Minerva-Mioara Păcurariu i-a fost alături părintelui academician Mircea Păcurariu timp de 55 de ani, trecând împreună prin încercări, dar şi prin momente fericite. La un an de la trecerea la cele veşnice a părintelui, a avut amabilitatea de a ne povesti crâmpeie din viaţa de familie, o viaţă pe care o caracterizează ca fiind simplă, modestă şi firească.
Cum v-aţi cunoscut cu părintele Mircea Păcurariu, cum era el atunci?
Era în costum, cu pălărie... domn, cum a fost toată viaţa. Întotdeauna a fost elegant şi stilat. Ne-am cunoscut când se cumpărase casa (locuinţa familiei Păcurariu, n.r.). Socrul meu a aflat că se vinde casa aceasta şi a venit pentru a discuta. El era preot în Parohia Ruşi Strei, Hunedoara. Mai vindea lapte, ouă şi produse din grădină, pentru ca Mircea şi sora sa, Stela, să poată studia. Stela era la facultate la Cluj, a fost avocată. Alături cumpărase părintele Cândea (Spiridon, n.r.) casa pentru fratele şi cumnata mea. Socrul meu voia să cumpere casa pentru fiul său, era în anul 1966. Mircea era atunci asistent la Sibiu, locuia la facultate într-o cameră unde am stat şi noi, după aceea, până în 1969. Socrul meu a venit să trateze cu colonelul Stamate, care era invalid de război şi făcuse puşcărie fără să primească nici un document, era tare afectat şi vindea casa. Marcela (cumnata) mi-a spus: „Să vii după-masă la noi, să te îmbraci cu ce ai tu mai frumos”.
Înainte am fost la Iaşi, între anii 1959 şi 1964, la Facultatea de Mecanică, am avut bursă de la fabrică. La facultate nu puteam merge fără bursă, nu avea cine să mă întreţină şi m-am dus patru ani la Timişoara la o fabrică de unde am prins o bursă cu care m-am întreţinut singură în facultate. Eu am făcut liceu textil, aici la Sibiu. Când l-am cunoscut pe părintele Mircea, lucram la fabrică. El făcea atunci 34 de ani, în vară. Asta s-a întâmplat primăvara. Apoi ne-am luat bilete la teatru, ne-am plimbat. Am plecat o lună la Bucureşti şi ne-am întâlnit şi acolo s-a pus problema, acolo m-a cerut în căsătorie. În vară, în 1966, ne-am căsătorit.
Care sunt cele mai frumoase amintiri cu părintele?
Întotdeauna de Anul Nou puneam masa, închinam un pahar de vin, spuneam o rugăciune. Anul acesta am fost singură, nu am mai făcut nimic, iar la televizor am deschis întâmplător şi era un film cu New Yorkul, cu Empire State Building, unde urmau să se întâlnească doi tineri. Noi am fost acolo, ne-am plimbat pe Broadway şi am urcat la Empire State. În noaptea de revelion am văzut cea mai frumoasă imagine ce mi-a amintit de excursia noastră. Mergeam mereu în excursii. Aveam maşină, pe care am moştenit-o de la sora părintelui, dar nu aveam carnet. Nici părintele nu avea, nu l-a interesat, era într-un fel şi emotiv. Dar de călătorit am călătorit foarte mult. Până a scris manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române am fost prin Moldova, prin Transilvania de Nord, prin sate unde erau biserici vechi şi vestigii, de multe ori ducea şi studenţii. În 1975, când a fost inundaţia la Râmeţ şi s-a rupt podul şi a murit părintele Dometie, au mers pe dincolo, au urcat un deal, ca apoi să coboare la Râmeţ. Acolo este un munte de piatră cu o şa la mijloc, iar părintele spunea că s-a dus odată pe şaua aceea singur. Parcă întotdeauna era în concediu de lucru. La Prislop am stat odată trei săptămâni, când a scris cartea, a măsurat biserica, a căutat peste tot, la fel la Sibiel a căutat date despre Moise Măcinic. La Prislop era şi părintele Arsenie. Când a scris prima variantă a cărţii despre Mănăstirea Prislop, era la Sinaia părintele Arsenie, dar a citit şi s-a făcut cu acordul său. Cu părintele Arsenie s-a întâlnit de câteva ori, a fost şi la Drăgănescu, şi atunci i-a explicat părintele Arsenie toată pictura. Mai stăteam la Rohia, la Râmeţ, la Recea, la Prislop, la Neamţ.
Ce momente dificile aţi avut, cum le-aţi depăşit?
