„Nu există culturi ţărăneşti fără dimensiunea sacrului“

▲ „După al Doilea Război Mondial, a fost Muzeul «Lenin-Stalin», apoi Muzeul Partidului Comunist, iar în ultima perioadă a comunismului a devenit, practic, aproape muzeul lui Ceauşescu. Şi imediat după Revoluţie, în februarie 1990, a devenit Muzeul Ţăranului Român“ ▲ „Crucea, oul încondeiat, covorul, preşul cu pomul vieţii - toate acestea, la ţăran, mergeau împreună. Mergeau împreună, cu rostul lor, «până la frumuseţea lumii» - acesta e un citat dintr-un interviu cu un ţăran, luat de bătrânul Bernea, şi care vă dă un răspuns mai pertinent decât exegezele mele academice“ ▲ „Proiectul comunist fiind ateu, dimensiunea sacră a fost eliminată, tăiată. Ceea ce înseamnă că a falsificat integral, din capul locului, tot ce înseamnă cultura ţărănească. Căci orice cultură ţărănească, oriunde ar fi, are dimensiunea sacrului în ea“ ▲ Interviu cu dl Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului Român ▲

Domnule director, am vrea, la început, să faceţi o scurtă descriere a viziunilor care au stat la baza creării Muzeului Ţăranului Român.

Mai întâi, clădirea însăşi are o istorie a ei, să-i spun, naţională, şi are deja un secol. Muzeul, în prima sa versiune, a fost fondat în 1906, incluzând la început colecţii de arte şi meserii, cum erau cabinetele de curiozităţi în Franţa sec. al XVII-lea - alXVIII-lea, unde erau de-a valma obiecte ţărăneşti, fără o clasificare, de la obiecte de uz casnic până la ţesături. Apoi a trecut prin mai multe denumiri, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Artă Naţională, cu alte cuvinte... a crescut odată cu ţara. După al Doilea Război Mondial, a fost Muzeul „Lenin-Stalin“, apoi Muzeul Partidului Comunist, iar în ultima perioadă a comunismului a devenit, practic, aproape muzeul lui Ceauşescu. Şi imediat după Revoluţie, în februarie 1990, a devenit Muzeul Ţăranului Român.

Se pare că, începând cu anii ’90, i s-a adăugat, ceea ce avea şi în vremurile bune, şi o dimensiune spirituală, oarecum distinctă de cea culturală.

După 1990, obiectele s-au întors, în cea mai mare parte a lor, în această clădire. Sunt obiecte etnografice, obiecte pe care le putem găsi în orice fel de muzeu etnografic din ţară. De la Tulcea la Baia Mare. Ele nu sunt deosebite de altele din alte muzee etnografice, dar sunt bune, frumoase, valoroase. Muzeul Ţăranului, aşa cum a fost conceput, nu s-a dorit să fie un muzeu etnografic. Este paradoxal: un muzeu care să nu fie etnografic, dar care nu are decât obiecte etnografice. Prin urmare, diferenţa apare la nivelul discursului, nu la nivelul obiectelor ca atare. Din acest punct de vedere, există câteva lucruri profund diferite. În primul rând, este un muzeu care, de fapt, pune în scenă spiritualitatea ţărănească ce se vrea universală. Titlul este greşit, ca să spun aşa, căci în momentul în care spui „Muzeul Ţăranului Român“ te gândeşti că are o înrădăcinare foarte românească. Or, exact asta nu este! Ceea ce a încercat să facă Horia Bernea - şi a reuşit, după părerea mea - a fost să facă un muzeu al spiritualităţii ţărăneşti. De fapt, el, dar nu numai el, cocheta cu termenul „muzeu antropologic“, în sensul de tip antropologic universal. Ţăranul este un tip de spiritualitate pe care o regăsim, cu variaţiunile inevitabile, în orice loc: din Asia până în America Latină.

„Aici e toată arta, de a păstra aceste obiecte cu rostul lor“

Am văzut că punctaţi, chiar în afişul de prezentare, anumite noţiuni ca artă, credinţă, geniu, tradiţie, frumuseţe, viaţă. Ce raport există între aceste noţiuni-cheie? Şi am vrea să insistaţi mai mult pe credinţă şi artă.

