O ipoteză tulburătoare: Bucureştiul, întemeiat ca oraş sacru

Bucureştiul este un oraş întemeiat pe o viziune de sorginte sacră, asemenea altor oraşe sfinte şi locuri de pelerinaj din lume, din moment ce legendarul cioban Bucur a zidit o biserică pe locul unde îşi păstorea oile. Ideea a fost lansată la începutul anilor â90 de către arh. Dana Harhoiu, fiind însă ignorată sistematic. Astăzi, ea este preluată, adâncită şi susţinută cu argumente definitorii de către arh. Şerban Popa, care ne-a acordat un interviu pe această temă.

Domnule Şerban Popa, sunteţi printre puţinii arhitecţi, dintre cei pe care îi cunosc eu, care, contrar multor opinii, susţineţi ideea că Bucureştiul este un oraş întemeiat, vă citez, "de o entitate spirituală superioară, într-un loc sacru, traversat de "axis mundi"". Bucureştiul ar fi, după cum spuneţi, "singurul oraş sacru care fiinţează ca şi capitală a unei ţări creştin-ortodoxe, de la răscrucea Europei". De unde această viziune şi care sunt argumentele pe care le invocaţi în susţinerea ipotezei?

Într-adevăr, Bucureştiul este întemeiat pe o viziune de sorginte sacră, pe care, la începutul anilor â90, o arhitectă, trecută între timp la cele veşnice, Dana Harhoiu, o semnala într-un excepţional studiu, "Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident", din care voi cita un pasaj definitoriu: "În anul 1761, călugărul franciscan Blasius Klainer consemnează pentru prima oară în scris tradiţia despre întemeierea oraşului Bucureşti de către Bucur, ciobanul care a zidit o biserică pe locul unde-şi păstorea oile. Romantismul secolului al XIX-lea a interpretat această tradiţie aproape în exclusivitate în legătură cu viaţa pastorală la români. Abia perspectiva mitico-religioasă a lui Mircea Eliade a restabilit dimensiunea mitică a acestei tradiţii şi a identificat în Bucur - păstorul pe precursorul cunoscător al semnelor, sortit să vadă în emergenţa cosmică a locului întruparea unei energii spirituale superioare".

Deşi în studiu nu se precizează explicit acest lucru, în opinia mea, şi aproape cu certitudine şi a autoarei, Bucur-păstorul este Mântuitorul Însuşi. Alegoria legendei este, de altfel, evidentă cât timp naşterea Bucureştiului, la 1459, aproape coincide cu căderea Constantinopolului, la 1453.

Să înţelegem că, dacă Bucureştiul este întemeiat de o entitate spirituală superioară într-o locaţie sacră, atunci ne putem aştepta ca, în pofida părerii unanime privind caracterul aleatoriu al naşterii sale, oraşul să fi fost constituit în baza unei viziuni ordonatoare?

Categoric, da. Bucureştiul nu a fost un sat mai mare care a luat naştere întâmplător şi s-a dezvoltat apoi haotic. Ci, ne lămureşte tot Dana Harhoiu, "principiul de organizare teritorială a oraşului era cel al unităţii parohiale, iar expresia simbolică şi formală a acestora în structura urbană a timpului era apanajul exclusiv al bisericilor, verticale ale oraşului, cu monumentalitatea lor punctată. Cartierele erau delimitate de străzi, iar centrul unui asemenea sector administrativ era reprezentat de lăcaşul de cult eponim. Se poate obţine astfel o interesantă reţea virtuală de cercuri în măsură să deseneze structura oraşului sugerând o posibilă dirijare a planimetriei... Urmărind în continuare această geometrie, se poate constata că dispunerea bisericilor (verticale ale oraşului şi singurele care se supun orientării sacre pe cercuri concentrice) respectă cu stricteţe această centralitate".

Casa Poporului, ridicată pe o simbolistică creştină

Ce v-a determinat să vă însuşiţi şi să încercaţi să duceţi mai departe tezele Danei Harhoiu?

Confirmarea ideilor privitoare la sacralitatea oraşului a venit atunci când, urmare a propriilor căutări, am descoperit alte argumente care mi se par a fi definitorii. Şi anume: Bucureştiul a fost întemeiat la intersecţia celor două axe fondatoare ale Europei: axa sud-est/nord-vest sau axa Eurasiei, care reprezintă chiar traseul avansului popoarelor indo-europene. Aceasta susţine (chiar şi acum) pulsaţiile interacţiunii, cu dublu sens, dintre creştinătate şi lumea musulmană, pe direcţia New Delhi, Teheran, Tbilisi/Erevan, Bucureşti, Budapesta, Viena, Strasbourg/Bruxelles, Londra, având drept placă turnantă Marea Neagră; axa sud-vest/nord-est, axa Ortodoxiei, care străbate Atena, Sfântul Munte, Sofia, Bucureştiul, Chişinăul, Kievul şi Moscova.

