„Eminescu rămâne reperul central al culturii române”

Preot, scriitor, doctor în teologie, profesor universitar în New York, părintele Theodor Damian este în același timp și un important promotor literar pentru românii din diasporă, reușind ca prin revista Lumină lină și cenaclul „Mihai Eminescu” să construiască o punte culturală și spiriturală între românii de pretutindeni. Într-un dialog pe care a avut amabilitatea să-l purtăm, a povestit despre aceste lucruri și despre multe altele, între care și felul în care se raportează la poetul nostru național. 

Ce amintiri din copilărie aveți în legătură cu tra­di­țiile de iarnă petrecute în Moldova natală?

Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian: Copilăria mea, ca a fiecăruia dintre noi, este o țară îndepărtată, dar pe care o purtăm în inimă toată viața, cam așa cum purtăm în noi, nedeslușit, dar sigur, imaginea paradisului în care ne-am început existența, copilăria existențială, perioada inocenței existențiale specifică şi copilăriei noastre, paradis de care ne este dor tocmai pentru că acolo am început. În cazul meu, sărbătorirea Nașterii Domnului îmi evocă dragi amintiri: mama cu grija ei ca totul să fie de post în ceea ce mâncăm, învățarea colindelor, două-trei, în zilele precedente, pentru că eu și surorile mele urma să mergem cu colinda pe la casele din cartier în Botoșani, mirosul de cozonaci făcuți de mama pentru Crăciun, cozonaci de care nu aveam voie să ne atingem până în ziua praznicului după ce veneam de la biserică, împodobirea pomului de Crăciun pentru care făceam pregătiri anterioare, eu și sora mea mai mare, dar și cu verișoarele mele din cealaltă casă din aceeași curte: scărișoare din hârtie creponată de diverse culori, artificii cumpărate, punerea lumânărilor colorate în suporturile de tablă ce urmau a fi prinse de crengi, legarea globurilor și apoi a bomboanelor în staniol colorat, în așa fel ca să fie apoi prinse și de crengile pomului, plecatul efectiv cu colinda cu alți câțiva copii pe la casele din cartier... Oare ce ar mai fi? Încă multe alte aspecte și detalii. Dar pentru o mențiune fugară, aceste amintiri par de ajuns.

Cum v-ați apropiat de credință, de slujbele bisericii și când s-a ivit dorința de a deveni preot?

Apropierea mea de credinţă ­este o întreagă și lungă poveste. Voi fi foarte scurt pentru a răspunde aici acestei întrebări, deşi este fundamentală pentru devenirea mea personală şi profesională.

Nu am vrut să devin preot. La naşterea mea eu eram sortit morţii, cu o boală necruţătoare pe atunci, într-un spital de provincie în anul 1951. Sora mea geamănă a murit de această boală. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să mă scape, căci mă va închina Lui. Dumnezeu m-a scăpat. Până la vârsta de 14 ani, când am plecat la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, am avut, probabil în ultimii 3-4 ani, un permanent conflict cu mama pentru că ea încerca să mă cultive spiritual pentru ideea de a deveni preot, iar eu cu nici un chip nu voiam. Voiam cu totul altceva (ceea ce Dumnezeu mi-a dat după ce am îmbrăţişat cariera teologică).

Am dat examen de admitere la seminarul de la Mănăstirea Neamţ când aveam 14 ani şi ceva, în 1966, şi cu o concurenţă de opt pe un loc am reuşit al doilea. Am ieşit primul pe clasă în primii doi ani, după care am fugit din seminar. O întreagă aventură pe care nu o mai pomenesc aici, căci textul ar fi foarte lung. Am revenit pentru a mă înscrie în anul III. Aşa am terminat studiile seminariale, tot primul pe clasă. Dar dragostea de teologie mi-a venit în mod exclusiv prin lecturile mele - uriaşe ca număr în acei ani - literare şi filosofice. Şi acum mă mândresc cu faptul că îl citisem pe Kant în anul IV, fără a înţelege mare lucru, dar cu încăpăţânare, până la capăt. Aşa am descoperit, prin aceste lecturi, frumuseţea teologiei. De aici a fost uşor: facultatea, hirotonia, parohia, doctoratul şi celelalte.

New Yorkul este un loc care pe mulți oameni de pe planetă îi fascinează prin măreția, strălucirea și faima sa, prin tot ceea ce oferă. Care sunt pentru dumneavoastră frumusețile acestei metropole și care sunt lucrurile care vă plac mai puțin acolo?

