„Neamul nostru recuperează spaţiul şi timpul religiosului“

Profesorul Anton Adămuţ, filosof şi teolog, făcând analiza spaţiului public românesc, consideră că dialogul între credinţă şi raţiune trebuie încurajat la toate nivelurile vieţii publice. Deocamdată, constatăm marginalizarea teologiei sau derapajele învăţământului clasic, într-o lume întoarsă pe dos de media, unde lipsa bunului-simţ marchează şi majoritatea intelectualilor.

Domnule profesor Anton Adămuţ, cum aţi descrie, în câteva culori, să spunem, în alb şi negru, dvs., ca filosof şi teolog, actualul spaţiu public românesc?

Iată o întrebare potrivită pentru debutul unui interviu. Cu o precizare însă. Alb şi negru nu sunt culori ele însele, sunt mai mult, sunt posibilitatea tuturor celorlalte culori. Din acest motiv cred că o discuţie, în fine, un interviu nu poate lucra maniheic. Albul şi negrul sunt la capete, esenţialul se desfăşoară între capete, în interval. Întrebarea adresată mie mă plasează tocmai în interval, şi numai aici ea poate da seamă unui răspuns. Suntem în plin discurs mediatic şi aici termenii spaţiu public şi opinie publică sunt dintre aceia mai des întâlniţi. Ce pot să spun? Un Habermas descrie spaţiul public ca reţea utilizată pentru comunicarea unor conţinuturi, a unor luări de poziţie, a unor opinii. Pe scurt, în cadrul procesului de constituire a opiniei publice, fluxurile comunicaţionale sunt astfel fixate încât să constituie anumite concentrări tematice. Teamă îmi este că tocmai asemenea concentrări tematice lipsesc în spaţiul public românesc. Aceasta ca să nu mai spun că există trei funcţii de bază ale spaţiului public şi care sunt extrem de greu de regăsit la noi. Este vorba despre funcţia de asigurare a transparenţei (spaţiul public trebuie să fie deschis faţă de grupuri, teme sau opinii relevante pentru societate), funcţia de validare (prin dezbatere, spaţiul public infirmă sau afirmă teme şi idei colective, le dezvoltă, le validează sau le invalidează) şi funcţia de orientare (spaţiul public produce până la urmă conţinuturi şi abordări tematice pe care publicul, adică opinia publică, le percepe şi, în urma actului de percepere, se orientează în anumite domenii ale societăţii). Mai mult: dacă nu am un concept clar al sintagmei "spaţiu public", îmi este greu să ştiu cum acţionează el în ceea ce numim "spaţiu public românesc". Ca să îmi lămuresc mie însumi problema, cred că "spaţiul public" este un construct teoretic, un concept european, mai exact, concept definit pe baza unor activităţi legate de viaţa urbană şi de cultura urbană. Spaţiul public devine astfel un spaţiu de interacţiune, un spaţiu căruia îi este specifică nu atât proprietatea, cât activitatea. Poate că rolul lui este ambiguu, mai ales dacă avem în vedere că nu există o delimitare clară care să-l încadreze spaţial şi funcţional. De aceea cred că termenul acesta, spaţiu public, este esenţial în a ne plasa în raport cu spaţiul însuşi şi cu tot ceea ce este cuprins în el. Plasarea este spaţială şi funcţională, deopotrivă, şi ea respectă nevoia de a utiliza acest spaţiu.

Cum este la noi?

Din păcate, la noi, spaţiul public este în primul rând un spaţiu tridimensional, este un loc, un element de lucru şi scop pentru arhitecţi. Nu spun că lucrul acesta este rău. Spun că este doar prea puţin, spun că nu este în regulă de a confunda starea cu spaţiul, fie el şi public. Raiul nu este un loc, raiul este o stare. În creştinismul primar, spre exemplu, Biserica nu era un loc, nu!, Biserica era o stare de spirit. Abia după perioada persecuţiilor Biserica, în calitate de corp arhitectonic, devine loc fără ca locul să anuleze calitatea de stare de spirit. A utiliza un spaţiu nu înseamnă a lua ceva din el, ci a pune ceva în el. Spaţiul public nu este un un spaţiu rezidual, nealocat. Orice spaţiu, întrucât este urmare a actului creaţiei, este un spaţiu al optimismului. De aceea nici nu există "ţara nimănui". Şi aici vreau să fac o precizare: există o diferenţă între patrie şi ţară. Dumnezeu nu a creat ţări. El face o singură patrie. Iată de ce fiecare dintre noi are o singură patrie; restul sunt ţări. Spaţiul public românesc basculează, mai mult decât îi stă bine, între aceste lucruri suficient de clare. Nu este nici mai bun şi nici mai rău decât aceia care-l locuiesc.

