„Muzica se predă de la o inimă la alta“

Maria Alexandru este lector la Universitatea „Aristotel“ din Tesalonic, din anul 2001. A lăsat România pentru Tesalonic, loc în care împărtăşeşte din tainele muzicii bisericeşti tinerilor studenţi. Este fiica cunoscutului poet Ioan Alexandru. Legătura dintre cei doi este profundă, la fel ca şi sentimentele pe care le poartă ţării în care s-a născut. Aflaţi din interviul de mai jos despre începuturile rugăciunii cântate, despre rădăcinile muzicii creştine şi despre deosebirea dintre muzica de astăzi şi cea din vremurile trecute, despre legătura dintre text şi muzică şi despre prezentul muzicii psaltice. O adevărată lecţie de istorie şi cultură muzicală bisericească.

Când a apărut rugăciunea cântată în Biserica creştină?

Cântarea şi rugăciunea sunt nedespărţite în cultul creştin. Începutul cântării creştine îl aflăm de la Însuşi Mântuitorul şi de la ucenicii Săi. Avem în Noul Testament multe trimiteri la această realitate. De exemplu, după Cina cea de Taină, Mântuitorul şi ucenicii Săi au ieşit afară şi au cântat psalmi. Apostolii au cântat în prima comunitate creştină şi noi, creştinii, până astăzi cântăm. Omul este o fiinţă muzicală, vocea e un dar de la Dumnezeu, iar această bucurie a omului, de a se exprima prin muzică, e ceva care este sădit în firea noastră umană.

Cu privire la perioada paleocreştină avem foarte puţine informaţii scrise. Este cele-brul Papirus de la Oxirinch, cu numărul 1.786, din a doua jumătate a secolului al III-lea. Pe acesta se păstrează un fragment al unui imn în cinstea Sfintei Treimi şi este cel mai vechi document de muzică creştină, înainte de inaugurarea Constantinopolului. Acest imn se înscrie în tradiţia muzicii eline antice, dar textul este creştin. Aşadar, avem mărturie că unul dintre izvoarele muzicii creştine se găseşte în muzica elină, din epoca elinică şi greco-romană. Al doilea izvor este tradiţia cântării din sinagogă, interpretată de primii ucenici ai Mântuitorului, conform tradiţiei ebraice vechi.

Părinţii bisericii, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, pe care biserica noastră îl va cinsti în mod deosebit la anul, când se vor împlini 1.630 de ani de la trecerea lui la Domnul, ne dau informaţii de unde s-a inspirat muzica bisericească?

Aşa cum am spus mai înainte, avem tradiţia ebraică şi tradiţia elenistică, a lumii greco-romană, care era o lume foarte amestecată, era o epocă a sincretismului. În lumea aceasta s-a născut muzica bisericească. Stricto sensu, putem vorbi de muzică bizantină de la 324 încolo, de când s-a înfiinţat Imperiul Bizantin. Dar se vorbeşte şi de o aşa-numită perioadă pre-bizantină, când se pun rădăcinile. Tradiţia aceasta veche ebraică este tradiţia în care s-a năs-cut Mântuitorul, tradiţie în care a fost Maica Domnului, ucenicii, şi era foarte firesc ca muzica să preia elemente de acolo şi, de asemenea, din lumea elenistică. Acestea fiind cele două rădăcini ale muzicii creştine. Nu avem documente să putem cerceta cât la sută a fost dintr-o tradiţie, cât din alta.

Nu se ştie cu exactitate câte influenţe sunt şi din muzica populară a timpului. Documente nu există, însă se prea poate să fie aşa. Sfinţii Părinţi, în secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur şi, mai înainte de ei, Sfântul Clement Alexandrinul şi alţi mari Sfinţi Părinţi din această perioadă paleocreştină pun bazele teologiei cântării liturgice. Ei se referă în scrierile lor la muzică, la rolul ei în cultul creştin şi la viaţa omului, în general. Ei nu despart cultul creştin şi viaţa omului. Ei au văzut muzica din perspectiva iconomiei creştine.

Muzica psaltică s-a născut odată cu epoca Mântuitorului

Care sunt cele mai importante momente ale evoluţiei muzicii?

