Părintele arhimandrit Antipa Skandalakis este starețul Chiliei „Sfânta Ana”-Karyes de pe teritoriul Mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Athos. Acest părinte grec a avut prilejul să cunoască în viața sa mai mulți părinți duhovnicești români care l-au impresionat prin nevoințele și dragostea lor. Despre acești cuvioși români, de Dumnezeu purtători, ne-a vorbit părintele Antipa, ucenic al Cuviosului Dionisie Ignat de la Colciu.
Preacuvioase Părinte, Dumnezeu v-a învrednicit să cunoașteți mulți părinți duhovnicești, parte din aceștia de neam român. Vă rog să ne prezentați amintirile pe care le aveți despre cuvioși români, nevoitori în Sfântul Munte Athos, părinți pe care i-ați cunoscut și care v-au impresionat prin pilda vieții lor.
Cu adevărat am fost învrednicit de Dumnezeu să-l cunosc și pe Gheronda Dometie de la „Sfântul Ipatie”, în vremea în care renunțase la egumenia Mănăstirii Zográfou, pe Gheronda Ioan de la Colciu, pe Gheronda Dionisie de la Colciu, pe Gheronda Petroniu de la Schitul Românesc Prodromu și pot spune că acești părinți erau niște oameni cu frică de Dumnezeu, nevoitori adevărați, oameni asceți, răbdători, care au trecut prin multe și în România, și când au venit aici. Nimeni nu putea veni de acolo, nici nu se puteau primi bani, pe care, de obicei, iubitorii de Hristos îi trimit. Dar, cu toate aceste dificultăți, acești oameni au reușit să trăiască o viață monahală adevărată. O spune chiar și Sfântul Paisie Aghioritul: „Dacă vreți să vedeți monahism adevărat, autentic, mergeți la părinții români”.
Părintele arhimandrit Dometie Trihenea
Ce amintiri vă leagă de părintele Dometie Trihenea, starețul Chiliei „Sfântul Ipatie“? Cum l-ați păstrat în inima sfinției voastre?
Cel care îți inspira o oarecare teamă și pe care îl vedeai așa, ca pe Sfântul Vasile de sever, a fost Gheronda Dometie, asta deoarece a fost și egumenul Mănăstirii Zográfou. Am vorbit cu el de câteva ori. Odată chiar pe corabie ne-am întâlnit. Am mers, i-am sărutat mâna, am schimbat câteva cuvinte, l-am rugat să mă pomenească. Era un doctor practic foarte bun. Se ocupa cu plantele. Nu-mi amintesc ceva concret, deoarece era perioada în care abia venisem în Sfântul Munte, în 1980. Atunci l-am cunoscut și în mod cert am vorbit cu el cel puțin o dată, după care am mers la chilia sa, dar adormise.
Despre el se poate să aibă informații la Mănăstirea Zográfu pentru că a fost egumen într-o perioadă dificilă pentru mănăstire, motiv pentru care s-a și chinuit. Au fost nevoiți să pună un egumen care nu era bulgar, și l-au pus pe el, dar nu a dus-o bine. A trecut prin multe greutăți... Nu a urmărit el asta, ci l-au forțat.
Părintele ieroschimonah Ioan Guțu
Ce ne puteți spune despre părintele Ioan Guțu, fratele de nevoință și prietenul părintelui Dionisie Ignat?
Ieroschimonahul Ioan era vecinul lui, o figură impresionantă, liniștit, blând. Odată l-am întâlnit pe drum, în timp ce mergeam la părintele Dionisie, și i-am spus: „Gheronda, spune-ne ceva! Poți să ne spui ceva? Cum vezi lucrurile?” Iar el mi-a răspuns: „Nu avem dragoste”. Numai asta mi-a spus, îl îngrijora situația, și avea dreptate prin ceea ce a spus. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Poți să le ai pe toate, dacă nu ai dragoste, toate sunt în zadar”.
Chiar dacă avea o înfățișare aparte, atunci când îl vedeai aveai impresia că a ieșit dintr-o peșteră, simplu, smerit, neîngrijit la exterior. După cum spune Gheronda Vasilie, fostul egumen al Mănăstirii Iviru: „Ieroschimonahul Ioan face parte din categoria celor necunoscuți, dar foarte cunoscuți în ochii lui Dumnezeu”. Nu avea nici cea mai mică grijă față de el însuși.
