Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Noi am uitat ce înseamnă bucuria simplă”

„Noi am uitat ce înseamnă bucuria simplă”

Galerie foto (11) Galerie foto (11) Interviu
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 31 Ian, 2021

A plecat singur din România comunistă, la 19 ani. A studiat arta fotografică în Copenhaga, s-a specializat la New York și Paris și s-a îndrăgostit pentru vecie de fotografii din anii ‘30-’40. A revenit în țară după căderea regimului și a încercat să comprime toți anii în care a lipsit în călătorii-căutări către România aceea pe care, imperceptibil, i-a așezat-o în suflet copilăria. În două decenii de umblet, a găsit sate încremenite în timp, chipuri de oameni vechi, case „din care respiră frumosul”, meșteri dibaci, bucate țărănești. L-a întâlnit chiar și pe „generalul Socăciță”. A așezat lumea asta care abia mai pâlpâie în 15 albume de artă fotografică. Nu se consideră un salvator, dar este. Un dialog despre simplitate, despre amneziile și despre amorțirea lumii moderne cu Răzvan Voiculescu, călătorul de profesie fotograf.

Cum vi se părea, în 1979, când ați plecat în Suedia, România, cea pe care, decenii mai târziu, aveați să o descoperiți aproape la pas?

De când a înțeles că pot să percep lucrurile, tata mi-a spus ce însemna regimul comunist, care a afectat și membri ai familiei noastre, dar și alte sute de mii de oameni care au murit în închisori. Pe de altă parte, făcând Școala Germană din București, am fost ca pe o mică „insulă”. Aveam niște profesori sași care erau legați de Transilvania și care aveau un fel anume de a gândi, făceam tabere în zone frumoase, în care tot timpul învățam lucruri. Sigur că mama venea cu lapte după opt ore de stat la coadă, cum făcea toată lumea, tata se ducea la coadă la benzină și venea peste o zi, dar eu eram totuși un adolescent, care vedea lucrurile faine - că schiam foarte mult, că mă bucuram să mă duc cu cortul la mare. Șocul, pentru mine, a fost sosirea în Suedia. Pentru că atunci, la 19 ani, am înțeles ce înseamnă să n-ai familie.

Ați plecat singur?

Singur. Eu i-am scos pe ai mei din țară. Pe tata l-am adus după aproape cinci ani, când a putut face cerere pentru reîntregirea familiei, iar mama a mai așteptat încă trei ani și jumătate.

Cum ați reușit să ieșiți din România comunistă, singur, la 19 ani?

La timpul respectiv erau patru tipuri de plecări, despre care am aflat abia după ce am ajuns în Suedia, de la unchiul mamei, care fugise în Germania. Plecau sașii, care erau cumpărați de statul german, plecau evreii, apoi exista o filieră a Securității prin care puteai pleca, dacă plătea cineva pentru tine, în special în SUA. Și ultimul tip de plecare, în care m-am încadrat eu, se baza pe o înțele­gere între Ceaușescu și țările vestice - un segment foarte mic raportat la numărul de locuitori al țării trebuia lăsat să plece. Se știa, cel puțin în cercurile noastre, că aceia care terminau liceul și erau șomeri puteau avea șansa asta. Iar eu am refuzat să mă angajez, am depus o cerere și, spre surprin­derea mea, m-au lăsat să plec.

Ce v-a învățat țara adoptivă suficient de repede, încât acest șoc cultural să nu dureze?

Plecasem cunoscând foarte bine trei limbi de circulație - germană, franceză și engleză. Mi-a fost relativ ușor să iau în primire suedeza. Dar veneam dintr-o cultură a bunicii și a mamei mele, pe filieră franceză. Acasă, bunica vorbea cu noi în franceză, să învă­țăm pronunția mai bine. În biblioteca bunicului, totul era de origine austriacă sau franceză. Dar nu eram pregătit și nu știam mai nimic despre cultura suedeză. Ei sunt foarte pragmatici, foarte preciși. Sigur, sunt iubitori de cultură, dar o văd ca pe o formă foarte simplă (nu simplistă) și foarte directă de a-ți transmite un mesaj emoțional. Ei înșiși se exteriorizează extrem de prevăzător și de calculat. Și, din punctul ăsta de vedere, a fost foarte complicat pentru mine să stau acolo. În plus, eram prea mic să mă rup brusc de familie, ruptură în sensul că nu aveam nici o idee despre când voi putea s-o revăd. Ca să pot pleca, renunțasem la cetățenie, eram apatrid. Așa că primii trei ani au fost trauma­tizanți pentru mine.

