„Noi nu prea avem forme de educație patrimonială”

În această vară, Asociația „Biserici Înlemnite” a derulat, în județul Iași, proiectul-pilot de inventariere a bisericilor de lemn, după ce anul trecut a întreprins un demers similar în județul Arad. La documentarea în teren au participat echipe mixte de specialiști, care au pus umărul la crearea unei consistente baze de date referitoare la acest patrimoniu. Despre starea actuală a bisericilor de lemn ieșene, despre problemele și lipsa de perspectivă a acestor monumente, dar și despre necesitatea unor școli de restaurare și cercetare a patrimoniului construit din lemn am discutat cu istoricul Celina Georgiana Gora, coordonatorul atelierului de inventariere desfășurat în județul Iași.

Pentru cititorii care nu sunt fami­lia­ri­zați cu proiectul pe care-l derulați, v-aș ruga să detaliem obiec­tivele pe care vi le-ați propus.

Bisericile de lemn se pierd într-un ritm cu mult mai mare decât le-am putea noi salva prin orice eforturi. Faci o restaurare, dar până primești fonduri, până duci la capăt un singur proiect, se mai distrug încă nu știu câte biserici. Așa că noi ne-am propus să facem un proiect pe țară de monitorizare a stării bisericuțelor de lemn, tot­odată de cercetare preliminară a lor. Cât putem noi de bine, cât putem de repede și de eficient, am vrea să avem o evidență a lor. Pentru că, de fapt, nici nu știm exact câte sunt. Colegii mei au făcut o estimare că la nivel național, cu tot cu cele neclasate ca monument istoric, ar fi undeva la 1.400-1.500 de biserici de lemn. Dar, tot mergând în teren, conștientizez că s-ar putea să fie mult mai mare numărul. De aceea, am început acest proiect, am elaborat o fișă amplă de inventariere pe o platformă care va fi parțial accesibilă pentru toți cei care doresc să afle date despre bisericile de lemn. Platforma conține date despre istoricul bisericii, proprietate, cadastru, componenta arhitecturală, componenta artistică și un sistem de monitorizare a stării de conservare în raport cu valoarea bisericii, din mai multe puncte de vedere - artistic, arhitectural, al meșteșugurilor, al peisajului cultural. Asta pentru a face un fel de prioritizare la intervenție acolo unde este un pericol mare, care amenință integritatea structurală a bisericii. De exemplu, dacă trebuie schimbată de urgență talpa sau învelitoarea, noi bifăm o căsuță cu „pericol” pentru a avea în vedere faptul că acea bisericuță ar putea fi salvată cu o minimă intervenție. Așa facem un fel de top al urgențelor.

Vara aceasta a fost dedicată proiectului-pilot de inventariere a bisericilor de lemn din județul Iași. Cum a fost această expe­riență în teren?

Când dai de o bisericuță despre care nu știa nimeni nimic, e o bucurie care, cumva, compensează toate neajunsurile. E un mecanism foarte puternic de motivare pentru a continua. Acum sunt sub puternica impresie a bisericii pe care am descoperit-o la Mănăstirea, în comuna Dagâța, cu un iconostas și un inventar artistic de excepție. Alt exemplu, poate cel mai puternic din punctul de vedere al impactului emoțional, este biserica de lemn de la Brădicești, din comuna Dolhești, cu care am început inventarierea în județul Iași. E acolo o demonstrație extraordinară și de meșteșug pictural, dar și arhitectural - felul în care sunt transpuse în lemn anumite detalii de execuție de la bisericile de zid. O altă biserică minunată este cea de la Miroslovești. În cadrul atelierului nostru am descoperit că sub bolțile arhaice, cele de la jumătatea secolului al XVIII-lea, s-au cofrat noile bolți, cele care se văd și azi. Deci, vechile bolți se păstrează și acum, chiar dacă sunt destul de degradate. E extraordinar să descoperi așa ceva. Apoi, bisericuța de la Zlodica, din comuna Ceplenița, are un perete despărțitor între naos și pronaos excepțional sculptat, niște ancadramente de ferestre superbe, un iconostas deosebit. Practic, povestea acelui iconostas am aflat-o numai după ce s-au adunat acolo vreo patru-cinci restauratori de pictură, care au identificat un amalgam teribil de valoros de icoane. O descoperire pe care cu toții am făcut-o și de care ne-am bucurat. 

„Bisericile de lemn au existat mereu în umbra celor din zid” 

Poate că ar fi nimerit să facem împreună și un centralizator al bisericilor de lemn din județul Iași, ca să avem o privire completă asupra numărului lor.

Pe lista monumentelor istorice apar tot felul de erori la clasare, în sensul că există biserici care nu sunt trecute ca biserici de lemn sau biserici de zid ori de vălătuci care sunt trecute ca biserici de lemn. Sau sunt greșit trecute hramul și localitatea și nici nu știi dacă biserica aceea este clasată. Dar ca să vă dau și niște cifre, avem de-a face cu circa 29-30 de biserici de lemn clasate. Și încă 10 bisericuțe neclasate, dar acestea s-ar putea să fie mai multe. Sper să remediem și problema unora dintre bisericile de lemn neclasate, adică să le clasăm. Am găsit foarte mare deschidere în parohiile în care se află bisericuțe neclasate. Un exemplu în acest sens este biserica de lemn lipovenească de la Brătești.

