„Nu am timp să pictez câte icoane aş vrea”

A restaura pictura veche şi valoroasă a unei biserici este ceva nobil, dar şi ceva greu, mai ales când restauratorul este femeie. Cu toate acestea, când simţi că iubeşti această profesie din tot sufletul, aşa cum o face Elena Murariu, este ca un drog. Unul bun, care iveşte în urmă artă, lumină, culoare. Vara conduce şantiere de restaurare, departe de casă, iar iarna pictează icoanele de al căror dor se umple când nu are timp pentru aceasta. Despre tainele profesiei fără de care viaţa nu i-ar fi fost la fel de frumoasă ne-a vorbit pictoriţa de icoane şi restauratoarea Voroneţului, Elena Murariu.

Am văzut întotdeauna între icoanele pictate de dumneavoastră şi unele tablouri sau schiţe cu subiect religios. Le veţi transforma în în icoane sau vor rămâne aşa? Cum să le numim?

Să le numim grafică religioasă, sunt nişte desene care pornesc de la desenele iconarilor vechi. Orice icoană pleca de la un desen, care se numea „izvod”, în care se gândea icoana şi am observat că forma aceasta foarte simplă de redare a icoanei are un mare impact asupra omului contemporan. De aceea am încercat să dezvolt linia aceasta şi am făcut o serie de manifestări, câteva expoziţii numai cu grafica aceasta religioasă, în care desenul este foarte sumar. Fără încărcătură de culoare si detaliu. Avem doar pata de aur, albul, şi desenul expresiv. Şi spaţiul acesta care nu este chiar icoană de iconostas dar are valenţe iconice oferă şi mai multă libertate şi oferă şi meditaţie să spunem iconarului. Eu una trăiesc din restaurare, nu am timp să pictez toate icoanele pe care le am în suflet. O icoană reprezintă un efort uriaş înainte de a fi pictată.

Vă pregătiţi într-un fel anume înainte de a picta icoane?

Bineînţeles că îţi trebuie o stare, o pregătire specială înainte de a le picta. Am fi ipocriţi să spunem că viaţa aceasta pe care o ducem ne lasă timp pentru a picta icoane. Ar trebui să fii dedicat 24 din 24 de ore. Pe când eu sunt om care trăieşte între şantiere, sunt om aruncat în lume, îmi câştig existenţa muncind... Între familie, şcoală, cursuri... Şi atunci, pentru că simt icoana în suflet, o reprezint măcar fugar într-o schiţă, într-un desen... Am văzut că pentru unii are valenţa iconică, omul de astăzi se regăseşte în formula aceasta simplificată, lapidară... Îmi pot pune şi gândurile în astfel de schiţe, dacă am un sfânt a cărui viaţă o citesc atunci şi îmi place un pasaj, un cuvânt de la el, îl pot pune acolo. Mi-e mai uşor să reprezint astfel, expresiv, rapid gândul, cuvântul. Le combin şi mă arăt astfel pe mine. Bineînţeles că icoana are un timp mult mai laborios. Multe din schiţele acestea ajung icoană, sunt paşii premergători ai icoanei.

„Iconarul trebuie să fie pe calea cea bună”

În realizarea unei icoane câtă creativitate pune iconarul, câtă libertate de creaţie are?

Iconarul trebuie să fie pe calea cea bună, în duh, să nu cadă în erezie, aceasta contează pentru el cel mai mult. Mijloacele de expresie trebuie să fie ale tradiţiei, dar el are şi libertate. Pentru că noi suntem unici. E normal să fii creativ, să nu îngheţi creaţia. Îmi trag sevele de la arta bizantină şi mai ales de la casa bizantină paleologă, am afinitate spre ea. Dar noi venim astăzi după 600 de ani de atunci şi părem anacronici dacă doar imităm şi ne facem că au n-au trecut atâţia ani. Trebuie să aducem puţin şi din noi, cei de astăzi. Poate şi de aceea unele din desenele mele, sau şi din icoanele mele, au impact asupra omului de azi. Eu încerc să mă înţeleg pe mine, să îi înţeleg pe cei din jurul meu, şi cumva pe cei care sunt contemporani, dar care sunt în biserică.

„Sunt prea multe sensuri care acaparează cuvântul icoană”

Putem spune că pictaţi „icoană bizantină”?

E puţin forţată expresia. Mă gândesc şi eu cum aş putea numi ceea ce fac_ În duhul icoanei bizantine sau icoană ortodoxă poate. Acum, termenul de „icoană” nu mai reprezintă ce ştiam noi... Dai căutare pe Googe şi găseşti ce înseamnă „icoana” de la calculator şi altele... Nu mai e ce a fost termenul... Sunt prea multe sensuri care acaparează cuvântul icoană. Aia este perioada clasică este apogeul artei creştine. Iar noi.. Uite clasici şi neoclasici. Neoclasicii au pornit de la clasici dar toate curentele de după aceasta se întorc la clasici, dar nu copiere, nu mai este acelaşi lucrui. Noi copiem în icoana de inspiraţie bizantină dar nu copierea întrutptul e soluţia. LA un moment dat trebuie spă faci acel mic pas, care e cel mai greu, după părerea mea, în care să

Cum se formează un tânăr iconar?

