„Părintele Stăniloae are o mare generozitate a spiritului”

În cursul anului 2012, pregătind filmul documentar despre viața și opera Părintelui Dumitru Stăniloae pentru televiziunea Patriarhiei Române - TRINITAS TV, am avut bucuria și onoarea de a-i lua un interviu vrednicului de pomenire Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia - Oxford, Anglia. La împlinirea a 20 de ani de la trecerea la cele veșnice a teologului român, Înaltpreasfinția Sa l-a evocat în termeni apreciativi, prezentându-l ca pe un mare erudit, traducător al Filocaliei, scriitor, profesor, un om al rugăciunii, care prin profunzimea și sensibilitatea sa a pătruns în Taina Sfintei Treimi și a făcut cunoscute lumii întregi dragostea și frumusețea lui Dumnezeu.

După cum ştiţi, Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit în această toamnă 110 ani de la naşterea Părintelui Stăniloae şi 20 de ani de când a trecut la Domnul. Suntem bucuroşi să ascultăm mărturiile Înaltpreasfinţiei Voastre despre viaţa Părintelui Stăniloae şi despre teologia sa. L-aţi cunoscut personal pe Părintele ­Stăniloae?

Sunt foarte fericit să vorbesc despre Părintele Stăniloae. Am multe amintiri legate de el. L-am întâlnit prima dată în anul 1969, când a venit la Oxford să susţină nişte conferinţe. Cred că era prima dată când se afla în străinătate, era prima vizită în Anglia, de când ieşise din închisoare la începutul anilor ’60. Era invitat de bunul său prieten, reverendul anglican Donald Allchin, care călătorea destul de des în România. Pe vremea aceea, Biserica Ortodoxă Română nu era prea bine cunoscută aici, în Anglia. Când oamenii făceau referire la Biserica Ortodoxă, se refereau, de regulă, la Biserica Greciei şi cea a Rusiei. Iar după perioada anilor ’30 bogată în contacte între Anglia şi Biserica Ortodoxă Română, lucrurile s-au schimbat. După cel de-Al Doilea Război Mondial, cred că acestea au devenit mult mai dificil de înfăptuit. În acea perioadă, Părintele Stăniloae nu era cunoscut aproape deloc. A susţinut câteva conferinţe în limba franceză, nu era foarte familiarizat cu limba engleză, în materie de vorbit, dar, în mod sigur, înţelegea foarte bine engleza. ­Putea să abordeze o varietate mare de subiecte, cum ar fi caracterul fundamental al Ortodoxiei, şi începea prin a vorbi despre Înviere. Atunci, mi-a atins sufletul ca un om de mare căldură spirituală. Îmi amintesc zâmbetul său frumos. Era un om bun şi blajin. Şi am simţit, de la bun început, că Părintele Stăniloae are o mare generozitate a spiritului.

V-aţi mai întâlnit după acest moment şi în alte împrejurări?

L-am întâlnit, ulterior, de mai multe ori, cu toate că pe atunci eu nu vizitasem România. Abia de curând am fost în vizită în România. În special, m-am întâl­nit cu el la Mănăstirea Romano-Catolică Chevetogne din Belgia, ­unde fuseserăm invitaţi pentru o serie de prelegeri pentru călugări. Dar reuniunea se adresa şi unor persoane din diferite ţări, care se ocupau de traducerea ­Filocaliei, şi l-am rugat pe Părintele Dumitru să ni se alăture şi să ne împărtăşească din propria sa experienţă privind traducerea în limba română a ­Filocaliei. Şi îmi aduc aminte că sfaturile sale erau înţelepte şi foarte practice.

„A avut o viziune cosmică asupra teologiei”

Care consideraţi a fi reperele principale ale lucrărilor teologice ale Părintelui Stăniloae?

Putem să aplicăm asupra Părintelui Stăniloae fraza pe care o folosesc teologii ruşi, părintele George Florovski mai ales: sinteza neo-patristică. Această denumire este foarte aproape de cercetarea şi strădaniile sale. El a abordat patristic, loial Sfinţilor Părinţi, dar a fost neo-patristic pentru că nu s-a limitat la a ­repeta ceea ce părinţii au spus în secolele III-IV. El a regândit mesajul patristic, s-a întrebat nu doar ce spuneau părinţii bisericeşti pe atunci, ci ce ar spune astăzi. Astfel, tradiţia patristică era foarte vie pentru el. Este semnificativ în operele sale că el citează extensiv autori occidentali, precum Karl Barth, Emil Brunner sau Karl Rahner. În acest fel aş zice că se aplică Părintelui Stăniloae termenul de neo-patristic. E caracterizat de unitate, în lucrările sale a văzut lucrurile ca pe o unitate. Sunt multe aspecte detaliate în lucrările sale, dar a adunat totul laolaltă. A avut o viziune cosmică asupra teologiei.