Cum vedeţi poziţia creştinului, cu titlul generic, în acest context?

Mă întrebaţi acum, uşor subversiv, cum văd poziţia creştinului în acest context? Întrebarea este şi discret fariseică. Vreau să cred că răspunsul nu va fi la fel, şi nu suspectez nimic în sintagma "creştin generic" în afară de faptul că nu este de tot funcţională. Vreau să spun că problema este aceea a raportului dintre fides şi ratio în spaţiul public. Simt o oarecare jenă în a exemplifica acest raport prin intervenţii ale unor personaje mediatizate în exces în spaţiul public românesc. Din acest motiv nici nu dau nume. Sunt, de altfel, de notorietate şi, nimic nu mă împiedică de a o spune, aproape de simonie. Asta mă îngrozeşte! Seamănă deja a secularizare, şi indivizi din spaţiul public românesc şi perfect confuzi creştin cred a desfăşura afaceri în numele lui Dumnezeu. Pe lângă ei, Petrache Lupu era chiar un tip decent! Ce vreau să subliniez este de pus în legătură cu raportul raţiune-credinţă aşa cum apare el în Noul Testament, în speţă la Ioan. Există acolo două episoade semnificative. Primul este acela cu samariteanca (Ioan 4, 1-42). Aici, samariteanca este natura umană care caută adevărul exclusiv prin raţiune. În pericopa cu pricina, raţiunea (samariteanca) întâlneşte credinţa (pe Hristos) şi, aici este miezul problemei, Hristos îi cere apă ca şi cum credinţa ar cere raţiunii s-o adape. Aceasta înseamnă că Mântuitorul cere făpturii, oricărei făpturi pe care a zidit-o (şi samariteanca este aleasă tocmai pentru a arăta că mântuirea este pentru toţi!), să-L caute şi cu ajutorul raţiunii. Faptul acesta spune că Iisus cere credinţă, dar şi înţelegere raţională. La fel se întâmplă tot în Ioan 20, 2-10, când Petru şi Ioan se duc la mormânt. Cei doi sunt împreună şi împreună cred ca să înţeleagă, nu înţeleg ca să creadă. Cam secularizat, omul contemporan vrea să înţeleagă pentru ca să creadă. Uită, sau nu ştie!, că Biblia nu este o carte de ştiinţă, Biblia nu-şi propune să demonstreze că Dumnezeu există. Ea se mulţumeşte să-l propună pe Dumnezeu. În acelaşi timp, omul, în genere, are a şti că dacă libertatea lui este absolută, apoi responsabilitatea lui nu poate fi relativă. Spaţiul public nu absolvă pe nimeni de situaţia de a fi inadecvat. Adam nu este scuzat de faptul de a fi păcătuit, la fel cum religia nu este o problemă care să îşi aştepte rezolvarea din partea legiuitorilor seculari. Concluzia este una singură: încurajarea dialogului dintre credinţă şi raţiune la toate nivelurile vieţii publice.

Marginalizarea teologiei este o consecinţă a abandonării idealului de sfinţenie umană

Ce ideologii, interesante şi pentru teologi, aţi remarca în spaţiul public cultural actual?

