Domnule profesor, pentru început, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre pasiunea dumneavoastră pentru studiul teologiei sistematice. Când şi cum s-a manifestat această înclinaţie spre studiul Teologiei Dogmatice şi cum a ajuns această disciplină să marcheze şi să constituie drumul dumneavoastră profesional?
Cred că vocaţia spre studiul Dogmaticii este o caracteristică, în general, a tuturor studenţilor teologi. Toţi iubim Teologia Dogmatică, pe bună dreptate, fiindcă ea este o disciplină centrală şi complexă, unde obiectul se indentifică cu subiectul, anume Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos. Încă din seminarul teologic am fost atras de această materie, însă o experienţă mi-a marcat în mod deosebit orientarea profesională spre această diciplină, anume citirea colecţiei „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, care m-a ajutat să descopăr şi să văd un alt mod de a vorbi despre Dumnezeu. Era vorba de un mod dinamic, plin de căldura credinţei şi de lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrul acesta m-a mişcat. Treptat, după aceea, la Facultatea de Teologie, modul în care era predată disciplina Dogmaticii de profesorii de atunci, majoritatea ucenici ai părintelui Dumitru Stăniloae, dogmatistul nostru prin excelenţă, mi-a întărit orientarea spre acest domeniu. Mai mult, după terminarea facultăţii, printr-o lucrare a proniei dumnezeieşti, fiind ales de părintele profesor Stăniloae să-i fiu curier, am stat mult timp în preajma sfinţiei sale, iar lucrarea Duhului Sfânt în viaţa părintelui, care-l ajuta să prezinte Teologia Dogmatică într-o măreţie nemaiîntâlnită până la acel moment, m-a atras şi mai mult spre acest domeniu. De aceea, după obţinerea unei burse în străinătate, l-am întrebat pe părintele despre ce aş putea să scriu şi, spre surprinderea mea, m-a sfătuit să tratez în lucrarea de doctorat nu un subiect din teologia ortodoxă, ci să cercetez învăţătura unui teolog protestant. Ulterior, aveam să înţeleg raţionamentul pentru care părintele Stăniloae mi-a ales respectiva temă, întrucât am descoperit şi mai mult profunzimea teologiei ortodoxe, prin alcătuirea lucrării cu titlul „Die Anthropologie und ihre christologische Begründung bei Wolfahrt Pannenberg und Dumitru Staniloae“ - „Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru Stăniloae“, în care am dat un răspuns ortodox problematicii propuse de profesorul Pannenberg. Când m-am întors din străinătate, am început să predau la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, primele ore de seminar susţinându-le în Capela „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“. A fost un traseu profesional lucrat din pronie dumnezeiască, iar astăzi descopăr în Teologia Dogmatică o disciplină din ce în ce mai complexă, dar în acelaşi timp şi mereu frumoasă, deoarece conţinuturile ei sunt de fapt conţinuturile istoriei mântuirii împlinită în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Aţi pomenit mai devreme despre întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre cum era sfinţia sa atât în viaţa profesională, cât şi în cea personală? V-a marcat vreun episod în mod deosebit, din întâlnirea cu marele teolog?
Este o datorie, dar şi o cinste şi o responsabilitate pentru noi, ucenicii direcţi ai părintelui, să vorbim despre viaţa şi opera lui. Auzisem de părintele profesor Stăniloae încă din anii seminarului, timp în care îmi proiectam în minte fel de fel de imagini despre sfinţia sa, văzându-l în primul rând ca pe un intelectual care iradiază, însă Dumnezeu a făcut astfel încât această imagine a mea să fie răsturnată. De sărbătoarea Sfântului Dumitru, în primul an de facultate, împreună cu un coleg, am mers să ne închinăm la Catedrala patriarhală. Ajungând acolo, colegul meu mi-a atras atenţia că l-a văzut pe părintele Stăniloae, care era în faţa catedralei, înconjurat de un grup de oameni. Din cauza aglomeraţiei nu l-am văzut foarte bine, însă chiar şi această primă imagine reală cu el mi-a schimbat total modul meu de închipuire. În faţa mea era un om înalt, dar modest, cu o forţă şi o căldură sufletească care acoperea totul. Mai târziu, aveam să înţeleg că acestea sunt caracteristicile tuturor personalităţilor mari: sub forma unei modestii, îţi arată întreaga măreţie. Dacă e să ne gândim, chiar şi viaţa Mântuitorului a fost în formă chenotică, adică de smerire, dar în realitate El îşi arăta lucrările Sale mântuitoare, care erau şi lucrări dumnezeieşti şi lucrări omeneşti, care nu puteau fi înţelese cu mintea, ci primite numai prin credinţă. Revenind la întâlnirea de la Catedrala patriarhală, colegul meu, fiind mai vioi, a mers şi s-a prezentat părintelui Stăniloae, spunându-i că a mai venit cu un coleg. Chemându-mă şi pe mine, părintele nu m-a întrebat cine sunt şi de unde vin, ci dacă ştiu limba franceză. Deşi mai uitasem, fiind atunci abia întors din armată, părintele m-a trimis cu un grup de greci să le arăt oraşul şi Mănăstirea Cernica, la întoarcere propunându-mi să trec pe la el. Vizitându-l, după mai multe conversaţii, m-a întrebat dacă pot să-l ajut, prin aducerea corespondenţei de la facultate. Desigur că am acceptat cu multă căldură această sarcină, devenind astfel curierul părintelui Stăniloae şi având şansa să mă aflu destul de des în prezenţa sfinţiei sale, prilej cu care am aflat foarte multe lucruri din Teologia Dogmatică, dar şi din personalitatea marelui nostru teolog. Pot spune că m-a fascinat prezenţa lui; avea ceva ce te atrăgea, era o figură nobilă, care se impunea tocmai printr-o formă de modestie, dar cu o forţă creatoare deosebită. Acesta era părintele Dumitru Stăniloae; de altfel, şi mărturisea, fiind cu noi, că mereu îi vin idei de la Dumnezeu. Noi am văzut în el o lucrare a Duhului Sfânt, căci numai aşa putea fi explicată dimensiunea inspiraţiei sale, dublată, bineînţeles, de o muncă uriaşă. Mai apoi, în timpul studiilor din străinătate, în unele momente mai grele pentru mine, părintele tot timpul mi-a spus că are încredere în mine, dându-mi curaj să finalizez o lucrare deosebit de complexă şi de greoaie. Prin urmare, pot spune că părintele Stăniloae a fost pentru mine atât un sfătuitor, cât şi un model şi un imbold în cercetarea academică.
