Virtutea şi păcatul sunt două aspecte specifice orizontului omenesc. În timpul vieţii pământeşti, omul se străduie să nu săvârşească păcatul şi să se îmbogăţească cu multe virtuţi, pentru că faptele, indiferent de timp, civilizaţie, ştiinţă sau tehnică au efecte directe asupra dimensiunii eshatologice a omului, fericirea veşnică sau osânda veşnică. Pentru a câştiga mântuirea, omul trebuie să îşi conformeze viaţa cu preceptele evanghelice şi să nu săvârşească păcatul, pentru că fapta cea rea îl înrobeşte pe om şi îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semenii săi.
Părintele conferenţiar dr. Gheorghe Holbea ne vorbeşte, în interviul ce urmează, despre ce înseamnă starea de păcat şi despre învăţătura Sfinţilor Părinţi cu privire la păcat şi la implicaţiile acestuia în viaţa omului.
Părinte profesor, pe scurt, ce este păcatul? În ce constă starea de păcătoşenie?
Sfânta Scriptură numeşte păcatul „fărădelege“, „nedreptate“, „cădere“, iar cuvântul grecesc pentru păcat, „amartia“, are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, cale a morţii în locul căii vieţii. Păcatul nu reprezintă numai încălcarea unei legi, ci este un eşec existenţial.
Păcatul este „întinarea veşmântului nestricăciunii“. El face sufletul sclav al trupului sau înlănţuieşte sufletul în trup. Toate puterile sufletului păcătosului se îndreaptă în afară, nepăsător faţă de frumuseţea dinlăuntru.
Păcatul este şi „autoidolatrie“. Chipul lui Dumnezeu din om a devenit în el idol. Păcatul constă în refuzul chipului, ca relaţie de comuniune, prin închiderea fără cale de ieşire în propria identitate. De aceea, în apoftegmele Părinţilor pustiei se spune că oamenii căzuţi sunt legaţi între ei spate în spate, astfel încât unul nu poate vedea chipul celuilalt.
El este o alienare, o manie, care cufundă fiinţa într-o stare de iraţionalitate, mintea întunecată devenind incapabilă de a mai distinge binele de rău. Păcatul nu poate da decât moarte, golind fiinţa de substanţa ei.
„Prin păcat, omul se rostogoleşte în rău“
Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi cu privire la păcat?
Adam fusese destinat să devină Dumnezeu după har, prin participarea la Dumnezeu Însuşi. Omul păcătos a vrut să devină dumnezeu prin el însuşi, să se auto-îndumnezeiască şi în aceasta constă păcatul său. Despărţit de izvorul a tot ce înseamnă viaţă, omul se prăbuşeşte în moarte: moartea trupului său şi moartea sufletului său. Sfântul Grigorie Palama arată, în Omiliile sale, că înainte de moartea trupească am fost supuşi morţii sufleteşti, adică despărţirea sufletului de Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare ne învaţă că oamenii au fost goliţi de gândul la Dumnezeu şi s-au întors spre cele ce nu sunt, deoarece cele rele sunt cele ce nu sunt, întrucât s-au despărţit de Dumnezeu şi s-au golit şi de existenţă.
Depărtându-se de Dumnezeu şi negândindu-L şi nerecunoscându-L, omul se depărtează de natura sa firească şi de adevărata sa menire, care este asemănarea sa cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi îşi perverteşte astfel toate facultăţile care, în chip firesc, sunt îndreptate spre Dumnezeu. Păcatul îl face pe om să îşi abată năzuinţele bune sădite în firea sa de la adevărata lor ţintă. Prin păcat, omul se rostogoleşte în rău, devine nestatornic şi cade într-o neorânduială cumplită a sufletului şi a trupului. Păcatul înseamnă şi o înstrăinare a omului de adevărata sa condiţie, o îndepărtare de sine, cum ne arată Sfântul Irineu. Sufletul căzut în păcat uită că este după Chipul lui Dumnezeu şi ajunge afară din sine. Păcatul este pierderea centrului spiritual al fiinţei, tulburarea, rătăcirea şi stricarea tuturor facultăţilor sale.
Ce înseamnă pedeapsa pentru păcat? Păcatul este o fatalitate? Are omul putere să lupte împotriva păcatului?
Pedeapsa pentru păcat n-a fost dată de Dumnezeu, ci ea decurge în mod firesc şi necesar din căderea omului. Sfinţii Părinţi privesc păcatul ca pe o faptă nebunească. Starea păcătoasă a omenirii căzute este o stare de nebunie. Astfel, Sfântul Apostol Pavel ne spune: Depărtarea de Dumnezeu ne „aruncă“ pe calea celui viclean. De aceea, Părinţii spun că păcatele sunt provocate de duhurile rele sau duhurile răutăţii, sunt insuflate şi întreţinute de demoni. Prin păcate şi prin patimi, demonii pun stăpânire pe trupul şi sufletul omului. Aceasta nu este altceva decât o auto-pedepsire.