Muzica bisericească, muzica liturgică este din vremea Mântuitorului, ba chiar se poate spune că muzica psaltică s-a născut odată cu apariţia Mântuitorului, cu muzica îngerească „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni buna voire“. Este imnul îngerilor care apoi se continuă de către oameni. Cântul bizantin a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare. O primă etapă de înflorire a fost perioada iustiniană, secolul al VI-lea, unde vedem la Sfinţii Părinţi grija lor de a pune bazele muzicii liturgice. Nu avem documente muzicale scrise, dar din scrieri vedem că muzica trebuie să fi cunoscut o mare înflorire. Din scrisoarea din Neocezareea a Sfântului Vasile cel Mare aflăm cum se cânta la utrenia din secolul al IV-lea. Se cânta antifonic, responsorial, iar unii psalmi se cântau în comun de către toţi credincioşii. O mare înflorire avem în timpul Sfântului Roman Melodul, poet şi muzician în acelaşi timp. Din păcate, atunci nu se dezvoltase scrierea muzicală. Astăzi, pe Sfântul Roman îl cunoaştem, în primul rând, ca poet, mai puţin în calitate de compozitor. Nu avem scrise piesele lui muzicale.

Sfântul Ioan Damaschinul, prima sursă a muzicii bisericeşti

O altă etapă de mare înflorire a fost perioada iconoclastă, când au apărut marii melozi - Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Cosma Melodul, fraţii Teofan şi Teodoros, martiri pe care ultimul împărat iconoclast a dat poruncă să li se scrie pe frunte cu fier înroşit stihuri iambice, blasfemiatoare la adresa icoanelor. Apoi, avem celebrii studiţi: Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Iosif, fratele său, care a fost şi episcop la Tesalonic. Aceştia sunt marii poeţi canonografi. Deşi nu avem manuscrise muzicale păstrate din acea perioadă, decât foarte puţine vestigii, ne dăm seama din context că trebuie să fi fost o înflorire muzicală, de tip imnografic, adică textul care merge împreună cu muzica. Sfântul Roman Melodul, secolul al VI-lea, şi Sfântul Cosma Melodul, secolul al VIII-lea, au fost şi muzicieni, dar, din păcate, noi nu mai avem textele lor originale. Nu au fost scrise, era tradiţie orală. Sfântul Ioan Damaschinul este considerat prima sursă a muzicii bisericeşti, pentru că el a orga-nizat sistemul octoihic, ciclul liturgic bazat pe opt glasuri (game muzicale - n.r.). Marea înflorire a muzicii bizantine se petrece în intervalul cuprins între secolele al XIII-lea şi al XV-lea. Este considerat apogeul muzicii bizantine. Este perioada cunoscută sub denumirea de perioadă calofonică.

E un paradox aici. Bizanţul a rămas numai o mână de pământ, cu câteva insule, într-o mare înconjurată de turci, dar atunci s-a ajuns la o culme spirituală de neegalat.

„Dezvoltarea muzicii nu s-a oprit după căderea Constantinopolului“

Care este locul Sfântului Ioan Cucuzel în istoria muzicii bisericeşti?

Sfântul Ioan Cucuzel este considerat cel mai important compozitor al muzicii bizantine şi este vestit pentru cântările sale calofonice, care sunt foarte largi, foarte frumoase. Trebuie să fii un cântăreţ foarte bun ca să le poţi cânta. Vocea merge de sus în jos, de jos în sus. Sunt nişte texte care îl ajută pe om să se roage adânc şi fierbinte. Aceste piese calofonice se cântă mai ales în timpul slujbelor de toată noaptea, a privegherilor, acolo unde ai senzaţia că timpul s-a oprit. E o cântare care imită cântarea îngerilor, o cântare - drum spre Dumnezeu. După căderea Constantinopolului, ceea ce s-a dat ca moştenire lumii întregi a fost Ortodoxia, filocalia şi această muzică minunată.

Dezvoltarea muzicii nu s-a oprit după căderea Constantinopolului. Muzica bizantină nu s-a pierdut pentru că ea e legată de Sfânta Liturghie, iar Sfânta Liturghie a continuat şi va continua în veacul veacului.