„Dumnezeul revelaţiei îi vorbeşte omului, acţionează pentru a-l atrage în comuniunea cu El“
S-a vorbit şi încă se mai vorbeşte de o influenţă scolastică apuseană asupra Teologiei Dogmatice ortodoxe. Cum poate fi depăşită această problematică?
S-a vorbit şi se vorbeşte pe bună dreptate de o influenţă scolastică, care a fost numită de părintele profesor Gheorghe Florovski „captivitatea babilonică“. Era vorba despre o teologie care vorbea numai în definiţii despre Dumnezeu, şi nu despre Dumnezeul Viu al revelaţiei şi al istoriei mântuirii, după cum ne arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Răsăritene. Cu această problemă s-a confruntat în mod direct şi părintele Stăniloae, care nu a fost mulţumit cu o astfel de prezentare şi care, împreună cu alţi mari teologi, ca Vladimir Losski sau Gheorghe Florovski, a determinat schimbarea aceasta radicală şi revoluţionară a teologiei ortodoxe, prin întoarcerea la izvoarele ei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi care presupunea un nou mod de a vorbi despre Dumnezeu, ca Persoană care vorbeşte omului tot ca persoană şi care arăta comuniunea care există între om şi Dumnezeu, realizată în modul maxim în Iisus Hristos, prin unirea Persoanei Fiului lui Dumnezeu cu natura umană în acelaşi ipostas. Totodată, s-a făcut recurs la teologia patristică, care arăta că Dumnezeul revelaţiei îi vorbeşte omului, acţionează pentru a-l atrage în comuniunea cu El, iar omul, la rândul lui, trebuie să-I răspundă; răspuns care a fost făcut deplin tot în Persoana lui Hristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Despre dinamismul acesta al coborârii lui Dumnezeu la om şi al înălţării omului la Dumnezeu, aşa cum se arată în Iisus Hristos, aveau să vorbească mult părintele profesor Stăniloae şi ceilalţi părinţi ortodocşi. Începe astfel o tematică diferită în teologia ortodoxă, condiţionată de conţinutul propriu-zis al învăţăturii creştine, anume istoria mântuirii, care este atât de profundă şi în care lucrarea Duhului Sfânt, în forma Bisericii, îl aduce pe om la unire cu Dumnezeu prin Hristos. Prin urmare, cred că s-a depăşit această fază critică în teologia răsăriteană, care a venit printr-o filieră pur raţionalistă şi care nu surprindea misterul tainei. Nouă, celor de azi, ne rămâne datoria să continuăm şi să rămânem în aceeaşi linie a teologiei acestor mari personalităţi şi părinţi din secolul al XX-lea.
Care este finalitatea practică a disciplinei teologice pe care o predaţi? Cum îi poate ajuta aceasta pe viitori absolvenţi de teologie - preoţi sau misionari laici - şi, prin aceştia, pe credincioşi, pe enoriaşi?
Finalitatea practică este prezentă în toată Teologia Dogmatică. În fond, dogmele care au fost stabilite de sinoadele ecumenice au trebuit să fie respectate, iar viaţa credincioşilor ţinută prin canoane - normele practice. Există o legătură foarte strânsă între dogme şi canoane, ambele având autoritatea sinoadelor ecumenice. În felul acesta, Teologia Dogmatică a dat conţinutul spiritualităţii creştine. Desigur, conţinutul dogmelor este unul complex şi adânc, dar el poate fi făcut accesibil credincioşilor, de către preoţi, prin recurgerea la un limbaj plastic. Un exemplu în acest sens îl avem în omiliile marilor Părinţi ai Bisericii, care au folosit din abundenţă acest limbaj plastic, abordat de altfel şi de Mântuitorul Iisus Hristos. La fel, Teologia Dogmatică poate fi explicată şi prin referirea la aspectul iconografic şi liturgic, precum şi la limbajul Sfintei Scripturi cu care se află în strânsă legătură.
Un alt aspect ce trebuie menţionat este faptul că, în momentul actual, omul este ancorat foarte mult în viaţa practică, iar adevărurile de credinţă trebuie verificate în viaţa personală a acestuia, în relaţia lui cu semenii şi cu Dumnezeu. De aceea, o viaţă creştină autentică trebuie să se arate în fapte şi în virtuţi concrete, care reprezintă proba adevărului dogmelor Bisericii.