Părintele ieroschimonah Dionisie Ignat
L-ați cunoscut și pe părintele Dionisie Ignat, de la Chilia „Sfântul Gheorghe“-Colciu. L-ați avut duhovnic și povățuitor în viața duhovnicească. Cum rămâne în memoria sfinției voastre Cuviosul Dionisie de la Colciu?
Gheronda Dionisie se dedica foarte mult spovedaniei, era neobosit, în ciuda faptului că avea probleme de sănătate, mai ales spre finalul vieții sale, iar aceasta se observa după epitrahilul pe care îl avea în chilie, pe care l-am moștenit și care nu era murdar sau șifonat pentru că nu ar fi avut grijă de el, ci pentru că îl folosea încontinuu. Îl avea în chilie, deasupra capului, iar pentru mine este o mare cinste că îl am.
Cred că este cunoscut faptul că Sfântul Paisie avea o evlavie aparte față de el. Îi trimitea pe oameni să se spovedească la el, spunând: „Acest român se deosebește de ceilalți, să știți. Are înlăuntrul lui ceva foarte bun”. Am trăit lângă el, am auzit multe lucruri, și pot să spun că avea multe harisme, cărora, atunci, nu le-am acordat multă importanță, așa cum aș face acum.
În ultimele zile, când se afla la pat, m-am învrednicit să aud ultimele sale cuvinte, împreună cu Gheronda Dionisie „cel tânăr”. Eram acolo, nu vorbea, avea o stare dificilă, apăsătoare, iar eu într-un anume fel l-am presat să ne spună un ultim cuvânt: „Spune-ne, Gheronda, un cuvânt pe care să-l păzim. Spune-ne ceva!” Cu osteneală, ne-a spus un cuvânt, după care, nu cred că a mai spus ceva. Ne-a spus: „Să aveți dragoste și pace între voi!” Cred că acestea au fost ultimele sale cuvinte. Dacă cineva vrea să prezinte un îndemn de-al părintelui într-o icoană, sunt de părere că pe acesta trebuie să îl consemneze.
Să-l avem ca rugător, noi toți, atunci când avem nevoie, și români, și greci, deoarece toți suntem frați, toți suntem născuți în aceeași cristelniță. Dânsul, sigur, se roagă pentru noi și pentru țara voastră. Iubea foarte mult România. Așa este și firesc. Nu a cedat în fața ispitei etnofiletismului. Astăzi acest curent a fost catalogat drept erezie în Biserică. Fiecare trebuie să-și iubească țara și să se roage pentru ea, dar aceasta este altceva... Dânsul trăia, de multe ori afla unele lucruri, și îmi amintesc că mereu se neliniștea pentru ceea ce avea să se întâmple. Îmi spunea odată că „România o duce greu din punct de vedere economic”, era după schimbarea regimului, „în vreme ce, odinioară, era un imens grânar, era grâu peste tot, cât să mănânce întreaga Europă. Astăzi oamenii suferă de foame, iar asta mă întristează foarte mult”.
În ceea ce mă privește, nu am nici o îndoială că era un om sfânt, deoarece sfințenia, după cum spun și Sfinții Părinți, este, în esență, viață fără de prihană. Sfântul Ioan Hrisostom spune că „sfânt este omul care are cugetare ortodoxă și viață virtuoasă”. Desigur, noi, pentru a ne încredința cu desăvârșire, după cum s-a statornicit în Biserică, așteptăm să vedem și minuni. Eu cred că minuni au avut loc cu oamenii care l-au invocat în rugăciuni. Gheronda Dionisie folosea o expresie: „După mine/ după părerea mea”, așa zicea. Prin urmare, și eu pot să spun „după mine/ după părerea mea”, Gheronda Dionisie a fost un stâlp nezdruncinat de care m-am sprijinit într-o perioadă critică a vieții mele duhovnicești. Din anumite motive, am fost nevoit să plec din chinovia Mănăstirii Dohiaríu, dar lângă dânsul am aflat un adevărat liman duhovnicesc, și până astăzi mă hrănesc din toate câte mi-a spus, din dragostea pe care mi-a arătat-o. Mă sprijin pe dragostea părintească pe care mi-a arătat-o, simțind, cu adevărat, prezența lui lângă mine. Slăvesc pe Dumnezeu pentru această relație pe care am avut-o cu acest om și, de asemenea, slăvesc pe Dumnezeu că mi-ați oferit prilejul de a prezenta această mărturie. A fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu. Iubea Biserica, îi iubea pe oameni și iubea viața monahală.