Din experiența mea în teren, știu că majoritatea bisericilor de lemn (și nu mă refer doar la cele din județul Iași, ci și din celelalte județe ale Moldovei) au fost clasate ca monumente istorice de interes local, în perioada comunistă. Dar multe dintre ele sunt clar peste această categorie. Altele nici nu sunt clasate, deși există toate argumentele pentru a beneficia de protecția legis­lației monumentelor istorice. De ce s-a produs harababura aceasta?

Ca întotdeauna, bisericile de lemn au fost considerate, cumva, un patrimoniu cu o valoare inferioară. Nu au beneficiat niciodată de cercetarea pe care ar fi me­ritat-o. Poate și de aceea noi suntem foarte în urmă față de vecinii noștri în tot ceea ce înseamnă școală de conservare și cercetare a lemnului și a patrimoniului din lemn. Am trecut prin foarte multe fișe de monument, cele făcute prin anii ‘60 în cadrul Direcției monumentelor istorice, și la majoritatea bisericuțelor din lemn se scria așa, foarte sec: „Se propune declasarea”. Cred că oamenii pur și simplu nu gustau genul ăsta de patrimoniu. În anii ‘90 a mai fost un val de clasare în masă a unor obiective culturale, dar, la fel, bisericile de lemn nu au fost cercetate îndeajuns, ­încât să fie valorificat potențialul lor. Răspunsul simplu ar fi că bisericile de lemn au existat mereu în umbra celor din zid.

Din ce ați observat până acum în teren, în ce pro­porție ar trebui schimbată categoria de monument la bisericile de lemn?

Cam în proporție de 30% aș zice. Poate un pic mai mult. 

„Majoritatea bisericilor de lemn se află într-o tristă uitare” 

Cum a fost contactul cu comunitățile ieșene în ­care ați ajuns?

De cele mai multe ori, acolo unde biserica de lemn este dublată de una de zid, comunitatea își concentrează eforturile și atenția către biserica de zid, iar cea de lemn rămâne ca o amintire a bătrânilor satului. Ei mai vin și-și amintesc că acolo s-au cununat, și-au botezat copiii și așa mai departe. Să știți însă că există și comunități care sunt foarte mândre că dețin un astfel de monument istoric și sunt și comunități cărora le-ar trebui foarte puțin efort ca să învețe să se îndrăgostească din nou de bisericuța de lemn din sat. La Mănăstirea, în comuna Dagâța, de exemplu, biserica de lemn este dublată de biserica de zid, în aceeași incintă. Însă am simțit acolo cât de multă bucurie a produs faptul că niște specialiști au venit de la Iași să vadă biserica lor și că astfel au aflat cât de valoroasă este.

În ce stare se află patrimoniul construit din lemn în județul Iași?

Majoritatea bisericilor de lemn se află într-o tristă uitare și într-o stare nu prea bună de conservare. Sunt multe parohii în care preoții încearcă să facă ceva, dar se lovesc de tot felul de probleme birocratice. Spre exemplu, la una dintre bisericile de lemn pe care le-am vizitat în cadrul proiectului nostru, nu se cunoștea exact proprietarul. Ea figura cumva ca proprietate publică, dar pe actele Primăriei, pe locul în care figura biserica era trecut „pajiște și cimitir”. Însă, cumva, au reușit să o claseze și acum părintele ar vrea să facă eforturi de conservare-restaurare, dar nu știe cum să depășească această ciudățenie birocratică. 

„Ar fi excelent dacă am reuși să facem undeva și un masterat de conservare a lemnului istoric”

Există și cazuri în care restaurarea a însemnat mai degrabă mutilarea unei biserici de lemn decât salvarea sa. De ce se întâmplă acest lucru?

După cum am mai spus, noi, în România, nu avem școală de restaurare a lemnului. Arhitecții nu au astfel de școli, ca să proiecteze tot ce trebuie la bisericile de lemn. Mulți învață din greșeli și din greșelile altora. La fel, școli de dulgherie nu avem, mește­șugurile se sting încet-încet, iar meșterii mai în vârstă nu mai au cui transmite acest meșteșug. E o situație complexă. Totuși, fonduri se accesează. Problema e că se accesează foarte mulți bani și cu foarte mulți bani se fac restaurări de proastă calitate. Poți face restaurări mai bune cu mai puține fonduri, dar sunt momente în care oamenii simt nevoia să cheltuiască. Alt motiv ține, poate, un pic și de comunitatea locală. De exemplu, oamenii își doresc de cele mai multe ori ca biserica lor de lemn să aibă confortul unei biserici de zid - și cu gresie pe jos, dacă s-ar putea, și cu o potecă de ciment în curte, ca să nu alunece lumea când e noroi, o tablă pe acoperiș, în loc de șindrilă, ca să țină, tencuială pe interior sau exterior, calorifere etc. Sunt foarte mulți factori la mijloc, care conturează un fel de tablou perfect al problemelor fără răspuns.