Greu de răspuns la întrebarea aceasta! Este vorba, printre altele, de a medita asupra locului credinţei religioase în cadrul procesului politic. Este problema raportului dintre ceea ce datorăm Cezarului şi ceea ce îi datorăm lui Dumnezeu. Fiecare generaţie, dacă urmăreşte promovarea binelui comun, are a se întreba: care sunt cerinţele pe care guvernele le pot impune în mod rezonabil cetăţenilor şi cât de departe pot fi ele duse ? Pe de altă parte, întrebarea este: prin apel, la ce autoritate pot fi rezolvate dilemele morale? Întrebările acestea nu ne conduc atât în discursul de tip teologic, cât în acela de tip civic. Prin urmare, dacă principiile morale care stau la baza procesului democratic nu sunt determinate de nimic mai solid decât consensul social, atunci fragilitatea procesului devine deja mult prea evidentă. Aici începe adevărata provocare pentru democraţie. Întrebarea rămâne: oare unde ar trebui căutat fundamentul etic pentru orice fel de decizie politică? Simplu spus: normele acţiunii etice sunt accesibile raţiunii separat de conţinutul revelaţiei? Răspunsul s-ar putea astfel formula: religia nu are a furniza norme în dezbaterile politice. Religia are a sprijini raţiunea în cursul şi decursul descoperirii principiilor morale obiective. Religia are în acest fel un rol corectiv, nu unul coercitiv asupra raţiunii. Cât priveşte aspectul ideologic, acesta este receptat ca un neajuns. De aceea nici nu ar trebui să existe ideologii interesante pentru teologi. Există, desigur, o spune şi părintele profesor Gheorghe Popa de la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, există o tentaţie a interpretării ideologice în cadrul discursului de tip teologic. De ce? Pentru că, în zilele noastre, teologia este marginalizată cultural şi această marginalizare este o consecinţă a abandonării idealului de sfinţenie umană. Aşa devine teologia un soi de "suprastructură ideologică", ceea ce este şi incorect, şi indecent. Teologia nu este ideologie, cu toate că discursul teologic are o însemnată dimensiune ideologică. Iată de ce este necesar de a preciza, în termenii lui Ricoeur, că, în sine, conceptul de ideologie suportă cel puţin trei interpretări: ideologia ca distorsionare sau disimulare a realităţii, ideologia ca legitimare a realităţii şi, în fine, ideologia ca funcţie a integrării sociale. În tot cazul, teologia nu este ideologie şi nici nu trebuie să fie aşa ceva. Teologia devine ideologie doar atunci când funcţia ei slujitoare nu este asumată ca proces de legitimare a Adevărului, ci ca legitimare a autorităţii unei instituţii şi a structurilor sale de putere. Sunt aici de partea părintelui Popa: teologia nu este o ideologie în sensul actual al acestui concept, însă limita precisă dintre ele este greu de precizat.

Ce remarcaţi nou, la o primă vedere, şi de folos pe lungă durată pe piaţa de idei de la noi, pornind de la cele politico-sociale până la cele ce ţin de spaţiul religiosului? Ce a adus nou aplecarea multor tineri filosofi spre teologie, lansaţi după 1990?

Nu am terminat foarte optimist răspunsul la întrebarea anterioară. De aceea ar putea părea cel puţin contradictorie atitudinea mea relaxată de acum. Spun că văd lucruri bune, şi cel mai bun este speranţa. Ea este una din cele trei virtuţi teologale, alături de iubire şi de credinţă. Una nu poate merge fără celelalte două, cel puţin nu în lumea aceasta. În lumea cealaltă va fi de ajuns doar una - iubirea. Până atunci toate trei vor acţiona fără de despărţire. Asta remarc la prima vedere, este şi de folos, şi de lungă durată. Lumea nu revine la cele religioase ca şi cum s-ar fi despărţit vreodată de ele. Sunt, toate acestea, în firea omului. Cicero spune în De natura deorum cum că a văzut cetăţi fără de ziduri şi fără de monedă, dar nu a văzut nici el şi nici altcineva cetăţi fără de zei. Aceasta sună, desigur, reconfortant. Multă lume nu a crezut în anii comunismului că Dumnezeu ne-a părăsit. Problema nu este însă ca Dumnezeu să ne părăsească, nu!, problema este aceea a unui Dumnezeu părăsit. El nu este niciodată stingher şi nici nu se plictiseşte de uitarea noastră. Nu insistă însă în a ne obliga să-L căutăm. De aceea nici nu sunt de acord că noi, românii, avem un soi de relaţie specială cu Dumnezeu după 1990. Dacă iubeşti pe Dumnezeu, poţi să faci ce vrei, şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: dacă iubeşti pe Dumnezeu, nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie, iar acest trebuie nu ţine de obligaţie, ci de consimţire. Preoţii martiri de dinainte de 1990 au dovedit-o cu prisosinţă. Eu însumi sunt nepot al unui astfel de preot, Dumitru Adămuţ. A înălţat biserica de la Adjudeni (Neamţ) fără de voia autorităţilor, dar cu voia lui Dumnezeu. A păţit-o în stilul bine cunoscut, a fost ajutat să moară înainte de vreme. Din aceste motive nu am a mă îndoi că neamul nostru recuperează, mereu şi oarecum trist, spaţiul şi timpul religiosului. Satisfacţia mea cea mai mare ţine de repetata aplecare a tinerilor către filosofie şi teologie. Cunosc mulţi şi de foartă bună calitate. La Iaşi, la Cluj, Timişoara, Oradea, Sibiu, Bucureşti, în spaţiul universitar mai cu seamă. Cu ei merge lumea noastră mai departe, ei ne scot în Europa. Generaţia aceasta va răzbi nu datorită factorului politic, ci împotriva lui. Aşa şi trebuie.

