O „șezătoare din pribegie” pentru românii din nordul Italiei

Printre milioanele de români care şi-au găsit un rost în afara graniţelor ţării se numără şi Valentina Rusu Bulgaru, care de 18 ani munceşte şi locuieşte în Biella, un orăşel de mărimea municipiului Bacău, situat în Italia, la poalele Alpilor. Dialogul cu ieşeanca de 57 de ani a fost unul extrem de sincer, necosmetizat, care a dezvăluit realităţi poate mai puţin spuse. „Sunt adevăruri care dor, dar care trebuie spuse. Unii dintre români nu mai vorbesc deloc limba română, unii sunt preocupaţi doar cu munca, cu partea materială, uită de lucrurile ziditoare pentru suflet, alţii îşi neglijează familiile. Din păcate, Occidentul nu înseamnă doar un trai mai bun, ci şi un stil de viaţă mai viciat”, a subliniat doamna Bulgaru în interviul acordat Ziarului Lumina.

Când aţi ajuns prima dată în Italia şi cum s-a întâmplat acest lucru?

În 1990, la 26 de ani, am rămas văduvă şi după nişte ani, mai exact în 2003, am zis să plec şi eu într-o vacanţă de trei luni la fratele meu. După două săptămâni mi-am găsit ceva de lucru, iar cele trei luni s-au făcut un an, apoi doi... şi am ajuns, iată, la majorat. De 18 ani mă aflu aici. Acum lucrez ca asistentă familială; timp de câteva ore pe zi am în grijă câteva persoane în vârstă sau bolnave, însă pot spune că ele fac parte din familia mea.

Meseria de asistentă familială este diferită de cea de badantă?

Da, ca asistentă familială, eu îi am în grijă doar câteva ore pe zi, spre deosebire de o badantă care stă non-stop în casa italienilor şi are liber doar duminica, şi atunci numai pentru câteva ore. Vă spun că am toată admiraţia şi respectul pentru badantele române, pentru că nu vă ima­ginaţi cât este de greu să stai fără pauză în casa unor bătrâni, unii dintre ei bolnavi sau cu diverse tabieturi, temperamente, şi să ieşi să te recreezi doar câteva ore pe săptămână, duminica, sau poate că nici chiar atunci.

Câţi români trăiesc în Biella, regiunea ­Piemonte?

În Biella şi în împrejurimi erau înregistraţi în urmă cu şapte ani peste 8 mii de români, însă cred că sunt mult mai mulţi, pentru că unii nu sunt înregistraţi, alţii lucrează la negru.

V-aţi adaptat repede la viaţa de aici?

După patru luni vorbeam deja bine limba italiană, m-am adaptat relativ repede la societate, la cerinţele de aici, însă m-a întristat peste măsură o realitate, aceea a conaţionalilor mei. Încă de la început am fost dezamăgită de comportamentul acestora, bineînţeles fără să generalizez, dar mulţi erau doar pentru ei, unii căutau să te şi păcălească, să câştige ceva de pe urma ta dacă îţi găseau un serviciu sau îţi ofereau nişte informaţii utile. Vă spun sincer că prieteniile, sprijinul şi căldura sufletească le-am simţit mai mult de la italieni decât de la români. Este trist, dar adevărat. Iar adevărurile trebuie spuse, oricât ar fi ele de dureroase. Şi un alt adevăr dureros este că mare parte din români sunt dezinteresaţi de tradiţiile noastre, de limbă şi unii chiar de tot ce ţine de România. Mă întâlnesc pe stradă cu românce, eu vorbesc româneşte, iar ele îmi răspund doar în italiană. O altă realitate tristă este aceea că în 18 ani de când sunt aici nu am întâlnit români care să aibă o pasiune, cu care să poţi vorbi de o carte, de un cântec.

De unde această pasiune pentru tradiţii, cusut, tricotat?

Mi-am petrecut vacanţele la bunica în comuna Bivolari (jud. Iaşi), iar credinţa, principiile rostului în viaţă, dragostea de muncă, iubirea pentru aproapele, dar şi dorinţa aceasta de a transmite şi mai departe ceea ce Dumnezeu a sădit în mine de la dumneaei mi-au rămas. Aici, la biserică, merg în costumul popular şi cu tricolorul la trăistuţă. Toţi cei care mă cunosc, români sau italieni, ştiu că am respectat pe oricine şi m-am adaptat locului, dar mereu am promovat ţara natală, vorbesc despre cât de frumoasă este ţara mea.

De ce aţi pus bazele Asociaţiei de voluntariat italo-română „Fede, Luce e Speranza“ (Credinţă, Lumină şi Speranţă)?

Scopul meu, al asociaţiei, este de a forma o comunitate, să ne strângem împreună, să dialogăm, să vorbim româneşte. Cel puţin o dată pe lună să ne întâlnim şi să ţesem ori să coasem, să ascultăm muzică bună, să vorbim despre o carte, să ţinem acele sărbători religioase şi laice importante care ne definesc ca popor. Să ne cunoaştem mai bine, să fim mai uniţi. De asemenea, cred că este important să transmitem mai departe ceva, în cazul meu aş vrea să-i învăţ pe copii un meşteşug, lucrul de mână.