Tot mereu a fost câte ceva, dar el a mers mai departe pe drumul lui. Când mergea la Departamentul de Culte cu manuscrisele, era istorie totuşi, a scăpat întotdeauna cu multe lucruri spuse în carte şi fără să intervină la nimeni, dar în asemenea manieră le-a prezentat încât nu aveau cum să îl refuze.
După ce ne-am căsătorit, am locuit în camera de la facultate, am avut-o pe Mirela, fiica cea mare. Ne-a fost foarte greu, eu eram la fabrică, lucram opt ore. Unde locuiam, nu aveam baie. Deşi aveam casa cumpărată, nu ne puteam muta, pentru că doi ani şi jumătate a mai trăit domnul Stamate şi numai după ce a murit dânsul ne-am putut muta, însă cu două chiriaşe. A fost extraordinar de greu. Găteam pe un reşou, nu aveam cămară, frigider, telefon, maşină de spălat. Când ne-am mutat în casă, mai erau două chiriaşe, abia după 12 ani am avut casa liberă. Au fost foarte grele vremurile şi acum când fac retrospectiva şi vorbesc cu prietene de vârsta mea constatăm că viaţa noastră a fost, totuşi, frumoasă. A fost grea, dar frumoasă.
Am fost în Cehoslovacia în ’68. Atunci ne-au prins ruşii la Bratislava. Nimeni nu a avut un tranzistor ca să ştie că România a fost singura care a luat atitudine. Au intrat cu tancurile în oraş, dimineaţa era totul plin de camioane şi de tancuri şi de soldaţi ruşi care stăteau cu turelele îndreptate spre universitate. Pe un tânăr l-au împuşcat, era depus pe scări. Erau proteste, alarme. Am aşteptat până a venit un convoi militar de cehi, apoi am reuşit să plecăm spre Viena cu autocarul. Dimineaţa la cinci ne plimbam în Viena. Toată lumea îşi curăţa în faţa prăvăliei, era perfect totul.
Vara mergea la Ruşi, la părinţi, unde îşi făcea lucrările până toamna când începea şcoala. După ce au murit socrii mergeam pe la mănăstiri. El organiza excursii de studii, dar oriunde mergea, întotdeauna venea cu notiţe.
Văd că aveţi o icoană cu Sfânta Parascheva.
Am primit-o de la o doamnă de la Iaşi şi sunt foarte încântată. Pe vremea studenţiei mele mulţi se temeau să meargă la biserică, nu ştiai cine e pe urmele tale, însă erau numeroşi credincioşi, chiar şi dintre profesori. Părinţii mei au fost foarte credincioşi, bunica nu mai spun. Bunica, profesoară, era de la Tilişca, ştiu că toată lumea cânta acolo în biserică. Bunica avea strana ei, mergea întotdeauna. Bunicul meu a fost în Rusia, pentru că era oier. A adus cărţi cu litere chirilice, dar în limba română. Bunica citea pentru fiecare copil câte 40 de Psaltiri. Se scula dimineaţa la trei, parcă o văd şi acum, dormeam cu ea, era în cămaşă de noapte, cu ochelarii legaţi cu un şnur şi citea Psaltirea până dimineaţa. După ce am învăţat rusa citeam şi eu. Cartea mea de rugăciuni a fost a bunicii, după aceea a preluat-o mama, iar acum o folosesc în fiecare zi. De trei ori a fost refăcută. Când a analizat (părintele Păcurariu, n.r.) cartea de rugăciuni a lui Şaguna, după ea s-a orientat şi a spus: „Este exact cartea lui Şaguna”. Cartea mea e tipărită în 1917. Am Psaltirea tot de la bunica. Cartea de rugăciuni o citesc în fiecare zi. Citesc îngerul păzitor pentru nepoţi, paraclisul pentru fete şi cele de fiecare zi pentru mine şi mă străduiesc în fiecare dimineaţă să ajung la 6:20 la radio să ascult rugăciunile, măcar cele adresate îngerului păzitor.
De care dintre sfinţi se simţea părintele mai apropiat?
Părintele avea mereu la el o icoană a Sfântului Nectarie. Cu ea în mână a şi murit şi aşa a ajuns în sicriu. Icoana Mântuitorului o avea tot timpul când era plecat de acasă. Era icoana lui din tinereţe cu care mergea peste tot. Cu Sfântul Nectarie în fiecare zi la el, s-a rugat şi când a fost bolnav, citea zilnic câte o parte din acatistul lui. Îl mai avea apropiat pe Sfântul Ioan Rusul. La mine este Sfântul Mina. Era şi sfântul mamei, la el se ruga şi ea. Nu există dacă mă rog la Sfântul Mina să nu se rezolve problema.
Avea modele la care se raporta, persoane pe care le admira?