Despre New York sunt multe de spus, un întreg volum. Mă voi limita la a menţiona doar faptul că mi-a plăcut viaţa multiculturală de acolo. Că eşti român sau din orice altă etnie, nu e nici o problemă. Toţi vin de undeva. Dacă ai un accent nu te întreabă de unde vii pentru ca să te pună la colţ, ca în unele ţări din Europa, ci din pură curiozitate.

Frumuseţile metropolei new­yorkeze au fost o fascinaţie şi pentru mine. Viaţa efervescentă, diversitatea stilurilor - arhitectonice, dar şi de viaţă -, deci multiculturalismul. Am trăit şi în celebrul Bronx trei ani, cât am făcut doctoratul la Fordham University, am avut întâlniri pe diverse planuri în Harlem, cartierul rău famat din New York, dar am predat aproape 30 de ani la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Educaţie de la Metropolitan College of New York din Manhattan, locuind însă în Queens şi având cursuri şi în filialele din Staten Island şi Brooklyn. Nu voi aminti aici muzeele care trebuie văzute, locurile istorice sau cartierele celebre pentru arhitectura lor sau pentru alte aspecte care le singularizează în peisajul general al marii metropole.

Ce implică pastorația românilor ortodocși pe pământ american?

Pastorația românilor orto­docși din America, precum și cea din alte locuri ale diasporei române implică experiență pastorală, acceptarea ideii de sacrificiu, de a munci în alt loc pentru susținerea vieții familiei când, eventual, parohia nu oferă salariu, ca în cazul meu. Conștiență a misiunii și perseverență în această chemare în acest sens. Nu există o diferență între pastorația ortodoxă pe tărâm american sau în alte locuri ale diasporei noastre.

Ați simțit vreodată nevoia, după 1990, să vă întoarceți definitiv în România?

Eu am ajuns în America în 1988, cu viză de turist, invitat de un prieten american cu care fusesem coleg la Institutul Ecumenic de la Bossey (Geneva), între anii 1979 și 1980, unde am studiat ca doctorand cu o bursă oferită de Vatican. Când am plecat în America, eram la Sibiu şi lucram ca secretar de redacție la Telegraful român şi la revista Mitropolia Ardealului. IPS Mitropolit Antonie Plămădeală, cel care îmi crease acest post la Sibiu aducându-mă acolo din postul de protopop de Dorohoi, m-a sfătuit să fac cerere pentru o bursă de studii. În 1988, când am ajuns în America, am făcut dosarul de cerere. Am primit bursă și pentru un masterat la Universitatea din Princeton și pentru un doctorat la Fordham University din New York. Între timp, a căzut regimul comunist în România.

Da, am venit în fiecare an în țară, dar nu în ideea de a mă întoarce definitiv. Eram deja profesor titular pe catedra de filosofie și etică la Facultatea de Științe Sociale și Educație la Metropolitan College of New York, aveam deja fondată o biserică românească, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” în New York, înscrisesem la autoritățile americane Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, înființasem un cenaclu literar „Mihai Eminescu” şi foaia duminicală, devenită apoi revista Lumina lină, alături de revistele Symposium și Romanian Medievalia, organizam simpozioane anuale teologice (decembrie) și culturale „Eminescu” (ianuarie) în New York, precum și pe teme de studii medievale la Universitatea de Vest din Kalamazoo, Michigan, aveam casa și familia mea în New York. Deci, nu se mai punea problema repatrierii. Dar în fiecare an am venit cel puțin o dată în România. Sau, mai mulți ani la rând, când am predat la Universitatea „Spiru Haret” din București în semestrele de primăvară, pentru a doua oară anual.

Aveți legături cu lumea literară americană?

Legăturile mele cu lumea literară americană, ca la majoritatea scriitorilor români, cel puțin din America, situație pe care o știu mai bine, au fost limitate. Am publicat poezie în engleză în mai multe reviste literare și academice americane pe parcursul mai multor ani. Dar în principal, tot ca majoritatea scriitorilor români din America, am publicat cele mai multe volume ale mele la edituri din România. Excepție fac câteva volume de poezie şi unul de eseistică teologică publicate în America și în Marea Britanie.

Traiul în lumea occidentală v-a influențat într-un mod major scrisul?

Este greu de răspuns la această importantă întrebare. Desigur, ­traiul în lumea americană mi-a influențat scrisul, dar cred că mai ales formația mea teologico-filosofică ce s-a concretizat în cei aproape 30 de ani de cursuri de filosofie și etică predate în America a avut cel mai mare impact asupra ideilor principale aflate în poezia mea.