În biserică toate sunt legate, arta poetică, arta muzicală, arta icoanelor, arta arhitecturală. Toate sunt împreună. Omul a adus înaintea lui Dumnezeu tot ce are mai frumos ca să-L preamărească şi să-i mulţumească.

Care sunt deosebirile muzicii psaltice de astăzi faţă de cea din vremurile trecute ?

Manuscrisele nu notează tot ceea ce s-a cântat, ele notează baza. Foarte importanţi erau dascălii, cei care învă-ţau, care se înscriu în tradiţia orală. Sunt foarte multe lucruri în cultul creştin care s-au transmis prin tradiţia orală şi acest lucru este valabil şi pentru muzica psaltică. Pu-tem verifica cu precizie dife-renţele şi asemănările în-cepând cu începutul secolului al XX-lea, pentru că atunci a apărut tehnica înregistratului. Tradiţia actuală a muzicii bisericeşti, aşa cum este ea la noi, la români, în Grecia, în Bulgaria şi în alte ţări ortodoxe este continuarea fi-rească a muzicii din Sfânta Sofia. Sunt unele elemente care sunt neschimbate, dar, în acelaşi timp, se cunosc şi evoluţii ale ei. Acest fenomen este ca un fluviu care curge de milioane de ani, dar are apa mereu proaspătă. Muzica are rădăcini în trecut, dar se împrospătează în fiecare generaţie cu cântări care ne umplu de bucurie.

Cred că înnoirea aceasta se face prin Duhul Sfânt, pentru că, dacă suntem atenţi, toţi melozii mari pe care îi avem în cărţile de cult şi care au trăit în primele veacuri sunt acum sfinţi.

Cu timpul, s-a pierdut din fastul muzical din perioada bizantină, dar mănăstirile au preluat şi continuat în mare parte, iar când la Constantinopol a fost o perioadă mai grea, Dumnezeu a rânduit să răsară la noi în ţară şcoala muzicală de la Putna, precum şi în Serbia, şi chiar în Rusia, care preluase muzica bizantină deja din secolul al X-lea. A avut grijă Dumnezeu ca, atunci când s-a împuţinat focul într-o parte, să se aprindă în altă parte.

„Fiecare compozitor încearcă să se înscrie în şirul acesta de aur al tradiţiei“

Vorbiţi-ne despre prezentul muzicii psaltice. Care ar fi principiile după care s-ar putea crea o nouă compoziţie bisericească?

Muzica este o tradiţie vie. După cea de a doua înflorire a muzicii psaltice din timpul lui Petru Peloponesiu, sunt în continuare foarte mulţi care compun, în Grecia, în România şi în alte ţări.

O melodie se compune asemănător procedeului prin care se pictează o icoană. Încerci să fii credincios tradiţiei. Nu vrei să compui ceva original, ceva ce nu s-a mai auzit niciodată. Se compune pe glasurile acestea opt, ale bisericii, folosind aceste formule muzicale care s-au predat de-a lungul veacurilor, de la o generaţie la alta, de la o inimă la alta. Sunt formule care s-au păstrat din primul mileniu. Putem vorbi de un vocabular muzical care conţine elemente străvechi şi care se folosesc de către compozitori pentru a crea noile piese. Fiecare compozitor încearcă să se înscrie în şirul de aur al tradiţiei. Mediul de transmitere a muzicii bise-riceşti este inima omului. Se compune încercându-se să se imite prototipul, dar nu în sensul unei plagieri, ci în sens de credincioşie.

Care este legătura dintre text şi melodie, în cântarea bisericească?

Începutul este textul. Rolul primordial îl joacă textul, dar muzica vine să îmbrace acest text, să-l legene. E o legănare a cuvântului. În mod tainic, cuvântul pătrunde în inimă prin această legănare. E o aură a cuvântului, care pătrunde în inimă. Muzica este mierea aceea cu care poţi să iei şi cele mai amare doctorii, cu care poţi să iei şi lucrurile care ar fi mai greu de înţeles, învăţăturile care ar fi mai uscate pentru mulţi dacă ar fi fără de cântare, iar cântarea te face să-ţi aduci aminte de cuvinte.