La noi, sistemul este acuzat că produce prea mulţi filosofi (şi teologi) în loc de tinichigii şi ospătari

Profesorul Eugen Munteanu, de la Universitatea din Iaşi, autorul volumului "Lexicologie biblică românească", vobeşte despre un faliment sigur în şcoala românească, cel al învăţământului clasic. Dvs. aveţi asemenea păreri pesimiste privind învăţământul universitar românesc?

Cât priveşte excepţionala contribuţie a profesorului Eugen Munteanu, toată stima. Este o reuşită încercare de a pune anumite lucruri în ordine. De altfel, chiar în "Precizările introductive", eruditul autor ne spune că Lexicologia biblică românească are un pronunţat caracter aplicativ şi explicativ. Ce urmăreşte? Să studieze rezultatele interferenţelor lingvistice între limba română şi limbile clasice în sfera lexicului traducerilor religioase româneşti, cu specială aplecare pe secolul al XVII-lea. Poate că nu totdeauna teologii vor fi de acord cu autorul, dar aceasta nu înseamnă că teologii au mereu dreptate. În definitiv, este punctul de vedere al unui filolog pentru care orice conţinut lingvistic desemnează, semnifică şi are un sens. Se discută despre interferenţă lingvistică, despre permeabilitate lingvistică, despre penetrabilităţi condiţionate istoric, iar limbajul teologic în special se pretează unor asemenea aplicate analize. Numai o trimitere fac, una la capitolul în care autorul vorbeşte despre inconsecvenţa ortografică cu motivaţie confesională. Este avut în vedere teonimul creştin cel mai important, numele însuşi al Mântuitorului. Apoi, ca să ating şi celălalt aspect al întrebării, nu doar profesorul Eugen Munteanu vorbeşte despre un faliment al limbilor clasice în spaţiul cultural autohton. I s-au alăturat colegi din noua generaţie de clasicişti şi mă gândesc, pe fugă, la Alexander Baumgarten şi Adrian Muraru. Poziţia MEC (sau cum s-o mai fi chemând!), şi nimeni nu ştie exact care este poziţia MEC, inclusiv MEC-ul!, este cel puţin ambiguă şi cel mult stupidă. Se vorbea nu de multă vreme de scăderea ponderii orelor de limba latină în liceu ca şi cum ar fi fost deja prea multe! Situaţia este aidoma aceleia cu privire la disciplinele Logică şi Filosofie în liceu. Una te învaţă să gândeşti corect, cealaltă te învaţă pur şi simplu să gândeşti, asta după ce ai învăţat să gândeşti corect. Altfel, cu privire la limbile clasice, în genere, şi nu numai, numele lui Homer va reprezenta, vorba lui A. Baumgarten, pentru urmaşii nedeprinşi cu limbile clasice, doar un simpatic membru al familiei Simpson! Dacă sunt pesimist cu privire la învăţământul universitar românesc? Răspund printr-o translaţie: dacă greaca, latina, logica şi filosofia lipsesc din premisele unui silogism ca subiect şi predicat, nici nu mai pot avea pretenţia de a le regăsi în concluzia silogismului (să mă ierte cunoscătorii, am forţat comparaţia). Se spune de obicei că una e să vrei şi alta e să poţi. La noi se poate, însă nu se vrea. Fără de motiv. Şi cum să se vrea când sistemul este acuzat că produce prea mulţi filosofi (şi teologi) în loc de tinichigii şi ospătari (cinste lor, nu am nimic cu ei, sunt ca şi sarea pământului). O asemenea afirmaţie, chiar şi ca glumă, este iresponsabilă.