Bucureştiul însuşi materializează cele două axe pomenite mai sus: axa sud-est/nord-vest, care este susţinută de Calea Moşilor şi care traversează chiar centrul ombilical al oraşului - Biserica "Sfântul Gheorghe"-Vechi şi axa nord-vest/sud-est, care este definită de cursul Dâmboviţei.

Intersecţia celor două axe se petrece în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, practic în centrul triunghiului format de cele trei catedrale mitropolitane ale Ţării Româneşti din decursul vremurilor: Biserica "Sfântul Gheorghe"-Vechi, Mănăstirea "Radu Vodă" şi actuala Patriarhie. Adică, acolo unde Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit, în prezenţa Sanctităţii Sale papa Ioan Paul al II-lea, crucea ce trebuia să marcheze locul viitoarei Catedrale patriarhale.

Acum, Bucureştiul (păstrând şi cele două axe iniţiale) are cele două axe principale pe direcţiile nord-sud şi est-vest. Astfel, axa nord-sud se află pe traseul bulevardelor Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu şi Dimitrie Cantemir, iar axa est-vest este susţinută de Bulevardul Unirii. Apoi, numărul principalelor "porţi de acces" în capitala României este, chiar şi acum, de 12.

Deşi există înrădăcinată în conştiinţa publică credinţa potrivit căreia actualul Palat al Parlamentului, fosta Casă a Poporului, ar fi un "simbol al comunismului", un "mastodont totalitar", o "manifestare, în plan arhitectural, a paranoiei ceauşiste", o cercetare mai atentă relevă însă faptul că nivelurile inferioare ale construcţiei au forma crucii Sfântului Andrei, în vreme ce etajele superioare ale clădirii sunt dispuse în forma literei "H", iniţiala numelui Mântuitorului. În realitate, privită de sus, însăşi Casa Poporului - orientată fiind simetric după cele două direcţii cardinale - este, în întregul ei, o sfântă cruce.

Remarc în argumentaţia dumneavoastră ipoteza uluitoare că planul Palatului Parlamentului ar purta o evidentă simbolistică creştină, iar clădirea în sine ar reprezenta "o însumare simultană a unui dublu sacrificiu, dat nouă ca încercare rânduită", ca să vă citez din discuţia pregătitoare a acestui interviu. Vreţi să dezvoltaţi ideea?

Dublul sacrificiu la care fac referire este cel al demolării spirituale şi cel al reconstruirii sufleteşti-duhovniceşti. Intenţia celor ce au gândit construcţia, ca simbol al sfidării ateiste, s-a metamorfozat în chip minunat şi tainic, prin lucrarea proniei cereşti, într-o mărturisire - voluntară sau involuntară, nu ştim - de credinţă a celor care au îndurat urgia unei jumătăţi de veac de prigoană.

Cum ar putea redeveni "micul Paris" oraş sacru

Sunt cunoscute aceste idei de către confraţii dumneavoastră? Cum le "cântăresc" şi le apreciază ei? Pentru că publicul, mai puţin avizat, cu siguranţă nu a auzit de ele, deşi, sunt convins, va fi foarte interesat să le afle.

Sunt cunoscute, dar sunt ignorate, practic, în totalitate. O parte din ideile pe care le exprim acum au fost prezente, "in nuce" (în mod comprimat, n.n.), încă din 1995, în proiectul cu care am participat la concursul "Bucureşti 2000", organizat sub înaltul patronaj al preşedintelui României. Apoi, ele s-au cristalizat şi au fost completate de proiectul cu care am fost prezent la concursul "O idee pentru Bucureşti", organizat de către Ordinul Arhitecţilor în 2006. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, primele intuiţii, mai ales cele legate de Casa Poporului, se pot regăsi în proiectul cu care am participat la un concurs organizat de Uniunea Arhitecţilor încă din 1990, care avea ca temă schimbarea destinaţiei respectivei clădiri. Cea mai recentă expresie a soluţiilor propuse de mine s-a materializat în proiectul pe care l-am prezentat la concursul "Schimbarea la faţă a Casei Poporului", desfăşurat în 2009, organizat de către o firmă multinaţională ("Du Pont") în colaborare cu revista autohtonă de arhitectură "Igloo".

