„O sărbătoare a naţiunii române“

 

Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei şi de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 şi de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internaţional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menţinută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieşit de sub protectoratul Rusiei şi au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenţia acestor Puteri de a da o altă înfăţişare acestui spaţiu românesc, sau cel puţin unei părţi din el, partea principală reprezentată de Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români şi la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultaţi. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 şi care au fost prezidate, în fiecare ţară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Ţara Românească de Nifon Rusăilă.

 

 

Momentul crucial de la 24 ianuarie 1859, prin care a apărut pe harta Europei un nou stat naţional, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost legat strâns de Biserica Ortodoxă, atât în final, cât şi pe tot parcursul acţiunii precedente, care a durat o jumătate de deceniu şi în care clerul a avut rolul său, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Înăuntrul adunărilor au figurat, de asemenea, reprezentanţi ai clerului, aleşi şi ei pentru a reprezenta o categorie importantă din acea vreme, care să adauge la revendicările care urmau a fi exprimate şi această componentă esenţială pentru orice societate. Prezenţa clericilor a contat foarte mult, mai ales începând din anii 1855-56. La slujbe, în predici, preoţii făceau aluzii la problema unirii şi mulţi dintre ei chiar transmiteau enoriaşilor îndemnul de a sluji această cauză. Astfel se şi explică răsunetul extraordinar pe care l-a avut această idee, pentru că a fost slujită de toată lumea. Biserica a avut rolul ei firesc de a stimula această acţiune de apropiere care avea să se dovedească atât de utilă în existenţa românilor.

 

 

După cum ştim, Divanurile ad-hoc au adoptat programul unionist în unanimitate în Ţara Românească, având numai două voturi potrivnice în Moldova, şi în temeiul acestui program unionist se prevedea unirea celor două ţări sub un principe străin şi, de asemenea, ceea ce era deosebit de important, un Guvern responsabil şi o adunare reprezentativă, să spunem o Cameră aleasă de reprezentanţii întregii societăţi, pe modelul Divanurilor ad-hoc. În această situaţie s-a trăit un moment de cotitură: Europa ne dăduse ceva, dar nu totul! Nu se acceptase unirea, se dăduse o titulatură frumoasă: «Principatele Unite». Dar în spatele acestei titulaturi se menţineau doi domni, două administraţii, două Guverne, două Adunări. Deci aceste ţări erau unificate şi nu erau. În această ipostază, a revenit înşişi românilor, muntenilor şi moldovenilor sarcina de a găsi soluţiile. Soluţiile au fost deosebit de ingenioase, trebuie să spunem, şi inteligente, dar ele s-au întemeiat mai ales pe un avânt patriotic deosebit. Timp de câţiva ani de zile, societatea din Principate a fost preocupată în mod dominant de realizarea acestui program al mişcării naţionale unioniste. Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesar ca cele două Adunări care urmau să aleagă pe viitorii domnitori, câte unul în fiecare ţară, să exprime ele, în fond, dorinţa ardentă a românilor.

 

Cum au reuşit românii să împlinească acest ideal?

 