Excesul de imagini media este expresia unui deficit de credinţă

În ce măsură spaţiul media, accesibil unui public larg, este deschis ideilor şi gândurilor care - ca să spun, oarecum, plastic - hrănesc cu adevărat mintea şi sufletul oamenilor, idei şi gânduri teologice sau chiar filosofice?

Spaţiul media, generos în sine, este şi foarte periculos în urmări, fie ea media audio, vizuală, scrisă sau combinată. Cert este un lucru: excesul de imagine este expresia unui deficit de credinţă. Astăzi, mai toţi sunt consumatori de media în variile ei forme de manifestare, mai ales audiovizuală. Să ne gândim, spre exemplu, la ştirile de la ora 17:00 de la un oarecare post de televiziune. Gânduri teologice acolo?, gânduri filosofice? Nici vorbă! Tot ce se prezintă, şi nu doar în acest interval, este profund nu neteologic, ci antiteologic, antifilosofic. O lume de barbari parcă. În rest, câteva emisiuni şi rubrici pe ici - pe colo, la ore imposibile, dar niciodată nepotrivite pentru cine este interesat. Nimeni nu riscă o emisiune cu subiect teologic la oră de vârf! Trăim, din perspectivă media, un alt fel de Maglavit fără de Petrache Lupu, dar în continuare cu feluriţi şi odioşi ciobani. Nu ştim încă a face deosebirea dintre cioban şi păstor. Hristos nu a fost cioban, slavă Lui!

Relaţia intelectualului român cu teologia este una ambiguă

Cum aţi caracteriza, în general, relaţia intelectualului român cu spaţiul Bisericii, cu literatura teologică sau cultura teologică, mai pe larg?

M-am întrebat, deseori, dacă Iisus a fost un intelectual. Şi aceasta dacă am în vedere faptul că termenul ca atare - intelectual - este folosit întâia dată în perioada afacerii Dreyfus şi desemna o colectivitate de oameni de litere care intervine în scandal, prin urmare, se vede că intelectualul intervine în treburile cetăţii. În epoca lui Hugo, termenul în sine provoca revoltă. În sumă, vina cea mare a intelectualului este că dez-văluie ceea ce este în-văluit, învălurit, încât intelectualul are strania capacitate de a vedea pe întuneric, dez-văluie şi acţionează, apoi profetizează!, şi nu totdeauna în pustiu, în fine, intelectualul dinamitează. Cu darurile Cassandrei şi ale Bufniţei în buzunar, intelectualul este periculos, trebuie controlat, cenzurat, cumpărat sau suprimat. Şi toate acestea se petrec în interval, acolo unde lumea pe dos este dezvăluită. După acest portret, este dincolo de orice îndoială că Iisus a fost (şi) un intelectual. În rest, şi probabil cu rest, relaţia intelectualului român cu teologia este, din nefericire, una ambiguă. Câteva clişee, câteva locuri comune, ceea ce vrea să spună că de cele mai multe ori se înconjoară cu un zid de cuvinte un loc viran de idei. Unii sunt diletanţi, alţii pedanţi! Fireşte, nu generalizez, şi nici nu are rost să insist pe ideea aceasta. Există multă lume de calitate. Sigur e că un intelectual este cineva a cărui minte se veghează singură. Doar că, uneori, intelectualii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi. Omul, în fine, este singura vieţuitoare care roşeşte. Sau, măcar din când în când, ar trebui să o facă!