Cu ce bagaj legat de fotografie ați plecat din țară?

N-am plecat decât cu o descoperire pe care nu o făcusem de mult timp. În anul III de liceu, deja colegii cu nume săsesc începuseră să plece din România, ne împuținam. Și ne-a apucat un fel de gând mai „gri” că fiecare o să apuce pe drumul lui. Am zis că aduc eu aparatul de fotografiat de acasă, să facem niște poze. Așa că în ultimii doi ani de liceu mi-am dedicat mult timp fotografierii momentelor noastre și developării acestor fotografii. Dar nu pentru că aș fi vrut să studiez mai departe fotografia, ci pentru că eram așa de amorezat de grupa aceasta a noastră din Școala Germană, care era ca un club de suflet. Când am ajuns în Suedia, m-am gândit la toată povestea asta cu imortalizarea, cu încadrările fotografiilor, am citit câteva cărți și mi-am zis că ăsta trebuie să fie drumul pe care să merg. Deci, a fost o chestie puțin intuitivă și datorată bunei amintiri din ultimii doi ani de liceu.

„Eu nu pot decât să salvez o bucățică din spiritul satului românesc, salvat în sensul de a putea fi admirat de alte generații”

V-ați întors în țară și ați căutat acea Românie rurală a existențelor necomplicate, a satelor neabuzate de modernism. De ce ați simțit nevoia să explorați spațiul ăsta?

Eu sunt crescut la oraș și singurele mele amintiri legate de sat sunt cele din vacanțele de vară în care eu și fratele meu eram trimiși la sași, la Râșnov, lângă Brașov, să exersăm germana. Stăteam la o familie care avea înțelegere cu părinții noștri ca în prezența noastră să vorbească germana și nu săseasca, un dialect foarte dur, cu destul de multe cuvinte greu de înțeles. După ce am revenit în România, am descoperit Dobrogea. Însă nu pe asfalt, ci pe drumurile negre, de căruță, cum li se spune - prin cătune, peste dealuri. Pe atunci erau foarte puține mașini, satele erau foarte rare, plus toate etniile (turci, macedoneni, megleni). Și mi-am dat seama că acolo e un spirit care mă fascinează și așa a și rămas pentru mine. Am și făcut atunci un album despre Dobrogea. Asta după ce scosesem albumul „Ținuta umilă a splendorii”, titlu dat de Horia Roman Patapievici, care a scris și prefața, și care cuprinde portrete de țărani români. După Dobrogea voiam să fac Bucovina. Dar într-o zi, printr-o întâmplare, m-am întâlnit cu un domn al căruit tată, pentru care avea un cult, era din Țara Lăpușului. Mi-a spus că mă cunoaște ca fotograf și m-a întrebat cât îl costă să fac un album despre Țara Lăpușului. A fost un fel de „vrei, calule, ovăz?” pentru mine. De atunci, din 2009, când aproape că m-am mutat în Țara Lăpușului, am intrat cu adevărat și adânc pe ulița satului. Fiindcă am stat printre oamenii de acolo, am fost la nunți, la botezuri, la datul peste mormânt. Acesta este primul album în care am simțit că am „respirat” satul românesc. Apoi a fost proiectul „Bucătăria hoinară”, în cadrul căruia au apărut deja două albume, iar ultimul, în pregătire, va fi exclusiv cu bucătărie din satul românesc.

Albumele dumneavoastră sunt un fel de „cutii de ­valo­ri” în care așezați lumea asta care încă mai are suflet. Vă considerați un salvator, domnule Voiculescu?