E și o problemă de edu­cație patrimonială, dar şi de educare a comunităţilor.

Oamenii care se ridică acum ca tineri specialiști pe monumente de lemn ori învață din străinătate, de pe la școlile de lemn din Norvegia sau Anglia, ori învață unii de la alții. Adică restauratorii învață de la arhitecți, istoricii de la meșteri și tot așa. E un cerc de învățare reciprocă, de formare reciprocă, pentru că asta e tot ce avem momentan. Dacă stăm bine și ne gândim, noi nu prea avem forme de educație patrimonială. Sunt foarte puține - o postuniversitară la Cluj, un masterat la Alba Iulia. Ar fi excelent dacă am reuși să facem undeva și un masterat de conservare a lemnului istoric.

În ce privește comunitățile, multe se pot educa. Pentru că dacă tu, ca specialist, te duci acolo și constați că monumentul e important și le vorbești pe limba lor, oamenii se vor raporta altfel la tine. Și cred că ulterior niște măsuri minime de conservare se pot rezolva în comunitatea locală - să dea cu mătura, să aibă grijă la umiditatea din biserică, să schimbe învelitoarea, să mai bată câte-o șindrilă, să mai schimbe un geam când se strică, dar să nu pună termopan, să nu mai toarne ciment în jurul bisericii. Sunt lucruri mici, dar care ajută. 

„În restaurarea lemnului, de la norvegieni pleacă lumina”

România se numără încă printre țările cu un număr însemnat de biserici de lemn din Europa. E un patrimoniu fragil care, încet, încet, va dispărea. Ce pierdem odată cu aceste biserici?

De cele mai multe ori, identitatea omului de la firul ierbii. Domnitorii, boierii, dregătorii au scris întotdeauna istoria în piatră. Dar oamenii simpli și-au scris-o în lemn. Noi suntem o țară cu foarte multă suprafață împădurită. Aici a existat o adevărată civilizație a lemnului, care a dat și specificul nostru cu cel mai mare impact vizual. Patrimoniul religios e cel mai abundent, când vorbim despre construcţii din lemn. Pentru că tot ce a însemnat șuri, case, mori, instalații s-a cam pierdut. Unde nu s-au pierdut, bineînțeles că n-ar trebui să fie vitregite, în nici un caz. Cine cercetează, spre exemplu, meșteșugul dulgheresc, n-o să se limiteze doar la bise­ricuțele de lemn, ci o să se uite și la cum arată casele, șurile. Poate ele nu sunt atât de arhaice cum ar fi o biserică de lemn, dar tot sunt relevante, pentru că îți dai seama cum a evoluat mește­șugul, dacă s-a pierdut, dacă s-a depreciat, cum a evoluat uzul de material în construcții, cum arată lemnul, ce s-a întâmplat cu pădurile.

Ce s-a întâmplat în celelalte țări din Europa din acest punct de vedere?

La vecinii noștri din vest situația este un pic mai bună. Sigur, în Serbia și Ungaria poate nu mai sunt chiar atât de multe biserici de lemn, dar sunt mai bine cercetate. În Serbia există o sinteză a bisericilor de lemn și a specificului dulgheresc pe care la noi în țară nu o găsești. În Basarabia mai sunt puțin peste 100 de biserici de lemn, majoritatea cu probleme foarte mari, în precolaps, dar au fost și ele măcar investigate la un moment dat, s-au scris cărți. În Ucraina școala cercetării e mai emancipată, însă acum, fiind război, nu știu ce va mai rămâne în picioare. Polonia are cam de două ori mai multe biserici decât avem noi, iar Institutul Național al Patrimoniului de acolo funcționează cam ca al nostru. Dar ei au școli de conservare, deci sunt într-o etapă mai avansată decât noi. Și Norvegia, cazul meu preferat, o țară extrem de serioasă, cu unele dintre cele mai vechi biserici de lemn din câte au mai rămas în Europa. Mai au 28 de biserici, dar ei dau tonul cercetării și conservării lemnului la nivel european și poate chiar mondial. Au o școală de vară anuală în cadrul căreia educă cei mai buni specialiști din toată Europa și cei mai buni meșteri. Practic, în restaurarea lemnului, de la ei pleacă lumina.

Ce șanse de supraviețuire pe termen lung au bisericile de lemn din județul Iași?

Ce întrebare tristă mi-ați pus... Sunt unele biserici de lemn din județul Iași pe care le-am inclus în traseul de atelier, pentru că sunt cazuri de biserici pe care eu nu le văd supraviețuind foarte mult. Sunt monumente pentru care nu prea mai e nimic de făcut decât să le documentezi cât de bine poți și să aștepți sfârșitul lor inevitabil.

Ce ne lipsește, ca societate, pentru a înțelege valoarea și importanța acestui tip de patrimoniu?

Respectul față de strămoși, față de ceea ce ne-a făcut cine suntem acum şi față de trecut.