După cum observaţi, este o înşiruire de termeni care nu presupune o ierarhie: tradiţie, artă, muncă ş.a.m.d. Nu au o ordine anume. Dacă aceaste cuvinte le interpretăm din perspectiva muzeului, ceea ce rezultă este unul dintre lucrurile fundamentale pentru viziunea muzeului. Toate aceste aspecte, pe care noi ne-am obişnuit, ca oameni mai mult sau mai puţini moderni, să le disjungem, să le separăm, nu erau separate în spiritualitatea ţărănească. De aceea folosesc termenul generic „spiritualitate“, tocmai pentru a nu fi nevoit să fac diferenţa de aici până aici este credinţă, de aici până aici este util, de aici până aici este frumos. Să dăm un exemplu, există un perete foarte mare, pe care sunt puse străchini din ceramică, într-o ordine absolut aleatorie. Strachina era utilitară, că din ea se mânca. Ea ţinea de ritualuri religioase - era folosită pentru pomeni, praznice ş.a.m.d. Era frumoasă, că era pictată, lucrată. Acum, noi o punem pe pereţi doar ca obiect estetic. Dar ea însăşi era, în acelaşi timp, estetică, utilitară, religioasă ş.a.m.d.

Obiectul folcloric în poezie, epică, are mai mult o valoare de cunoaştere, decât estetică. Putem decoda prin el un anumit univers, o anumită lume. Aţi putea vorbi despre - aşa cum se văd ele, prin aceste elemente folclorice, pe care le aveţi aici - particularităţile, caracterul, tipologia ţărăniei româneşti?

Obiectul folcloric nu este în primul rând estetic. Termenul, unul foarte ţărănesc, care acoperă şi esteticul, îmi place foarte mult şi se cheamă „rost“. Totul se învârte în jurul rostului. Sunt obiecte care au rostul lor. Să le scoţi din rostul lor - pier, dispar, se diminuează, îşi pierd din valoare. Aici e toată arta, de a păstra aceste obiecte cu rostul lor. Pe de altă parte, publicul pe care-l avem este un public de secolul al XXI-lea. E un public mai receptiv la aspectele estetice.

Prin urmare, frumuseţea a fost scoasă în faţă, ca un element de actualizare a obiectelor în sine, care, în ansamblu, se supun acestui canon, numit rost.

De aici şi rostul acestor instalaţii. Intraţi în muzeu şi vedeţi acea instalaţie cu arborele, cu copacul, cu crucile, cu ouăle, cu straiele de nuntă, cu covorul, cu pomul vieţii. Fiecare dintre ele, într-un muzeu etnografic, ar trebui puse în altă cameră. Aici este camera pentru religie - cu cruci, altare, aici - camera cu ouă încondeiate, aici - camera cu covoare ş.a.m.d. Modul în care sunt puse laolaltă este şi o alcătuire frumoasă pentru ochiul contemporan. Dar este şi o alcătuire care reface rostul, adică arată nişte relaţii care erau în capul şi în sufletul ţăranului, pe care noi le-am pierdut. Crucea, oul încondeiat, covorul, preşul cu pomul vieţii - toate acestea, la ţăran, mergeau împreună. Mergeau împreună, cu rostul lor, „până la frumuseţea lumii“ - acesta e un citat dintr-un interviu cu un ţăran, luat de bătrânul Bernea. E o frază care mie îmi place mult şi vă dă un răspuns mai pertinent decât exegezele mele academice.

Acest filon al „Cântării României“ înfloreşte bine-mersi în continuare

Ce am căpătat rău în comunism cu privire la recuperarea trecutului, la a privi corect spre memoria noastră? Şi comunismul a fost un tip de modernism din acest punct de vedere, un modernism maximal, selectiv şi brutal. A tăiat lucruri esenţiale din felul nostru de a fi, din memorie în primul rând. În 50 de ani, putem spune că a indus deficienţe grave de cunoaştere.

