Multă vreme oamenii L-au numit pe Dumnezeu „Domn“, „Stăpân“ sau „Făcător“. Mântuitorul Hristos ne-a îndemnat să-L numim „Tată“, atunci când i-a învăţat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească, text de o adâncime teologică şi o bogăţie semantică deosebite.
Noi comunicăm cu Dumnezeu prin înţelesuri, nu printr-o înşiruire de vorbe. Memorarea şi redarea cuvintelor rugăciunii din obişnuinţă nu ne va aduce mare folos. De aceea, este esenţial să pricepem ceea ce cerem prin ea, statornicindu-ne într-o continuă aducere-aminte a înţelesurilor sale.
Vă invităm să lecturaţi o interpretare inedită a Rugăciunii Domneşti, realizată în principal de maici stareţe de la mănăstirile din Arhiepiscopia Iaşilor. În acest articol, stavrofora Raisia Lungu, stareţa Mănăstirii Durău (jud. Neamţ), ne va vorbi despre semnificaţiile primei cereri a rugăciunii amintite.
De ce rugăciunea „Tatăl nostru“ e numită şi „Rugăciunea Domnească“?
În două Evanghelii este redată rugăciunea „Tatăl nostru“, la Matei, în cap. 6, şi Luca, în cap. 11. Sfântul Evanghelist Matei precizează: „Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi îi învăţa cele 9 Fericiri, le vorbea despre milostenie, despre post, despre iubirea aproapelui şi, mai mult decât atât, despre iubirea vrăjmaşilor, care face deosebire clară între neamuri şi adevăraţii fii ai Tatălui Celui din ceruri, Care face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni“. „După roade îi veţi recunoaşte“ (pe fiii Tatălui).
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat Ioan pe ucenicii lui“ - I-a spus unul dintre ucenici Domnului Iisus Hristos, menţionează Sf. Evanghelist Luca. Şi Mântuitorul le rosteşte rugăciunea „Tatăl nostru“.
Referitor la rugăciune, Mântuitorul pune accent pe intimitatea relaţiei personale între om şi Dumnezeu şi pe simplitate: „Să nu spuneţi multe ca neamurile, crezând că în multa lor vorbărie vor fi ascultate, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca voi să cereţi de la El. Deci, voi aşa să vă rugaţi: «Tatăl nostru...»“.
Vedem că rugăciunea aceasta e rostită şi alcătuită de Însuşi Domnul Hristos. Când o rostim, ne rugăm cu înseşi cuvintele Domnului Iisus Hristos. De aceea e numită „Rugăciune Domnească“, fiindcă e alcătuită de Însuşi „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor“ (Apocalipsa 17), de Fiul Tatălui Ceresc.
Multă vreme oamenii L-au numit pe Dumnezeu „Domn“, „Stăpân“ sau „Făcător“. Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să-L numim „Tată“. Ce mărturiseşte creştinul atunci când Îl numeşte astfel pe Dumnezeu?
Copilul numeşte „tată“ pe cel care i-a dat viaţă; aşa şi noi numim „Tată“ pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu a numit pe Dumnezeu „Tată“. Ca Mijlocitor şi Mântuitor, Domnul Hristos ne dăruieşte harul înfierii; nu doar ca ne scape de robia păcatelor, ci mai mult, ne numeşte fraţi ai Săi şi fii după har ai Tatălui Ceresc. El ne aşază în relaţie filială veşnică faţă de Dumnezeu-Tatăl. Astfel, cu smerenie, cu credinţă şi cu dragoste, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne rugăm: „Şi ne învredniceşte pe noi fără de osândă să te chemăm pe Tine, Dumnezeu, Tatăl Cel Ceresc“, fiindcă „pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul, şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“.
Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu este Tatăl Său după natură. Nouă, însă, ne este Tată după har, totodată şi Stăpân, şi Dumnezeu“.
„Zicând «Tatăl nostru», suntem îndemnaţi spre iubirea frăţească“
Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Te-aş micşora pe Tine şi m-aş micşora pe mine dacă Te-aş numi în loc de ‹‹Tatăl nostru››, ‹‹Tatăl meu››“. Din ce motive mai spunem „al nostru“ şi nu „al meu“?