Ce părere aveţi despre moştenirea Părintelui Stăniloae privind teologia ortodoxă? Există referiri specifice la unele abordări ale sale, care continuă şi astăzi şi la care a avut o contribuţie importantă?

O contribuţie importantă a Părintelui Stăniloae a fost accentul pe care l-a acordat tradiţiei mistice în teologia ortodoxă. O carte care m-a influenţat în tinereţe, scrisă de teologul rus Vladimir Lossky, se numea Teologia Mistică a Bisericii Răsăritene. În felul său, Părintele Stăniloae a fost şi el un adept al teologiei mistice ortodoxe, prin care nu a înţeles misticismul în sensul modern occidental, cu stări psihologice bizare, transe şi levitaţii. Mistica teologică a însemnat pentru el existenţa unei unităţi între doctrină şi rugăciune, între teologie şi spiritualitate. În teologia sa dogmatică este semnificativ că citează scriitori ca Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi, mai presus de toţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru care a avut o dragoste cu totul specială. Aceştia sunt scriitori care aparţin curentului mistic al gândirii ortodoxe. Eu îl văd pe Părintele Stăniloae ca pe un martor important al mesajului viu al teologiei mistice şi acest lucru este arătat, în mod remarcabil, în ­Filocalie, unde nu a reprodus în mod simplu Filocalia greacă, ci a îmbogăţit-o şi a inclus note de subsol importante care, din nefericire, majoritatea nu au fost traduse în limbile occidentale. Un prieten le-a tradus pentru mine. Astfel el a prezentat ­Filocalia ca pe un text al secolului XX.

Credeţi că faptul că a trăit în vremuri dificile - aţi menţionat deja că a fost deţinut în închisoare în timpul comuniştilor, l-a influenţat, a fost o piedică sau o oportunitate pentru el şi pentru scrierile sale?

În mod cert a fost supus unor dificultăţi şi restricţii. În afara celor 5 ani pe care i-a petrecut în închisoare, înainte de aceasta, şi chiar după, a întâmpinat dificultăţi în a-şi publica scrierile. A fost binecuvântat să trăiască destul de mult, încât să vadă căderea regimului comunist şi să ia parte la renaşterea vieţii spirituale în România. Dar majoritatea vieţii sale a fost nevoit să lucreze sub constrângeri serioase. Trebuie să fi fost supravegheat tot timpul. Dar eu nu am observat nici un fel de amărăciune la el, nu a lăsat să se înţeleagă că este o victimă, nu a pus accent pe persecuţie, el a avut o atitudine pozitivă. După cum ştim, a fost profund devotat naţiunii sale, România, şi a evitat, după cum se poate vedea, să intre în dispute politice. S-a concentrat asupra temelor religioase. Am fost impresionat de ceea ce a spus despre timpul petrecut în închisoare. În cartea părintelui Antoine Costa de Beauregard, spune: Da, a fost greu pentru familia mea cât timp am fost în închisoare, dar poate că a fost unica ocazie în viaţa mea când am fost capabil să spun rugăciunea lui Iisus Hristos aproape continuu. Părintele a convertit experienţa negativă din închisoare în ceva pozitiv şi util. El este un exemplu al valorii de speranţă creştină. Nu a permis greutăţilor să-i stingă spiritul.

Teologia vorbeşte despre Dumnezeu, Părintele Stăniloae vorbeşte mult despre dragostea lui Dumnezeu. Una dintre cărţile sale este intitulată „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea”. A văzut Sfânta Treime ca pe dragostea supremă. Vă rugăm să ne spuneţi câteva idei despre viziunea Părintelui Stăniloae cu privire la acest aspect.

Eu sunt profund ataşat de abordarea sa cu privire la Sfânta Treime. Pentru mulţi oameni, Sfânta Treime e un puzzle, o enigmă. Ceva complicat. De ce trebuie să spunem că Dumnezeu este Unul în Trei şi Trei în Unul... Ce înseamnă aceasta? Părintele Stăniloae a găsit cea mai bună abordare. Aceea că trebuie să înţelegem Sfânta Treime ca dragostea reciprocă. Dumnezeu este dragoste, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul. Dar dragostea de sine, dragostea egoistă, care se revarsă spre sine, nu este plinătatea dragostei. Ceea ce vedem în Sfânta Treime este împărtăşirea dragostei. Vedem trei persoane eterne iubindu-se una pe alta. Pentru mine, Sfânta Treime e un fel de a spune că Dumnezeu înseamnă dragostea reciprocă, receptacul al dăruirii de sine. Iar aceasta este exact ceea ce văd la Părintele ­Stăniloae. Înţelegerea că Sfânta Treime este taina dragostei împărtăşite. Mişcarea eternă prin care dragostea trece de la Tatăl la Fiul şi Sfântul Duh. Sfânta Treime văzută dintr-o perspectivă dinamică se află în inima acestei teologii.