Comunismul a procedat e-xact cum procedăm şi noi, doar că după nişte criterii care nu au fost foarte inteligente, ca să fiu foarte eufemistic... a selectat în funcţie de o miză, de un proiect. Întotdeauna se selectează în funcţie de un proiect. Proiectul comunist fiind cel care era, selecţiile au fost cele care au fost. Adică, fiind ateu, dimensiunea sacră a fost eliminată, tăiată. Ceea ce înseamnă că a falsificat integral, din capul locului, tot ce înseamnă cultura ţărănească. Căci orice cultură ţărănească, oriunde ar fi, are dimensiunea sacrului în ea. Nu există culturi ţărăneşti fără dimensiunea sacrului. Din capul locului a fost făcut prin acest criteriu, care a trunchiat, a invalidat, a mutilat faptul tradiţional. Al doilea lucru, aţi spus şi dvs., a fost festivul. Folclorul nu mai era la el acasă, nu se mai ţinea cont de contextul său şi de rostul său, ci era scos pentru a fi văzut de un public cât mai larg. Cum a fost „Cântarea României“. Un exemplu este Căluşul, pe care am reuşit să-l impunem ca patrimoniu universal, dar într-o formă comunistă, culmea! Ritualul Căluşului este unul foarte complex. El are loc în anumite momente, nu oricând, cu un anumit rost al lui, terapeutic, de magie, care vindeca suferinţa unor bolnavi. În acest ritual apare, la un moment dat, şi o mişcare de tip dans. Pe acesta l-am exacerbat, devenind un dans în care se sare în tavan, ceea ce este total spectaculos, dar total fals. Vătafii căluşilor erau de obicei oameni la 50-60-70 de ani. Vă imaginaţi un bătrân de 70 de ani sărind cum îi vedem pe aceştia acum la televizor? Această trecere, această punere în scenă a făcut-o, în primul rând, „Cântarea României“. Şi, fără să ne dăm seama, continuăm această practică, zicând că acuma restaurăm, facem după bunele criterii. Astfel, acest filon al „Cântării României“ înfloreşte bine-mersi în continuare.

Credeţi că acest lucru s-a întâmplat peste tot în folclorul românesc? Aveţi şi exemple pozitive?

O să vă dau un exemplu care poate părea pentru unii pozitiv, pentru alţii negativ, un exemplu care vine tot din „Cântarea României“. În satul Sârbi de lângă Târgovişte, cu mulţi bulgari - şi de aici această denumire -, în timpul comunismului, aceştia preluau mult de la bulgarii de peste Dunăre. Bulgarii aveau şi ei Sânzienele lor. Drept care, comunitatea bulgărească din satul Sârbi de la noi a zis, uite ce frumos fac ei, hai să facem şi noi obiceiul nostru bulgăresc. Au făcut o echipă, s-au prezentat cu acest obicei la „Cântarea României“, au obţinut şi un premiu. La care intelectualitatea română a zis, stai puţin, Sânzienele sunt ale noastre. Cum, noi nu facem? Dar la noi nu se mai practica. Atunci un învăţător ce a făcut? S-a dus la sursă, la Dimitrie Cantemir şi, cu Cantemir în stânga şi cu joarda în dreapta, a chemat nişte fete şi le-a învăţat cum se fac Sânzâienele. Prin 1996-1997, am ajuns cu un coleg folclorist în acea localitate - unde, deja de 20 de ani, se refăceau Sânzâienele. Colegul meu, mai mult decât mine, a fost foarte surprins: cât de arhaică este practica Sânzâienelor în acest sat, cum de se mai păstrase că, în alte părţi, s-a mai denaturat?... După care am aflat că Sânzâienele se reinventaseră în urmă cu 20 de ani şi practica lor era atât de arhaică pentru că era făcută ca la carte... Adică aşa cum a scris Cantemir. Acum, acest obicei se practică şi toţi sunt convinşi că aşa l-au practicat totdeauna. E bine? E rău? Important este că este.

„Nu aş îndrăzni să-i spun unui ţăran: întoarce-te la opaiţ!“

Ce modificări credeţi că va aduce acest tip de convieţuire a românilor din spaţiul rural cu alte locuri din lume, cu care au o comunicare rapidă, prin această globalizare, prin intrarea noastră în Uniunea Europeană? Românii de la ţară circulă intens în Italia, în Spania... Arhitectura caselor prinde elemente din zbor, adică de acolo, de unde merg ei.