Iubind... Lucrând mult, copiind, cultivându-se, văzând şi împrospătându-se tot timpul. Şi pe partea duhovnicească şi de instruire. Să aibă starea de a primi. Dacă nu te ocupi de asta şi ajungi la starea de suficienţă, ajungi la mulţumirea de sine şi nu faci nimic. Mulţi zic: de unde ţi-a venit ideea asta_ Dar eu ştiu_ Din starea de pregătire. Trebuie să ai mereu uşa deschisă. Când a bătut, tu stai acolo şi deschizi...

A face ceva nou e un risc în iconografie?

Este şi o parte de risc în lucrul acesta, nu ştii dacă e de la Cel Bun, ne mai fiind făcut acel lucru eşti sub semnul întrebării. E bine, nu e bine? Sigur că este mai puţin comod dar e foarte bine să se întâmple aşa.

De-a lungul vremii, aţi avut critici la lucrările dumneavoastră care vin cu ceva nou?

O, da…

„Sunt iconar de iarnă”

Pe ce şantier de restaurare lucraţi acum?

La Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti. Am terminat bolniţa Bistriţei anul aceasta. În perioada de vară îmi adun dor pentru pictat icoană iar iarna, când sunt cu familia, asta fac, pictez icoane. Unii sunt pictori de duminică, iconari de duminică, iar eu sunt iconar de iarnă...

Lucraţi singură pe şantier?

Nu se poate de unul singur. E un volum de muncă enorm, este nevoie de colaboratori. Eu coordonez echipa, dar sunt prezentă tot timpul şi nu doar cu coordonez, ci lucrez, sunt ca soldatul care e înrolat acolo, care trage şi el. Nu doar arăt cu degetul..

Este greu pentru o femeie să lucreze pe şantiere de restaurare?

Nu e o viaţă uşoară, comodă, nu. Uneori şi pentru un bărbat e o meserie grea, dar dacă simţi că iubeşti lucrul ăsta, faci toate sacrificiile. Eu am terminat Arta Monumentală-Restaurare. A fost o întâmplare că am ajuns la restaurare de biserici, dar când am descoperit-o mi-a plăcut enorm şi de atunci nu ne-am mai despărţit. Când am avut de ales între icoană şi restaurare nu am putut să le despart. Şi viaţa mi s-a rânduit pe anotimpuri.

Ce profesor din facultate aţi admirat, ce modele aţi avut?

Am avut modele şi în profesorii din liceu şi în cei din facultate, dar şi în alţi oameni. Sunt multe persoane în viaţă care te sprijină. Întâlnirile cu ceilalţi sunt nişte lecţii.

„Flama a fost la Voroneţ”

Ce v-a plăcut cel mai mult în munca de restaurare?

Flashul, flama, ca să spun aşa, a fost la Voroneţ. Poate şi de aceea am rămas în restaurare. Dacă ajungeam pe un şantier mai puţin faimos şi într-o biserică având o pictură cu un impact mai mic asupra mea poate că aş fi făcut artă laică mai târziu. Nu ştiu. În afară de Voroneţ a fost biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, 10 ani, apoi bolniţa Bistriţei, dar şi bisericile la care am lucrat m-au influenţat teribil. Picturile din ele, frescele. Eu m-am regăsit în filonul acesta de artă post bizantină. Mă bucur că şi tinerii iconari găsesc seve tot acolo.

▲ Vara biserici, iarna icoane

Elena Murariu s-a născut în urmă cu 43 de ani la Zvoriştea, judeţul Suceava. De mică a avut talent la desen şi i-a plăcut să redea chipurile oamenilor în caricaturi. La vremea potrivită a urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice, secţia Arte Monumentale-Restaurare. A lucrat ca ucenic la restaurarea Voroneţului, lucru care a marcat-o foarte mult şi a făcut-o să devină pictor-restaurator de biserici şi nu profesoară de desen sau altceva în domeniul artelor. A lucrat la pictarea bisericilor Mănăstirii Bistriţa şi Dintr-un Lemn, Curtea de Argeş, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, şi la pictura unei biserici din Gura Motrului. Iarna pictează icoane, acasă, nu mai merge pe şantierele de restaurare, deoarece condiţiile nu sunt propice acestei munci. Este un timp care îi place mult şi îl numeşte al „izvodirii” de icoane, atunci se gândeşte la noi feluri de a reprezenta chipurile sfinte. Icoanele sale aduc totdeauna şi ceva nou, deşi păstrează duhul adevăratei picturi bisericeşti de odinioară, mai ales al celei care are un filon bizantin. Elena Murariu a pictat icoana praznicală a Sfântului Ştefan cel Mare, în 2004, la 500 de ani de la trecerea la Domnul a binecredinciosului voievod. A lucrat la această icoană 12 ani şi după ce a pus şi ultima tuşă de culoare, a dăruit-o Mănăstirii Putna. Impresionanta icoană - şi ca dimensiune şi ca realizare - i-a plăcut foarte mult şi Patriarhului Teoctist, care a binecuvântat-o pe pictoriţa-iconar şi a lăudat munca sa.