Un alt aspect al acestei teologii, care mă impresionează, este acela că teologia sa e cosmică. Spune că dragostea lui Dumnezeu îmbrăţişează întreaga creaţie. Vede lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu. El nu ne izolează pe noi, oamenii, de tot firmamentul Cosmosului. Văd tema transfigurării Cosmosului ca punct central, alături de doctrina Sfintei Treimi, al perspectivei Părintelui Stăniloae. În acelaşi timp, e o teologie a dragostei, o teologie a speranţei, care nu subestimează în nici un fel Crucea. Şi am fost impresionat când am citit partea concluziilor Teologiei Dogmatice, care în curând va fi publicată în limba engleză, în volumul şase. Cele trei volume în limba română vor deveni şase în traducerea engleză, publicată sub titlul Experierea lui Dumnezeu. În ultimul volum, pe care îl citesc ca draft, vorbeşte cu un mare simţ al tainei despre frumuseţea alegerii. Şi nu se teme să vorbească despre aceasta, ci pune accentul pe liberul arbitru, fericirea veşnică alături de Dumnezeu. Dar şi nefericirea veşnică, în absenţa lui Dumnezeu. Deci, este o teologie a fericirii şi a speranţei, dar, cu toate acestea, rămâne realist. De fiecare dintre alegerile pe care le facem în această viaţă depinde starea veşnică în veacul următor. În acest volum final există pasaje severe şi sumbre referitoare la viziunea sa despre veacul ce urmează. Dumnezeu este cu adevărat un Dumnezeu al dragostei. Dumnezeu nu ne pedepseşte în viaţa aceasta, dar dacă noi îl respingem pe Dumnezeu, îi întoarcem spatele, atunci ne pedepsim noi înşine. Dumnezeu este al dragostei. Dar el ne-a dat nouă, oamenilor, libertate. Deci eu văd aici un echilibru în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae. Găsim aici esenţa şi echilibrul operei sale.

„Exemplu de mărturisitor creştin de prim rang al epocii noastre”

Este cunoscut Părintele Stăniloae în cultura engleză, persoana sa, lucrările sale sunt recepţionate în Anglia, în lumea vorbitoare de engleză, în general?

Este cunoscut. Dar nu se poate spune că este cunoscut la un nivel foarte larg. Scrierile sale nu sunt lecturi uşoare. Gândirea sa este complexă. Este adevărat că scrie într-un mod sensibil şi poetic. Cărţile sale nu sunt academice, dogmatice, într-un sens negativ. Dar presupun unele pretenţii de la cititor. Deci, da, este respectat şi chiar foarte mult de către cei cu un interes special pentru teologia ortodoxă. Şi de alţii care sunt interesaţi de el nu doar pentru că vorbeşte în numele Răsăritului ortodox, ci şi pentru că este un exemplu de mărturisitor creştin de prim rang al epocii noastre. Părintele Stăniloae abordează subiecte de interes teologic universal, dar aş spune că farmecul lui este limitat. A influenţat profund o serie de scriitori, dar nu este ceea ce se numeşte un scriitor popular.

Aţi menţionat teologi care au fost influenţaţi de lucrările sale, care l-au apreciat. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Fostul Arhiepiscop de Canterbury, de pildă?

Cu siguranţă, da! Opera sa a fost cunoscută şi admirată de Rowan Williams. De asemenea, este sigur că a influenţat teologi romano-catolici şi protestanţi. Îmi este greu să dau unele exemple concrete, dar aş crede că oricine abordează teologia modernă studiind Răsăritul ajunge să îi cunoască scrierile.

„Simplă şi sinceră smerenie”

Vă mulţumim pentru gândurile Înaltpreasfinţiei Voastre legate de Părintele Stăniloae. Mai există şi alte aspecte referitoare la viaţa sau opera Părintelui Stăniloae despre care aţi dori să ne mai vorbiţi?

O întâmplare care m-a mişcat se referă la copilăria lui. Este ceva ce a povestit chiar el. În casa părinţilor săi se afla o Biblie mare cu imagini. Familia sa era modestă şi trăia la ţară. Cred că tatăl lui era citeţ la biserică. Copilul Dumitru a răsfoit Biblia pentru că era atras de imagini. Nu înţelegea despre ce era vorba în ima­gini, astfel că a început să citească textul. Obişnuia să stea şi să citească în camera mare, cea în care erau primiţi oaspeţii. Era linişte şi putea să stea să citească din Biblie. Şi casa întreagă, toată gospodăria, era la curent că el studiază Sfânta Scriptură. Şi păstrau liniştea: Nu faceţi gălăgie, copilul studiază Sfânta Scriptură. Simţeau că se petrece ceva sfânt. Această întâmplare m-a mişcat. Apoi, m-a impresionat acea simplă şi sinceră smerenie, pe care a arătat-o de copil, a fost ceva ce s-a păstrat neschimbat la Părintele pe tot parcursul vieţii. A fost un mare erudit, un scriitor şi un profesor, dar, mai presus de toate, a fost un om al rugăciunii.