Aici avem aproape automat o judecată de valoare nostalgică, în momentul în care noi, ca orăşeni, suntem întristaţi de ceea ce fac ei. Ei sunt foarte mândri de ceea ce au făcut, dacă-i întrebaţi. Orăşenii sunt întristaţi că satul nu mai seamănă cu satul părinţilor lor, al bunicilor lor, cu copilăria lor, că ceva s-a stricat. Noi am pierdut ceva, iar ei au câştigat ceva, depinde din ce perspectivă ne uităm. Pentru noi, ceea ce se întâmplă cu satele româneşti la ora actuală constituie obiectul unei tristeţi. Pierdem ceva. Dar putem noi oare să-i obligăm pe ei să trăiască la fel ca în sec. alXVIII-lea sau al XIX-lea, doar pentru ca noi, când prindem o zi, două de concediu, să ne simţim ca în copilărie? Mie mi-ar face plăcere, dar, recunosc, nu aş îndrăzni să-i spun unui ţăran, întoarce-te la opaiţ, la casa de şindrilă, la două camere, că aşa era frumos.

Se poate convieţui şi-n modernitatea asta nouă, care ne oferă condiţii bune de trai, cu apă, cu case bine încălzite, şi-n cealaltă variantă, care presupune nevoia conservării, dacă ne gândim doar din punctul de vedere economic, la turismul rural, care face bani din imaginea plăcută?

Categoric că da... Dar să vedem ce se întâmplă, mai întâi, căci premisa este că nu se întâmplă ceea ce ar trebui. Din motive economice, de care guvernele noastre succesive sunt integral vinovate, satul a fost „cutia neagră“ în care au fost expediaţi toţi şomerii, când s-a restructurat economia. Ca să nu avem probleme la oraş, i-am trimis pe toţi la sat. Drept care, în 1996, are loc o reîntoarcere a fluxului migrator, de la sat spre oraş, care este de la începutul secolului. Acum s-a echilibrat... al doilea pas absolut greşit este că suntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală şi agricolă din Europa. Şi n-am făcut nimic ca să pregătim intrarea acestei mari populaţii rurale şi agrare în Uniunea Europeană. Asta înseamnă un lucru simplu, dar fundamental - trecerea de la economia domestică la o agricultură de tip intensiv. Ţăranii nu au o agricultură intensivă, de tip olandez, ei au o economie domestică, mai mult sau mai puţin de subzistenţă. Şi această economie domestică, pe 1 ianuarie 2007, a devenit integral ilegală. Putem spune că 1 ianuarie 2007 a devenit ziua de dispariţie a ţăranului român. Formal, nu real. Eu vorbesc de multe ori despre „moartea ţăranului român“, în sensul de dispariţie a societăţii ţărăneşti de acest tip. Aduceţi-vă aminte că, pe 1 ianuarie 2007, noi am sărbătorit integrarea, iar pe 2 ianuarie a fost criza brânzei. Brusc, au ieşit ciobanii şi au spus, am aflat că de mâine nu mai avem voie să facem brânză. Nu ne-a spus nimeni până acum... Dar toată lumea ştia că de pe 1 ianuarie nu mai au voie să facă brânză şi lor nu le spusese nimeni... Această trecere nu a fost deloc pregătită. Şi atunci ţăranul şi-a căutat rostul acolo unde a putut să-l găsească - în străinătate. Noi i-am trimis în străinătate, nu au plecat singuri. Una este când pleacă o treime din populaţia ţării, şi alta este când pleacă unul, altul. Au fost împinşi să plece, ca să-şi găsească un rost.

„Toţi aceşti ţărani care pleacă îşi refac rostul. Iar rostul lor este gospodăria“

Dar noi vedem doar imaginea proiectului economic al Uniunii Europene. Nu urmează şi alte faze, în care vor intra în actualitate şi un proiect cultural, şi unul spiritual? Acuma vin disputele pentru noi, cei care vrem să ne apărăm valorile. Satul acela vechi înseamnă memoria noastră...