„Muzica în biserică nu se adresează doar simţului auditiv“

De ce credeţi că muzica instrumentală nu s-a bucurat de succes în biserica Răsăritului?

În tradiţia templului ebraic avem instrumente. David, vestitul melod al Vechiului Testament, cânta la chinor. Sfinţii Părinţi care au pus bazele teologiei cântării liturgice au fost foarte radicali. Ei au iubit muzica vocală pentru că glasul este instrumentul făcut de Dumnezeu, iar toate celelalte instrumente sunt creaţii ale omului. Glasul uman are o legătură directă cu cuvântul, care joacă rolul primordial în cultul creştin. Cuvântul are mesajul mântuitor. Melodia, oricât de frumoasă ar fi, nu poate să transmită la modul propriu mesajul mântuitor: „ţi-au fost iertate păcatele“, „Hristos a Înviat“. Muzica aduce mesajul la inima oamenilor. În cântarea bisericească, instrumentele nu sunt desconsiderate, dar se face o ierarhizare, în scopul mântuirii. Muzica în biserică nu se adresează doar simţului auditiv.

▲ Muzica bisericească, în afara slujbelor

Credeţi că muzica bisericească poate fi considerată o alternativă în cadrul diversităţii de astăzi. Poate fi ea promovată, ascultată în afara contextului liturgic?

La modul plenar, se poate trăi în biserică, în timpul slujbelor. Acolo e locul ei. Acolo e matca ei. Putem vorbi despre un triptic al muzicii liturgice, care constă din cuvânt, din melos şi din actul liturgic. Acestea trei sunt de nedespărţit. Să luăm, de exemplu, imnul heruvic. Acesta se cântă în timp ce se rostesc în altar alte rugăciuni. Dacă vreau să cânt un heruvic în sala de concert, e lesne de înţeles ce se pierde din valoare. Pe de altă parte, dacă îl cânt în acest context, el mă poate impresiona şi mă poate duce înapoi, la matcă. Eu cred că sunt utile concertele pentru că se arată evoluţia istorică a muzicii istorice bizantine, pentru că sunt prezentate publicului acele piese din manuscrise care nu se mai cântă.

E acelaşi lucru ca şi cum ai pune o icoană într-un muzeu. O pui în muzeu, o admiri, dar ea nu-şi pierde din valoarea de icoană. Acest aspect i-a impresionat pe unii jurnalişti din apus, când au fost mileniile încreştinării Rusiei, şi au observat cum, într-un muzeu din capitala moscovită, era o icoană a Maicii Domnu-lui şi au văzut cum o femeie bătrână s-a apropiat de ea şi a sărutat-o. Tot icoană rămăsese. Dacă nu poţi vedea icoana în biserică, o poţi găsi într-un muzeu. Îl întâlneşti şi acolo pe Domnul şi vei fi chemat spre mântuire.

▲ „Aerul se sfinţeşte de la psalmodie“

Poate fi muzica bisericească un mijloc de educare a tinerilor?

Sigur. Cred că de acolo porneşte. Fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie De Nyssa face o mărturisire cu privire la bunica lor, Macrina, care cânta zi şi noapte psalmi. Copiii au crescut în această lume sfinţită. Un alt Sfânt Părinte spunea că şi aerul se sfinţeşte de la psalmodie. Poetul Ioan Alexandru, tatăl meu, spunea că omul, dacă l-a întâlnit o dată pe Mântuitorul, nu-L va uita niciodată. Dacă s-a întâlnit măcar o dată cu frumuseţea Lui, e o bază pe care se clădeşte mai departe în familie. Dacă dai educaţia, dai şi pe Hristos. Acesta este cel mai important lucru pe care îl poţi oferi copiilor. Îl vor lua pretutindeni, oriunde vor merge în viaţă şi indiferent de greutăţi, dacă Îl ai pe Domnul, ai de toate. Îmi aduc aminte de o notiţă foarte frumoasă dintr-un carnet al lui Ioan Alexandru, în care zicea „Iisus Hristos este iubirea noastră şi viaţa noastră, de asemenea. Evanghelia Lui, sensul vieţii noastre şi al trecerii noastre prin lume“.