A avut un mare respect pentru toţi profesorii lui din facultate şi pentru părintele Ciurea (prof. dr. Alexandru, n.r.), la care şi-a susţinut doctoratul. Pe Liviu Stan, care era coleg de liceu cu socrul meu, îl aprecia, era un om deosebit. De câte ori venea la noi, era o veselie întreagă, era foarte deştept, pot să spun că i-a fost într-adevăr model. L-a admirat pe Patriarhul Iustin Moisescu.
Patriarhul Justinian, în momentul când trebuia să îl numească la Sibiu asistent, era foarte nehotărât. Se plimba în grădină, era şi părintele Nicolaescu, şi se întreba: „Ce să fac cu acest tânăr?” Părintele Nicolaescu i-a fost profesor la Bucureşti. Nu era în raport apropiat cu el, era doar relaţia student-profesor. Atunci, a zis dânsul către Patriarh: „Preafericite, dacă pe acest tânăr îl lăsaţi acum să se piardă, faceţi o mare greşeală, pentru că e un tânăr de mare calitate, de mare viitor. Nu ştiu care sunt ceilalţi candidaţi, dar dânsul este de mare viitor”. Şi aşa a acceptat să vină la Sibiu, să candideze aici, cu profesorii Voicu şi Floca (arhid. prof. dr. Constantin Voicu şi arhid. prof. dr. Ioan Floca, n.r.). Atunci când s-a pus problema ca şi preoţii profesori din Sibiu să aibă parohie, după modelul celor de la Bucureşti - aici aveau un sfert de normă la Catedrală, i-a spus Mitropolitului Antonie: „Eu nu sunt omul care să meargă la sărăcuste, la sfeştanii, la înmormântări. Nu pentru că nu accept slujba, dar mă întrerup din munca mea de scris”. În general, el nu primea nici un leu la nici o slujbă. Nici de la atâtea cununii la studenţi, la prieteni, de la înmormântări, parastase, niciodată. I-a mai spus ierarhului: „Vă rog să nu vă supăraţi, vin la slujbe, dar nu accept, pentru că e şi mult de umblat, prefer să scriu”.
Ce program zilnic avea părintele Păcurariu?
Se scula de dimineaţă, pregăteam micul dejun, pleca la ore, cu servietă, cu baston, cu pălărie, totdeauna foarte elegant. Uneori venea mai devreme şi lucra în birou. La 1-2 mâncam, întotdeauna am avut supă la masă. De multe ori nici nu găseam ce trebuia. Uneori mai primeam câte o pasăre, câte ceva, dar bani nu am primit niciodată de la nimeni. Odată am auzit din bucătărie un urlet, aşa ca de leu. Când am ieşit pe coridor, era un băiat cu un teanc de sute. N-am văzut în viaţa mea atâţia bani. A urlat la el, iar băiatul speriat, mă mir că nu s-a dus de-a dura pe scări, a ieşit repede afară. Venise să dea bani ca să intre la admitere. Am aflat ulterior că banii erau ştampilaţi de miliţie, vecinul de sus i-a aranjat ca să plecăm de aici şi să cumpere el toată casa. I-a făcut multe şicane. Ne-a lovit pe părintele şi pe mine... şi întotdeauna l-a iertat. Îl tot chema la comisii pentru te miri ce prostii, toţi vedeau că respectivul nu are dreptate şi îl întreabau de ce îl iertaţi. Spunea: „Până în ultima clipă, iartă şi uită”. A fost sloganul lui: „Iartă şi uită!” Eu am zis că de iertat iertăm, dar de uitat... Venea acasă, mânca, dormea cel mult o oră. La ora 4 era în birou la lucru, până seara. Când avea sesiune venea seara târziu, când făcea orarul venea şi noaptea la 3, lucrau până era gata, mă şi speriam, nu aveam telefoane mobile. Duminica întotdeauna mergeam la slujbă.
Grijile din casă erau responsabilitatea dumneavoastră.
Bineînţeles! Călcat, spălat, apretat. Curăţenie făceam noi doi în toată casa. Fetele ne ajutau şi ele. El lua perdelele, le punea la loc, cu benzină făceam parchetul, apoi cu ceară, aeriseam până noaptea. Noi lucram şi sâmbăta, aveam ore şi dimineaţa, şi seara. După 10 ani la fabrică am trecut în învăţământ. Când m-am pensionat de la liceu, am găsit la Facultatea de Inginerie, la secţia de textile, o catedră pe care nu aveau cui să o dea, m-am dus pentru doi ani şi am stat 12. La un moment dat, am zis nu mai merge, gata, până aici a fost… am zis că este o limită. Părintele Mircea nu mi-a spus nici să mă pensionez, nici să nu mă pensionez, m-a lăsat să mă hotărăsc eu, aşa cum a făcut şi cu fetele. Noi nu le-am presat, le-am îndrumat să meargă la Liceul „Gheorghe Lazăr”, pentru că era cel mai bun la mate-fizică şi de acolo puteau merge la facultate şi la umaniste, şi la reale. Corina a făcut Facultatea de Fizică, iar Mirela pe cea de Engleză. Tata n-a intervenit la nimic.