Părintele arhimandrit Petroniu Tănase
A rânduit Dumnezeu să îl cunoașteți și pe părintele Petroniu de la Prodromu. Cum era acest cuvios de Dumnezeu purtător? Ce amintiri vă leagă de acest bătrân îmbunătățit?
Cu Gheronda Petroniu am vorbit de câteva ori și se vedea că era foarte cultivat din punct de vedere teologic, un om serios și cumpătat. De câte ori l-am întâlnit acolo, la schit, am vorbit cu el. Într-adevăr, mi-a creat impresia că este un om înaintat duhovnicește, un om al rugăciunii și al trezviei. Îl vedeai că era cu adevărat adâncit în sine, sobru, cumpătat, rămânând și el în memoria părinților aghioriți.
Știm că a venit în Sfântul Munte la o vârstă înaintată, era un ieromonah matur duhovnicește, pe când Gheronda Dionisie a fost esențialmente născut și crescut în Sfântul Munte, era plămada sa duhovnicească, de vreme ce a venit ca mirean, trăind mulți ani în Sfântul Munte. Cu toate acestea, părintele Petroniu a reușit prin râvnă și sfințenie să se integreze în tradiția aghiorită și să devină un nume, lăsând în urma sa un schit care se află astăzi într-o perioadă de apogeu.
Avea un nume foarte bun, avea faima unui om sfânt. Toți îl considerau om sfânt, deoarece toți câți mergeau acolo vedeau un om care părea că s-a desprins din picturile bisericii. Nu spunea multe, nu m-am spovedit la dânsul ca să știu cum sfătuia, dar uneori am discutat. Una dintre aceste discuții pe care le-am avut avea legătură și cu Gheronda Dionisie, avea legătură cu acrivia canoanelor, cum trebuie să păzim canoanele, atât canoanele Bisericii, cât și pe cele monahale. M-a impresionat felul în care vorbea, cuvântul său era teologic. Știa foarte bine teologie, vorbea frumos, cita din Părinți, diferite citate pline de înțelepciune pe care le știa, asta pentru că a trăit lângă oameni sfinți acolo, în România. Era un bun teolog.
Dânsul a pus accent foarte mult pe reînnoirea duhovnicească a schitului. A găsit puțini părinți, oameni care aveau diferite neputințe, nu aveau o conducere bine închegată din punct de vedere duhovnicesc, dar el a reușit treptat să creeze bazele, astfel încât astăzi să fie o mare obște acolo.
Cred că a avut legături mai strânse cu Mănăstirea Grigoríu, chiar l-au chemat să țină omilii, au și publicat parte dintre ele. În tot cazul, și el s-a remarcat în vremea sa, a rămas în amintirea părinților ca un om sfânt, prin seriozitatea lui, prin evlavia lui, fiind iubitor de slujbe, stătea în scaunul lui stărețesc și nu pierdea nimic din slujbe, era prezent de la început până la sfârșit.
Observ că vă amintiți cu mare drag de acești părinți români pe care i-ați cunoscut și le sunteți recunoscător pentru povățuirile pe care vi le-au dat și pentru dragostea și rugăciunea lor. Cum trebuie să ne raportăm noi la ei?
Îmi amintesc și de alți părinți din Kapsála, mai puțin cunoscuți, dar care erau simpli, toți aveau simplitate, smerenie. Sfântul Paisie spunea că acest lucru se poate să fie din pricina faptului că românii nu au avut o mănăstire ca să se mândrească, așa cum fac unii, și de aceea au fost întotdeauna smeriți și liniștiți. Nu că trebuia să nu aibă, bine ar fi fost să aibă, dar asta este o altă problemă...
În general, între noi și români a existat și există iubire, suntem frați, nu-i simțim pe părinții români ca fiind străini, cel puțin noi, grecii. În mod special noi și românii suntem o familie în Sfântul Munte și ne-am folosit duhovnicește de pe urma acestui fapt, drept care o vom mărturisi întotdeauna, și tot ceea ce am primit de la ei încercăm să păstrăm. Dumneavoastră, desigur, de vreme ce ați început să adunați astfel de mărturii, sunteți dator să prezentați cât mai bine toate materialele pe care le veți aduna, deoarece acești oameni nu sunt pur și simplu niște monahi buni, ci sunt cu adevărat sfinți.
Traducere din limba greacă: pr. Cătălin Dobri