Acest lucru se întâmplă la nivel european, de la o Uniune economică, în ultimii ani, dar realmente în ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult despre o Europă culturală. A devenit din ce mai evident pentru toată lumea că liantul nu poate fi doar cel economic, că, dacă nu-l dublăm şi cu unul cultural, Europa riscă să se destrame, aşa cum s-a întremat. Aici vine legătura şi cu ceea ce ar trebui să se întâmple. Eu spuneam că toţi aceşti ţărani care pleacă şi lucrează pe brânci, pentru a pune nişte bani deoparte, îşi refac rostul. Iar rostul lor este gospodăria. Inima rostului ţărănesc este gospodăria. Bunul gospodar, etosul, etica bunului gospodar era cum arată gospodăria lui. Asta era fala lui - camera bună, unde nu se intra, unde îşi arăta rostul. Cu alte cuvinte, un bun gospodar se vedea după ogradă, după vacă şi după camera bună. Ţăranul face acum acelaşi lucru. Îşi face rostul dintr-o gospodărie, care nu mai arată cum arăta odată. Contează foarte mult pentru ţăran să-ţi arate că este un om muncitor. Cum face asta? Face o casă făloasă, care arată aşa cum arată. Dar a intervenit oare statul - nu pentru a spune cum să facă, nici nu are voie asta, căci e proprietatea şi munca omului - să-i spună cum n-are voie să facă? Statul trebuia să spună, te sprijin ca să păstrezi nişte linii, un habitat, ca să arate într-un anume fel... Dar acest lucru nu s-a întâmplat, abia acum începe să se întâmple. Vorba lui Mircea Vulcănescu - la români se poate, când nu se mai poate. După ce am distrus masiv, în sfârşit, începe să se facă ceva. Încep să apară proiecte, precum unul din Podişul Târnavelor, unde, cu sprijin de la Uniunea Europeană, strict individual, iniţial, vreo 21-22 de primari s-au asociat, au căzut de acord să introducă norme în zona respectivă, sprijin, ca să nu se mai pună acele termopane sau ţigle metalice. Acum, toate aceste sate, în decurs de un an, doi, arată altfel. Sunt renovate, sunt absolut la parametri de confort actual, dar arată superb, arată ca satele vechi, doar că au fost aduse la linie, colorate, vopsite, îngrijite... Şi arată minunat.

Există această idee că moştenim, cumva, în fibra noastră, această fractură - vaiet, delăsare, împăcare cu o situaţie anume... Această imagine este pusă faţă-n faţă cu un alt chip, cel occidental, mai degrabă protestant decât catolic...

Da, fatalismul mioritic... Dar este total aberant din punctul de vedere conceptual. Ce înseamnă asta, decât o scuză? Adică, în momentul în care constaţi că nu ţi-a ieşit ceva, imediat găseşti o scuză de genul: n-avea cum să iasă, că aşa suntem noi, românii. Dar asta este legitimarea eşecului. De ce să zic eu că e vina mea? Mai bine zic că e vina naţiei, că aşa eu n-am nici o vină. Dacă aşa suntem noi, românii, nici eu nu am nimic de făcut. Să-mi fie cu iertare, nu cumpăr această scuză: este periculoasă şi falsă din punctul de vedere conceptual. Apropo de „Mioriţa“, toate societăţile, dar absolut toate societăţile pe care le numim tradiţionale ţărăneşti, cred într-o rânduială. Acest gen de fatalism nu este un fatalism, este o raţionalitate perfectă, în conformitate cu viziunea despre lume. În momentul în care viziunea despre lume este cea modernă, care spune, nu mai vreau să aud de trecut, nu mai vreau să aud că ce mi-e scris în frunte mi-e pus, nu mai vreau să fiu moştenitorul lui tata că m-am săturat, atunci se schimbă totul. Atunci este raţional să faci după capul tău. Dar asta este o schimbare uriaşă, or, noi suntem încă în această trecere de la tradiţional la modern. Acest tip de a gândi este foarte periculos, pentru că este o scuză, care acoperă ceea ce ar trebui să facem şi nu facem. Şi, pe de altă parte, este invalidat şi de realitate. Vă dau un exemplu empirico-anecdotic, în legătură cu asta, despre toţi aceşti ţărani, care au plecat în lume să-şi caute un rost... Eram într-o casă de ţărani, undeva prin zona Călan, zonă dezafectată industrial, ţărani care aveau un băiat de vreo 19 ani. Băiatul nu ieşise în viaţa lui din zona Călanului, habar nu avea unde e Clujul sau Bucureştiul. Stând cu el de vorbă, seara, mi-a spus că vrea să plece în străinătate. Unde, îl întreb eu. Oriunde, zice... A doua zi dimineaţa, la ora 7, când m-am dus la ei - el deja plecase. Nu ştia unde-i Clujul, dar şi-a luat o boccea şi a plecat în lumea largă să-şi facă un rost. Vă întreb - acesta-i fatalism?...