Aşa cum zic rugăciunile noastre, Mântuitorul Iisus Hristos a purtat fără mâhnire păcatele noastre în suferinţele Sale pe Cruce. De aceea, păcatul nu este o fatalitate. Părintele Cleopa spunea că omul are atâta putere împotriva păcatului, că toţi diavolii din iad, dacă ar veni, n-au ce-i face dacă vrea să nu facă păcatul. Dumnezeu i-a dat omului o putere mare de la botez, să biruiască ispitele diavolilor, în virtutea răscumpărării noastre prin Fiul lui Dumnezeu întrupat.
„Cel ce va fi atent la păcatele mici nu va fi biruit de cele mari“
Există păcate mici şi păcate mari? Se poate face o împărţire a păcatelor pe categorii?
Când se referă la felurile păcatelor, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu ne ferim doar de păcatele arătate, cum ar fi lăcomia, desfrânarea, uciderea, furtul, iubirea de bani, ci mai ales să ne ferim de cele ascunse şi anume de slava deşartă, de dorinţa de a plăcea oamenilor, de poftă, de ură, de făţărnicie, de invidie şi de altele. Chiar şi păcatele considerate de noi mici sunt foarte periculoase pentru că ele ne conduc spre cele mari. Cel ce va fi atent la păcatele mici nu va fi biruit de cele mari. În lupta cu păcatul ni se recomandă să ne păzim mai întâi gândurile, căci gândurilor rele le urmează păcatele. Apoi, să evităm prilejul de a păcătui, precum şi locurile unde putem cădea.
În ceea ce priveşte împărţirea păcatelor, Sfântul Ioan Casian le împarte în trei categorii: păcate ale părţii raţionale: slava deşartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, cearta, erezia; păcate ale voinţei rănite: furie, nerăbdare, tristeţe, nepăsare, laşitate, cruzime; păcate ale părţii poftitoare: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de bani, avariţia şi poftele vătămătoare.
Scriitorul bisericesc Evagrie Ponticul arată că sunt opt păcate generale din care decurg altele: lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani, tristeţea, mânia, acedia, slava deşartă, mândria. Toate acestea izvorăsc din iubirea egoistă de sine.
Cum luptăm cu păcatele, ce remedii putem găsi şi cum ne eliberăm de ele?
Lupta împotriva păcatelor înseamnă, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, lupta mintală pe care o poartă creştinul pentru a se înfrâna de la cele supuse simţurilor. Mintea trebuie să se ferească de „convorbirea prietenoasă“ cu gândul păcatului, să nu zăbovească în el. Numai Dumnezeu înlătură lucrarea păcatului din mintea noastră, dacă Îl rugăm cu stăruinţă.
Cuviosul Isaia Pustnicul ne învaţă că trebuie să ne închinăm întreaga inimă căutării lui Dumnezeu „întru evlavie şi după adevăr“: „Sârguieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că-ţi poartă de grijă şi că cele ce le grăieşte în inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi, deci, sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, care-s ca şi tine, să nu vadă păcatele tale, cu atât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate... şi la tot lucrul pe care îl faci să ai pe Dumnezeu înainte, şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată“.
Nevoinţa, ca rugăciune neîncetată pentru purificarea de patimi, face să coboare de la Dumnezeu puterea care „înfrânge obişnuinţa cea rea şi răutatea diavolilor“. Aşadar, este evident că nimeni dintre noi nu e în stare să biruiască prin puterile sale „uneltirile şi meşteşugurile celui viclean“.
Cuviosul Nichita Stithatul ne învaţă o strategie de a lupta împotriva păcatelor, numind-o „săturarea cu ostenelile nevoinţei în sudorile grelei pătimiri“: „Vei alunga săturarea prin nesăturare, plăcerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului şi vei afla săturarea veseliei şi a bucuriei spre odihnă“. Acelaşi Sfânt Părinte arată că veninul păcatului adunat în noi, fiind mult, este nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei, şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Sufletul, cu cât săvârşeşte mai mult păcatul, cu atât se ticăloşeşte mai mult din pricina lui şi se împovărează. De aceea, sufletul trebuie să se întărească şi să rodească virtutea prin răbdare. Războiul nevăzut, despre care vorbesc Părinţii filocalici, înseamnă a lupta permanent, strigând: „Doamne Iisuse Hristoase, vezi neputinţa şi necazul meu, ajută-mă şi mă scapă de cei ce mă prigonesc, că la Tine am alergat!“.