Într-o primă fază nu am avut prea mare succes şi pentru că am fost singură, au fost mai multe întâmplări nefericite, dar important este că nu am renunţat; anul acesta însă am reorganizat asociaţia, am format un consiliu administrativ, au aderat membri, am înscris asociaţia conform legilor italiene şi acum chiar putem depune proiecte pentru a obţine finanţare de la nivelul regiunii. Am încredere că vom dezvolta multe activităţi, avem acum şi un mic spaţiu cedat de o asociaţie italiană, unde am montat un război de ţesut şi unde vom susţine diverse activităţi sub titulatura de „Şezătoare din pribegie pentru copii şi tineri”.

Ştiţi, mereu spunem că nu avem timp, scoatem scuza asta în faţă, dar vă spun că mi se pare o falsă problemă, pentru că, dacă ne dorim cu adevărat, găsim şi timp. Vă dau exemplul mamei mele, care trebuia să meargă şi în fabrică, să aibă grijă de copii, să spele la mână, că nu avea maşină de spălat, să ne verifice la teme, să facă de mâncare... avea timp chiar şi să ne mai altoiască uneori când eram obraznici (râde, n.r.). Deci, asta cu nu am timp să fac un lucru bun pentru mine, să mă îngrijesc de sufletul meu, să particip la o activitate frumoasă, să-mi duc copilul să înveţe ceva ce ţine de rădăcina lui, cu asta eu nu sunt de acord. Dacă vrei, îţi faci timp pentru toate.
 
Nu sunteţi doar pasionată de lucrul de mână, ci colecţionaţi costume tradiţionale. Oriunde mergeţi, îmbrăcaţi costumul ­popular românesc.

În timpul liber cos, croşetez; am o colecţie de 30 de tablouri tip goblen, mai multe icoane cusute cu mărgele, bluze croşetate şi tricotate, rochii cusute cu mărgeluţe. M-am încumetat să cos şi o ie, o ie din pribegie cum îmi place să spun; acasă, în Italia, am o colecţie de aproape 80 de costume populare vechi provenite din toate regiunile ţării, dar şi diverse obiecte ţărăneşti. Când dorul începe să roadă din mine, le iau pe toate la rând, le aerisesc, îmi amintesc de mama, de bunica, îmi clătesc ochii şi le aşez din nou la locul lor.

De câte ori pe an veniţi în România? Mi-aţi spus că vă împărţiţi între două lumi.

Da, între două ţări, România şi Italia. În 2005 am cunoscut un italian, iar în 2013 ne-am căsătorit; este omul care m-a ajutat necon­diționat în tot ce-i românesc, care-mi ştie cel mai bine dorul şi suferinţa pentru România. E totuşi foarte greu să te împarţi între două lumi. Intenţionez ca la pensie să stau în România măcar câteva luni pe an. Deocamdată vin o dată pe an în ţară, iar în cele 10-15 zile caut mai întâi să îngrijesc de mormintele celor dragi, ofer ceva în amintirea părinţilor şi apoi particip la evenimente dragi sufletului meu, care au în centrul lor copiii, meşteşugurile şi tradiţiile autentice româneşti. De exemplu, anul acesta m-am implicat, alături de alte doamne minunate, în organizarea unei activităţi cu copiii în Parohia „Sfântul Nectarie” din Iaşi: „Cultivăm prietenia învăţând un meşteşug. Înapoi la simplitate, tradiţii şi identitate”. A fost o activitate foarte frumoasă, desfăşurată în sânul bisericii,  cu binecuvântarea părintelui paroh Petrică Lehaci, iar eu doresc ca această frumoasă colaborare să se transforme pe viitor într-un schimb de prietenie între copiii români, din Iaşi, şi cei italieni sau din familii de români care trăiesc în Italia; să vină la noi, să mergem la ei, să împărtăşim valori, tradiţii. Bucuria de a fi împreună cred că este cel mai important, pentru că, din păcate, iarăşi trebuie s-o spun, Occidentul ne-a însingurat.

De ce spuneţi asta?

Pentru că asta am simţit şi am văzut eu de-a lungul anilor: românii sunt în general oameni buni, însă, ajungând în Occident, depărtarea şi influenţa nefastă, goana după lucrurile materiale, toate acestea au început să sape şi la temelia construcţiei lor şi unii s-au îndepărtat cu totul de tradiţii, de familie, de lucrurile ziditoare pentru suflet.

Mulţi fac prietenii cu italienii de la serviciu din dorinţa de a se integra cât mai repede şi evită să se mai întâlnească cu conaţionalii, unii aleargă numai după bani, au un ţel şi vor să-l atingă cât mai repede, însă, odată atins, îşi ­fixează un altul şi tot aşa. Şi ajung astfel să pună preţ numai pe partea materială şi să uite de celelalte. Or, asta nu e viaţă.

În diasporă nu domneşte doar buna înţelegere, există şi o competiţie între români - care reuşeşte, care nu, iar în comuniune ajung să trăiască doar cei care împărtăşesc aceleaşi valori sau pasiuni ori care se strâng în jurul bisericii.