“

Cum caracterizaţi nivelul cântării psaltice de la noi? Cum vedeţi viitorul ei?

Secţia de muzică bisericească de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a dat destule cadre didactice bine pregătite, în cinci ani. În 1999, Ministerul nu ne-a mai dat nici un loc la secţia de muzică bisericească, pentru că s-a dorit ca secţia să fie mutată la Târgu Mureş, ca să fie acolo şi catolici, şi protestanţi. Apoi, cu ajutorul părintelui patriarh Teoctist şi al întregului Sinod, am reuşit să aducem din nou secţia la Bucureşti.

La ora actuală, încă nu se cântă ca în perioada anilor â40-â50, pentru că, odată cu decretul din 1959, când 5.000 de călugări din 7.500 au fost daţi afară din mănăstiri, acestea au rămas goale şi fără specialişti. În ziua de astăzi, la mănăstiri nu se cântă axioanele praznicare. Muzica bisericească încă nu este aşezată la locul cuvenit.

▲ „Corurile improvizate creează un dezastru în sufletele credincioşilor“

Vă rugăm să faceţi o scurtă analiză a felului în care se cântă astăzi în biserici. Cum vedeţi dumneavoastră o slujbă „perfectă“: atunci când cântă şi credincioşii, ori atunci când dialogul liturgic este realizat între preot şi un cor profesionist?

Corul de psalţi este cel al tradiţiei bisericii noastre şi eu încurajez permanent aceasta. Corul pe voci poate fi şi el o soluţie, dar numai atunci când componenţii lui sunt foarte bine pregătiţi. Corurile improvizate creează un dezastru în sufletele credincioşilor.

Este foarte bine să cânte toţi din biserică, dar conduşi de un profesionist.

Acolo unde sunt cântăreţi bine pregătiţi pot cânta şi singuri. De exemplu, atunci când se împărtăşesc preoţii, cântăreţul, psaltul poate cânta singur ceva special, care nu este la îndemâna credincioşilor. Credincioşii noştri au mult bun simţ şi nu mai cântă atunci când nu ştiu.

Oamenii pot aprecia mai mult cântarea pe voci, pentru că sună mai cunoscut pentru un om nepregătit, dar noi trebuie să păstrăm tradiţia noastră bizantină, deoarece cântarea psaltică are un fundament teologic, duhovnicesc, de a transmite învăţăturile de credinţă. Nu trebuie confundat spaţiul liturgic cu teatrul, opera sau muzica de scenă. Nu trebuie să se cânte tare. Sunt momente liturgice în care cântăreţii trebuie să cânte foarte încet, aproape să nu se audă, să se audă chiar puţin din rugăciunile preoţilor.

▲ Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai bizantinologiei româneşti

Părintele Sebastian Barbu-Bucur este unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai bizantinologiei româneşti, remarcându-se printr-o activitate didactică, ştiinţifică, interpretativă şi de creaţie muzicală pusă în slujba Bisericii Ortodoxe Române.

Născut pe meleaguri prahovene, în 1930, a fost atras de timpuriu de muzică, iar la vârsta de 11 ani, era deja elev la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la mănăstirea Căldăruşani. A urmat apoi cursurile Seminarului Teologic de la Neamţ şi a îmbrăcat haina monahală în 1950, la mănăstirea Cheia. A urmat Institutul Teologic din Bucureşti (1957), iar mai târziu şi-a desăvârşit pregătirea muzicologică la Cluj, prin studiile doctorale, îndrumat fiind de profesorul Romeo Ghircoiaşiu. Cunoscutul bizantinolog a tradus opera lui Filothei sin Agăi Jipei, autorul celui mai vechi manuscris muzical liturgic (1713), şi a realizat primul catalog al manuscriselor muzicale româneşti din Sfântul Munte Athos. A compus şi tipărit numeroase cântări psaltice şi slujbele a 14 sfinţi români.

Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Teoctist patriarhul, părintele profesor Sebastian Barbu-Bucur a înfiinţat în anul 1990, o dată cu reactivarea secţiei de muzică religioasă din cadrul Academiei de Muzică din Bucureşti, formaţia de muzică bizantină Psalmodia. Repertoriul este ales totdeauna cu mult discernământ de părintele profesor, cei mai frecvenţi compozitori fiind: Macarie Ieromonahul, Anton Pan, Nectarie Frimu, Ioan Zmeu, Filotei Moroşanu, Gherontie Nicolau şi Ioan Carp.

Valoarea activităţii sale didactice şi de cercetare a fost recunoscută prin acordarea Premiilor UCMR (1981, 1986, 1987, 1992, 2000), a Premiului Academiei Române (1983), a diplomei „Acra Evareskeia“ la absolvirea Conservatorului macedonean din Tessalonic (1986) şi înaltului titlu academic Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova (2001) şi al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima, din Cluj-Napoca, în anul 2005. În 1998, i s-a conferit Crucea Patriarhală. Studiile, articolele şi volumele cu reeditări ale unor colecţii de cântări bisericeşti reprezintă o adevărată zestre din care se împărtăşesc studenţii, doctoranzii, cercetătorii şi ucenicii părintelui Sebastian.