Fiind vorba despre o atât de interesantă şi valoroasă moştenire spirituală şi cultural-creştină a neamului nostru, ar putea fi ea valorificată astăzi? De cine şi de ce ar depinde materializarea ei?

Cam de la mijlocul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, Bucureştiul a renunţat la caracterul său sacru, fără a dobândi în schimb nici un alt caracter care să-l (re)definească de atunci încoace. Nu a devenit nici un oraş industrial veritabil, nici un centru mondial sau măcar european al afacerilor şi comerţului, nici nu a strălucit ca o stea pe firmamentul culturii secularizate.

Nu a devenit nici măcar un oraş cosmopolit, în adevăratul înţeles al cuvântului, ci doar un oraş fără identitate proprie. Motiv pentru care a şi împrumutat o alta. Aceea a "Micului Paris", cu care s-a mândrit ca o cenuşăreasă ce nu-şi cunoaşte propria frumuseţe. Şi încă se mai mândreşte. Fapt care, de altfel, se încadrează perfect în spusele lui Nicolae Iorga: "Noi am fost un popor care n-am ştiut cu ce să ne mândrim, şi erau lucruri cu care am fi putut să ne mândrim şi am crezut că ne putem mândri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească".

Ceea ce mă face să cred că o schimbare de semn este necesară. Iar identitatea sacră a Bucureştiului poate fi valorificată dacă locuitorii lui, în majoritate creştini ortodocşi, vor înţelege că trebuie să acţioneze pentru a determina autorităţile să pună în practică un proiect care să valorifice moştenirea pe care o avem. Nu să o distrugă cu "autostrăzi suspendate", cu "diametrale", cu "zgârie-nori" sau cu kitsch-uri de felul celor cu care înţeleg să "refacă" centrul istoric.

Puteţi "proiecta", pentru cititorii ziarului nostru, la dimensiunile unui interviu, un posibil plan care ar reda Bucureştiului caracterul sacru, prin "revenirea la scara omului zidit de Dumnezeu", cum îmi spuneaţi?

Pentru a "proiecta" o astfel de viziune am în vedere următoarele trei principii: a) Păstrarea structurii iniţiale a oraşului, care a luat naştere prin multiplicarea unei unităţi de vecinătate specifice: parohia. Unitate despre care se vorbeşte în studiul Danei Harhoiu şi care nu înseamnă nimic altceva decât comunitate a vecinilor (lui Dumnezeu). Parohie care, în timp, s-a (re)definit drept "mahala", adică ceea ce astăzi, pentru noi, este cartierul bucureştean; b) Reordonarea spaţiului urban după cele patru axe amintite ale oraşului, şi care, două câte două, sunt diametrele cvasiortogonale ale cercului circumscris urbei; c) Completarea şi extinderea structurii urbane, prin (re)luarea în posesie de către Bucureşti a teritoriului adiacent, după un model de creştere circular concentric. Model care, dacă va expanda ca metropolă, va trebui să tindă să se aplatizeze sub forma unui patrulater limitat de localităţile Urziceni, Budeşti, Videle şi Titu.

În esenţă deci, semnul sub care cred că trebuie reconstruit Bucureştiul este cel al Sfintei Cruci.

Stimate domnule arhitect, oricine ar avea puterea să pătrundă şi să înţeleagă mai adânc sacralitatea, fie şi numai unui singur mesaj pe care Creatorul ni-l transmite prin Lucrarea Sa, ar fi sensibil marcat în existenţa lui. Pe dumneavoastră, ca specialist care proiectaţi şi zidiţi concretul, palpabilul, cum v-a marcat descifrarea mesajului sacru pe care îl poartă Capitala noastră?

A trecut mai bine de un deceniu şi jumătate de când încerc să duc mai departe ideile Danei Harhoiu. Nădăjduiesc ca până la sfârşitul anului să finalizez, la un nivel acceptabil din punct de vedere calitativ, măcar un crochiu (o schiţă) a ceea ce în limbaj de specialitate se numeşte ca fiind un master plan al Bucureştilor. Adică un plan director al oraşului.

În ceea ce priveşte modul în care m-a marcat descifrarea mesajului sacru pe care îl poartă capitala României, există un singur cuvânt. Şi acesta este: definitiv.