Nu, nu cred că sunt un salvator, pentru că asta ar însemna să fac niște pași înapoi în timp. Ceea ce, evident, nimeni nu poate face pe lumea asta. Eu nu pot decât să sal­vez o bucățică din spiritul satu­lui românesc, salvat în sensul de a putea fi admirat de alte gene­rații. Dar pentru mine a salva înseamnă a frâna sau poate chiar a opri un proces de distrugere, ceea ce eu nu pot să fac. Și, până la urmă, e mersul normal al lucrurilor. Mă uit la istoria satului franțu­zesc, care a avut poezia și bogăția lui extraordinară cam până în anii ‘40. Odată ce a început industrializarea Europei, au dispărut și satele occidentale. Ei erau după bombardamente și după multe distrugeri, așa că nu se gândeau că trebuie să conserve, ci să construiască. Totuși, italienii, francezii, spaniolii au avut capul suficient de pus pe umeri ca să facă niște legi în sprijinul conservării acestui bun național care este arhitectura satului. Noi ne-am dezvoltat cu frâna trasă, a venit și comunismul peste noi, ne-a mai învățat să și furăm, apoi anii ‘90, cu democrația din care fiecare a înțeles că poate să construiască așa cum dorește. Și am ajuns în stadiul dezastruos de a „caria” aproape toate satele, cu case construite prost, mult kitsch. Prin natura meseriei, mă întâlnesc cu numeroși primari și simt în rândurile lor o crasă incultură. Nu simt bucuria asta - să fie primarul unui sat pe care să-l facă și frumos. Parcă prea rar văd unul care a făcut ceva în sensul ăsta. Din păcate, nouă, ca popor, nu ne pasă de ăla de lângă noi și ne pasă foarte puțin de țară. A-ți păsa de țară implică și locul de lângă tine. Sunt 30 de ani de când s-au mutat mulți români în străinătate, au văzut cum fac alții, cum e curat la alții, fără să aibă bani de la Primărie, că își fac singuri. Dar noi parcă n-avem capacitatea de a absorbi partea asta bună și de a o aduce aici. Și e foarte dureros. Nu știu, avem ceva în noi, nu pot să definesc ce. 

Personajul preferat din satul românesc - „generalul Socăciță”

Cum percepeți lumea satului după atâția ani de hoinărit și de explorat?

Faptul că folosiți expresia „lumea satului” pentru mine e prea mult, pentru că nu cred că ea mai există. Este o lume mult mai divizată, individualizată, cu un fel de viață pe repede înainte. Văd o viață trunchiată, o trecere către un nou sat românesc, pentru că generațiile de până în 60 de ani sunt mult diluate, nu mai au spiritul celor care au acum 75-85 de ani. Mi-e teamă să mă gândesc la ce va mai rămâne ca spirit, peste 15 ani, din lumea asta.

Ce mai poate fi salvat azi din satul românesc?

Cred că arhitectura. În nici un caz spiritul.

Personajul dumneavoastră preferat din aceste sate este socăcița, un fel de personaj arhetipal. De ce?

Pentru că am asistat în Țara Lăpușului la multe pregătiri făcute de socăcițe și am rămas impresionat de ce implică lucrul acesta. În mintea mea simplă ­ziceam că dacă femeia asta gătește pentru familia ei și termină masa în două ore, pentru o înmormântare la care participă 150 de persoane nu face decât să multiplice de tot atâtea ori ingredientele folosite. Și că face cam același lucru numai că într-un recipient mai mare. De-abia când am asistat o astfel de socăciță și am văzut câtă organizare implică, câte femei trebuie să o ajute, câtă coordonare trebuie, ca în ziua respectivă să fie proaspete toate bucatele și să poată fi servite calde, am înțeles că tot ce face e o performanță. Atunci mi-am dat seama că femeia asta e un fel de general. Erau patru-cinci ajutoare care ascultau exact de ordinele ei. De-atunci mi se trage această fascinație pentru generalul Socăciță (zâmbește).