Mergea deseori la Bucureşti, cu trenul. Am avut procese, că ne luase din teren vecinul, procese la Braşov, la Bucureşti... le-a câştigat vecinul care era membru de partid, iar el era preot, aşa erau vremurile. Apoi a intrat şi vecina cu proces, l-au purtat pe la tribunal, ceea ce nu s-ar fi cuvenit.
Pe lângă „Iartă şi uită!”, ce principii de viaţă avea?
În primul rând, el era foarte credincios, dar nu a făcut niciodată caz de treaba asta. Niciodată. Nu a făcut paradă. Cei care slujeau în Altar cu el spuneau că era aşa de pătruns de slujbă. Predica lui nu ţinea mai mult de 20 de minute. Spunea că, dacă nu spui în 20 de minute ce ai de spus, nu te faci înţeles. Nu îi plăcea să poarte cruci, era modest.
În munca academică nu făcea rabat, avea teancuri de fişe, cu notiţe, nu ştiu cum reuşea să citească atât de mult. A fost o minte, a avut o capacitate de muncă, de sistematizare şi de optimizare a celor scrise, pentru că totdeauna mai avea ceva de adăugat. Am găsit prima ediţie a cărţii lui, „Cărturari sibieni de altădată”, era completată la toţi cei despre care a scris, completări făcute pe marginea cărţii şi bineînţeles că a mai introdus alte nume. A avut şi o memorie foarte bună până în ultima clipă. Nu a impus niciodată nimic, nu le-a impus fetelor ce să-şi aleagă, soţ, facultate, a fost libera lor alegere.
Am avut o viaţă normală, simplă, naturală, dar bineînţeles că s-au respectat nişte principii la care nu am renunţat. Întotdeauna a fost aici o casă deschisă, nu am crezut că trebuie să refuz pe cineva, deşi uneori am avut dubii, dar cu atât mai mult dubiile astea m-au impulsionat să le dau o lecţie. Când cineva îţi face ceva neplăcut, trebuie să îi demonstrezi că nu eşti un om inferior, trebuie să te comporţi normal şi să treci peste ranchiună. La noi în casă a fost foarte multă lume.
De care dintre realizările lui era cel mai mândru?
Cărţile şi monahismul (Istoria monahismului românesc, n.r.). Când a împlinit 65 de ani, se făcuse sfârşitul lunii iulie şi nu a primit nici un semn de la Academia Română. Avea voie până la 65 de ani să intre membru corespondent. Părintele Stăniloae a lăsat o scrisoare în care îl recomanda pe Mircea Păcurariu să îi ia locul în Academie, îl considera cel mai potrivit în privinţa calităţii muncii şi a realizărilor. În ultima şedinţă a Academiei, din 26 iulie - el împlinea 65 de ani în 30 iulie -, atunci s-a hotărât, iar noi nu am ştiut până toamna, în octombrie, când l-au anunţat să participe la şedinţa în care va fi primit membru corespondent. Îi spuneam să vorbească cu unii cunoscuţi de acolo şi spunea că nu. „Dacă nu sunt bun şi nu vor să mă primească, nu mă interesează”. Dar Dumnezeu n-a lăsat. A fost aproape 18 ani membru corespondent, până să devină membru titular.
Părintele Mircea Păcurariu l-a considerat cel mai strălucit student al său pe Părintele Patriah Daniel. Am găsit chiar ieri o poză de la întâlnirea de 10 ani a Preafericitului (de la absolvirea facultăţii, n.r.).
Recunoaşterea academică a părintelui a avut un rol în viaţa de familie?
Noi, în general, am trăit modest şi simplu, nu ne-am dat importanţă niciodată, totul a venit din afară. A mers totul foarte firesc, viaţa obişnuită. Am avut prieteni puţini, dar de calitate, şi am avut încredere în ei. Mergeam la mănăstiri, mie mi se părea că suntem anonimi, dar toată lumea îl cunoştea. Am fost aşa de naturali, nu am creat situaţii care să demonstreze că suntem nu-ştiu-cine. Eram aşa de modeşti şi de simpli. Am fost uluită acum la înmormântare şi după înmormântare ce afluenţă de sentimente frumoase au apărut din partea tuturor.