Noi ne adresam aici Domnului cu apelativul „Tată“. Fiind Creatorul tuturor, e de la sine înţeles că Îl numim şi „al nostru“. Nu e un Tată oarecare, nu e tată doar al cuiva dintre oameni să fie numit „al meu“, nu? Zicând „Tatăl nostru“, suntem îndemnaţi spre iubirea frăţească, silindu-ne să-i iubim pe toţi ca pe nişte fraţi. „Te-aş micşora pe Tine“, zice Sfântul Nicolae Velimirovici, dacă L-ar numi pe Tatăl doar al său, deoarece L-ar limita, nu L-ar mai recunoaşte pe Tatăl ca fiind Creatorul tuturor. „M-aş micşora pe mine“ - spune în partea a doua. Chiar noi înşine ne-am micşora dacă am îndrăzni să-L numim „al meu“, fiindcă am fi egoişti şi nici nu L-am mai recunoaşte pe Tatăl ca fiind Creatorul tuturor şi, în consecinţă, nici noi n-am mai putea fi numiţi „fii ai Celui Preaînalt“.
Ce însemnătate au cuvintele „Care eşti în ceruri“? De ce a ţinut Mântuitorul Hristos să facă această precizare spaţială?
Aceste cuvinte ne învaţă ca, în timpul rugăciunii, să ne înălţăm mintea spre cele dumnezeieşti, spre cele ce sunt mai presus de fire, spre cele înalte. Totodată, precizarea „în ceruri“ nu-L mărgineşte pe Dumnezeu, ci pe noi ne înalţă; mintea şi sufletul nostru le ridică la ceruri, îndepărtându-ne de cele trecătoare, de cele pământeşti. Sfântul Ambrozie spune că „cerul este acolo unde au încetat păcatele, unde încălcările de poruncă se pedepsesc. Cerul este acolo unde nu există nicio rană a morţii“.
„Dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru, care ne aşteaptă“
Dacă noi, oamenii, suntem fii ai Tatălui din ceruri, care este adevărata noastră menire? La ce suntem noi chemaţi?
Fiind numiţi fii ai Tatălui din ceruri, ni se reaminteşte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieţii de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru, care ne aşteaptă: „Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos“, spune Sfântul Apostol Pavel. Şi fiind fii ai Tatălui Ceresc, avem responsabilitatea să ne comportăm ca atare. Mântuitorul Însuşi accentuează: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!“ (Matei 5).
Numele lui Dumnezeu e sfânt prin definiţie. De ce este nevoie totuşi ca El să se sfinţească şi cum putem participa noi la sfinţirea numelui lui Dumnezeu?
Înţelesul corect e să se preamărească numele Său, cum învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu a creat atât lumea cea nevăzută - îngerii -, cât şi cea văzută - omenirea -, pentru a-L slăvi. În noi şi de către noi se sfinţeşte numele lui Dumnezeu atunci când ducem o viaţă după voia Sa, o viaţă plină de fapte bune, o viaţă sfântă şi sfinţită prin rugăciune, fiind şi pildă spre zidirea aproapelui. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor“, ca aproapele, văzând faptele noastre cele bune, să-L preamărească pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţii Săi!
Ce se întâmplă cu cei care hulesc, batjocoresc numele lui Dumnezeu?
Hulirea, batjocorirea numelui lui Dumnezeu e păcat împotriva Duhului Sfânt, iar în Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune clar: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie“. Cel ce batjocoreşte numele lui Dumnezeu, nu-L cunoaşte, singur se condamnă la nefericire, acel suflet nu are pace, nu se poate bucura de nimic, pentru că nu vrea. „Fără Mine nu puteţi face nimic“, spune Mântuitorul. Să ne rugăm ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vie!
Când putem spune Rugăciunea Domnească şi care sunt foloasele ei?
Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea (înclinaţia, chiar necesitatea pentru a se menţine în viaţă) de a se ruga permanent. Oricând putem rosti „Tatăl nostru“, nu doar atunci când ne aflăm la biserică sau la programul nostru personal de rugăciune. Ne rugăm în cursul vieţii noastre, şi când călătorim, şi la locul de muncă, ne rugăm şi pe patul de suferinţă, şi înaintea sfârşitului nostru. Îl rugăm pe Tatăl nostru să nu ne ducă în ispită, să ne apere de înşelăciunile acestei lumi care ne împiedică urcuşul spre Împărăţia Sa, să ne izbăvească de cel viclean, cu alte cuvinte să ne ocrotească cu sfinţii Săi îngeri de duhurile întunericului la plecarea noastră din această lume, „să ajungem la unirea credinţei şi la cunoştinţa slavei Sale celei neapropiate“.
Fericitul Augustin precizează că toate câte le cerem în rugăciunile noastre sunt cuprinse în Rugăciunea Domnească. „De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins şi în această dumnezeiască rugăciune“. „Unde este omul cu trupul, acolo să aibă silinţa să-şi adune mintea“ (Sf. Ioan Iacob), „mintea fiind ca o moară căreia ceea ce îi dai aceea lucrează - ori rugăciune, ori colindă toată lumea“ (părintele Arsenie Papacioc). Şi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă cu dragoste frăţească: „Neîncetat rugaţi-vă!“ (Timotei 2).