Aveți un schimb cultural intens cu scriitorii români, sunteți cunoscut și grație revistei pe care ați fondat-o, „Lumină lină”, în care îi publicați pe scriitori români de pretutindeni. Cât de important este să fiți informat din punct de vedere al felului în care se scrie în limba română peste tot în lume, dar mai ales în România?

Prin revista Lumina lină pe care am inițiat-o în 1996 (la anul împlinim 30 de ani de apariție), am ţinut permanent legătura cu fenomenul literar din România. Revista a fost și este o punte culturală peste Ocean. Numeroși scriitori care au venit la New York să-și lanseze cărțile în cenaclul nostru literar „Mihai Eminescu”, pe care l-am înființat în 1993, au publicat în mod consecvent în revista Lumină lină. Aceasta a fost tipărită în tiraj foarte mare, 700-800 de exemplare la un moment dat, astăzi apărând în 200-300 de exemplare, dar ­suplimentate de expediția electronică; fiind difuzată în peste 20 de țări unde sunt comu­nități românești, a facilitat o strânsă legătură între scriitorii din țară și diasporă. Mulți ani la rând, în fiecare an, am organizat „Zilele Lumină lină”  în România, în fiecare an în alt oraș, ceea ce a contribuit la cu­noașterea revistei în mediile literare româ­nești, precum şi la lărgirea numărului colaboratorilor ei.

Cum este poezia română de azi văzută din America?

Poezia română de azi este puțin vizibilă în America. În afară de patru-cinci poeți români care publică mai ales în engleză şi care participă activ la evenimente poetice organizate în mediul american, vizibilitatea este mică. Altfel, poezia română din ţară este cunoscută, în principal, de scriitorii români, iar părerile despre ce se scrie şi despre revistele unde se publică sunt împărţite.

Cum sunt studenții pe care îi aveți la Metropolitan College din New York, unde sunteți profesor?

Studenții mei la Metropolitan College sunt ca și cei din România, unii silitori, conștiincioși, mereu pe baricade, alții sub baricade. Un stimulent pentru a nu cădea sub baricade îl reprezintă faptul că, dacă nu treci ­clasa la materia respectivă, trebuie să plătești cursurile din nou și taxele nu sunt deloc mici. Stu­denți activi și studenți pasivi.

Care este povestea fondării cenaclului „Mihai Eminescu” și continuarea activi­tății sale pe pământ american?

Cenaclul „Mihai Eminescu” are o lungă istorie. Pe scurt, l-am înființat în 1993, când am înființat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Ne întâlneam în sala socială a bisericii închiriate vinerea seara la fiecare două săptămâni, cu excepția vacanțelor. În alte faze ne întâlneam în restaurantele românești din New York sau chiar la mine acasă, în format salon literar. Zeci, poate și chiar peste 100 de scriitori români din țară, din America de Nord sau alte locuri din diasporă au venit la noi să le fie lansate cărțile, lucru ce a contribuit efectiv la recunoașterea internațională a cenaclului, dar și a revistei Lumină lină, unde reportajele de cenaclu erau publicate, dublate de fotografiile din rubrica foto-album a revistei. Acum, cu ieșirea mea la pensie și strămutarea parțială în Germania, cenaclul își ține ședințele doar ocazional, când sunt în New York.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră Eminescu? În mijlocul vâltorilor ideologice de tot felul care tulbură lumea de astăzi, credeți că este un curaj sau o datorie să vă raportați la el ca la geniul tutelar al românilor?

Pentru mine Eminescu rămâne reperul central al culturii române, de aceea am și numit cenaclul românesc din New York „Mihai Eminescu”. Cinstirea ima­ginii lui este imperativă precum cea a cinstirii marilor noștri domnitori, ctitori de neam: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș şi toți ceilalți, fără de care neamul nostru nu ar mai fi existat. De aceea, în fiecare an, timp de 30 de ani, la New York, am organizat simpozionul „Mihai Eminescu” în ianuarie, invitând profesori, cercetători, scriitori români să prezinte prelegeri pe teme ce le stabileam anterior, toate ținând de viața și opera lui Eminescu.

Și da, în contextul dificil al tendințelor de deznaționalizare, de uitare a rădăcinilor, de ridiculizare a identității naționale, de atacuri asupra ființei neamului nostru, cred că raportarea noastră la Eminescu, la istorie, la valorile perene ale culturii și spiritualității românești, pentru că este o luptă, reprezintă un act de curaj și un mod necesar de a fi.