La Iaşi, la 5 ianuarie, a fost ales candidatul mişcării naţionale, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, şi în ceea ce priveşte Ţara Românească, problema a fost mai complicată. La Iaşi ea a fost simplificată şi prin căimăcămia interimară care a avut o compoziţie unionistă 100% şi, datorită acestui lucru, în compoziţia Adunării partida naţională a avut o majoritate clară. În Ţara Românească, însă, situaţia a fost puţin diferită. Aici, toată lumea dorea unirea, dar totuşi opţiunile erau împărţite. Exista o grupare destul de însemnată, conservatoare în înţelesul rău al cuvântului, în sensul de a nu accepta, în fond, modernizarea în deplinătatea ei. E drept că nici aceşti conservatori nu erau ostili unirii, dar ar fi vrut o unire, să spunem, în propriul lor folos înainte de toate. În această situaţie s-a deschis Adunarea cu o majoritate care nu mai era a partidei naţionale, unioniste active. Dar vorbim despre cel mai important oraş din spaţiul românesc - Bucureşti -, şi de data aceasta intervenţia populară a fost hotărâtoare, atât a orăşenilor, cât şi a câteva mii de ţărani care au pătruns în oraş şi s-au alăturat orăşenilor. După aprecierile consulilor străini, care n-aveau nici un interes să umfle cifrele, a fost vorba de 35.000, până la 40.000 de oameni care timp de trei zile au stat în preajma Adunării, pe Dealul Mitropoliei, susţinând minoritatea din Adunare, dar care avea nişte concepţii mai înaintate. Au fost două zile de înfruntări foarte mari, aproape că exista primejdia unui război civil şi soluţia s-a găsit în noaptea de 23 spre 24, când la hotelul Concordia, care se găsea pe str. Smârdan, există clădirea şi astăzi, s-au întrunit deputaţii reprezentând minoritatea aceasta naţională. Acolo Dimitrie Ghica, fiu al celui dintâi domnitor pământean după 1821, a lansat ideea dublei alegeri: să se renunţe la toţi ceilalţi candidaţi şi să fie ales de toată lumea Cuza. Cei de faţă, deputaţi ai partidei naţionale, au adoptat această hotărâre. A doua zi, ea a fost comunicată majorităţii conservatoare. Între timp, însă, Ion Brătianu, care a fost un fel de artizan al acestei operaţii politice gingaşe, dar foarte importante, a luat legătura cu şeful poliţiei, col. Caragea, şi şeful armatei, gen. Vlădoianu, asigurându-şi neutralitatea lor. Pe de altă parte, s-a şi angajat ca poporul să stea la o anumită distanţă, să nu se poată spune că votul a fost dat sub presiune.

 

Într-adevăr, a doua zi, când consulii străini au sosit la Adunare, au rămas surprinşi că au găsit o atmosferă relativ liniştită, nu ca aceea din zilele precedente şi, de asemenea, poporul la distanţă. În Adunare s-a cerut şedinţă secretă şi în şedinţă s-a făcut propunerea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Conservatorii au acceptat-o, evident, şi oarecum sub presiunea mulţimii din zilele precedente, dar şi pentru că ei înşişi erau, în fond, unionişti, nu erau contrari unificării; voiau doar să-şi păstreze, să spunem, partea leului în procesul de unificare. În consecinţă, s-a luat angajamentul de către toţi deputaţii să-şi dea votul lui Cuza şi apoi a urmat şedinţa publică în care toţi deputaţii, în frunte cu mitropolitul, au votat numele lui Alexandru Ioan Cuza. Practic, aşa s-a făcut unirea, printr-o unire personală reprezentată de domnitorul Moldovei care acum devenea şi domnitorul Ţării Româneşti. Cu alte cuvinte, denumirea de Principatele Unite căpăta acum un conţinut concret prin persoana noului Domn ales şi la Iaşi, şi la Bucureşti.

 

 

A fost primită cu un entuziasm extraordinar, care a început atunci şi s-a propagat rapid. De câţiva ani exista telegraf, aşa că vestea s-a răspândit şi, evident, a fost sărbătorită pretutindeni. Sigur că pentru cei din afara Bucureştiului vestea a fost şi mai surprinzătoare. Cei din Bucureşti o aşteptau, pentru că cifra aceea de 35-40.000 de oameni era uriaşă pentru acea vreme. Potrivit statisticilor, populaţia oraşului era de o sută şi ceva de mii de oameni. Or, un sfert au fost pe Dealul Mitropoliei, în vreme de iarnă, iar nefericiţii de ţărani care veniseră au dormit cu cojoacele pe ei afară, în ger! A fost, într-adevăr, un moment absolut deosebit şi primit pretutindeni cu un entuziasm nestăvilit, nu numai de românii din cele două Principate, dar şi de românii din Transilvania, din Bucovina, de peste Prut. A fost, în general, o sărbătoare a naţiunii române, care în sfârşit îşi avea statul ei naţional. În primă fază, pentru că avea să fie desăvârşit în mai puţin de două decenii, când s-a câştigat independenţa.