„Eu sunt adeptul călătoriei, care te îmbogățește, nu al turismului, care te tâmpește”

Ați mărturisit, la un moment dat, că prin fotografiile dvs. invitați oamenii să gândească viața în termeni simpli. De ce consi­derați că noi, românii, ca și ceilalți locuitori ai lumii globalizate, am ajuns să ne complicăm viețile atât de mult?

Eu am aversiune pentru tot ce înseamnă marketing. Iar viața noastră toată consider că este „marketizată”. Fac parte dintr-o generație care a semiscăpat. Am trăit ani în care noțiunea de marketing aproape că nu exista, cel puțin în lumea românească. Odată ce toți am devenit „world wide web”, am început să stăm agățați de niște repere construite pe niște entități (oameni, companii), care încearcă să ne explice în fiecare zi, sub formă de vânzări, ce este bine pentru noi. În ultimii 15 ani am ajuns să gândim prea mult în termeni de „a avea”, lucru care contează așa de puțin în termenii bucuriei interioare. Opinia mea e că oamenii normali se pot bucura o zi de lucruri materiale (mașină, iaht). Restul acestei bucurii e falsă; te bucuri că le scoți în lume și oamenii văd că le ai. Cred că lumea merge către o tâmpire, la modul concret. Ce dacă avem Google și avem orice de pe Google? Ce-am rezolvat cu asta? Problema e ca-ntr-o școală bună - nu să ai un profesor care să-ți bage cunoștințele în cap cu pâlnia, ci să te facă să judeci. Cred că toată societatea se îndreaptă spre a nu mai gândi. Treabă care seamănă foarte mult cu comunismul, numai că altfel îmbrăcată. Și asta se întâmplă tocmai pentru că am uitat ce înseamnă bucuria simplă. Bucuria de azi e să mă duc în Maldive, să stau pe un șezlong pe care am plătit 30 de euro și să văd marea aia de smarald. Eu nu zic că nu-i frumos, dar, mă iertați, s-ar putea ca între stațiunile 2 Mai și Vama Veche, unde e pustiu, cu o simplă pălăriuță pe cap să poată fi la fel de fabulos să ascult marea. Ăla care se duce în Maldive e turistul pentru mine. Turistul trebuie nu numai să arate, ci să și spargă bani. Eu sunt adeptul călătoriei, care te îmbogățește, nu te tâmpește, ca turismul. Călătorul are nevoie de emoție, de întâlnirea cu marea, cu muntele, cu oamenii. Să intre în casa omului și să mănânce mămăliga lui. Aia mi se pare fabulos!

Fotografiile dumneavoastră sunt un fel de soli ai copilăriei. Poeta Louise Gluck, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, spunea: „Vedem lumea numai o dată, în copilărie. Restul e memorie”. Dumneavoastră cum vă rapor­tați la propria copilărie?

Ce spune această poetă nu face decât să-mi reconfirme faptul că eu nu am putut niciodată să trec de plecarea mea din România. Am avut o copilărie pe care o consider fantastică. Am simțit protecția părinților, dar și încrederea pe care mi-au dat-o, că nu trebuie să stau ca într-un cocon, acasă. Când am plecat, a fost totul foarte abrupt. Cumva, totul s-a oprit acolo. De aceea, cam tot ce fac de atunci reprezintă, practic, niște reverberații ale stărilor mele din perioada aceea. Inclusiv ceea ce fac legat de satul românesc. Pentru că țin minte foarte bine ce sentiment fabulos aveam când mă jucam cu copiii sași pe ulițele din Râșnov. Și cred că ulițele pe care le caut acum nu-s decât acele ulițe. Eu nu cred în vorba aceea că trebuie să privim tot timpul spre viitor. Da, fac asta când e vorba despre sănătate, când e vorba despre o întâlnire cu cineva căruia-i pot da ceva din punct de vedere emoțional și el îmi poate da mie. Dar celelalte valori, precum cele ale copilăriei, sunt acelea în care găsesc sevă și de care mă pot bucura așa de mult, încât sunt împlinit, pot să dispar și mâine.

Citeşte mai multe despre:   sat  -   fotografie  -   comunism