Un moment important în cariera lui Grigorescu îl va reprezenta întâlnirea, în 1857, cu Isaia Piersiceanu, ieromomonah la Mănăstirea Neamţ, călugăr peregrin, o figură emblematică învăluită de mister . După şapte ani de studii revine definitiv în ţară în 1869 . Este dornic să picteze motive româneşti, să facă cunoscute frumuseţile şi pitorescul locurilor şi ale oamenilor aşa cum văzuse în Franţa . Pentru desenatorul Grigorescu, participarea la război va determina o modificare radicală a concepţiei despre desen . Suplu, trasat cu mijloace puţine, în peniţă sau cu un condei de trestie, susţinut de pete generoase de laviu, compoziţiile parcă iau naştere direct sub ochii noştri . Interviu cu dna dr. Mariana Vida, specialist în arta românească şi franceză din secolele al XIX-lea şi al XX-lea la Muzeul Naţional de Artă al României .
Doamnă Mariana Vida, am vrea să începem acest interviu despre Nicolae Grigorescu rugându-vă să prezentaţi succint copilăria lui, ca să putem înţelege în ce fel universul copilăriei, care este poate cel mai viu pentru un artist, a lăsat urme în opera sa. Am putea spune că Nicolae Grigorescu este unul dintre marile spirite care au reuşit să surprindă trăsăturile, poate nu-i exagerat să spun, principiile românităţii ca stare fundamentală.
De origine modestă, dintr-un mediu ţărănesc, Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în comuna Pitaru din judeţul Dâmboviţa; era al şaselea copil al soţilor Ion şi Ruxanda Grigorescu. Tatăl pictorului era slujbaş la conacul familiei Lenş, aristocraţi, între altele şi colecţionari de artă. Nu este exclus ca în reşedinţa lor, construită după modelul palatului brâncovenesc de la Potlogi, din apropiere, copilul Grigorescu să fi văzut lucrări remarcabile (miniaturi, porţelanuri, cărţi ilustrate, mobilier rococo şi empire, arme), colecţia familiei Lenş fiind una dintre cele mai valoroase din secolul al XIX-lea românesc. Pictorul a fost ataşat de familia sa numeroasă, care, din cauza dispariţiei timpurii a tatălui (1843), s-a confruntat cu mari dificultăţi materiale. „Cu acul ne-a crescut biata mama - va spune mai târziu artistul - şi odată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea... De dimineaţă muncea şi se îngrijea să avem de toate.“
Micul iconar
Ucenicia lui ne dă imaginea pregnantă şi plină de energie a unei Românii care devenea din ce în ce mai activă, mai diversă, în sec. al XIX-lea. Se apropiau marile momente - al Unirii, în istorie, şi al marilor spirite, în cultură.
„La 10 ani am intrat şi eu la un iconar“, îşi amintea artistul, cu nostalgie. Îşi începe ucenicia la pictorul Anton Chladek, unde va rămâne timp de doi ani (1848-1850). În pofida firii ursuze a bătrânului pictor, relaţia dintre Chladek şi Grigorescu pare să fi fost strânsă: „Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna şi mă lăsa lângă el; eram atunci în culmea fericirii, îmi vorbea blând, îmi arăta cum să fac sfinţii - şi eu îi sorbeam cuvintele şi mă uitam la el ca la un dumnezeu.“ Originar din Banatul Sârbesc, pictorul ceh Anton Chladek (Elemer, 1794 - Bucureşti, 1883) studiase la Milano (unde a realizat copii după Coreggio) şi a activat ca portretist la Viena şi Pesta (1826-1835). În 1833 avea la Pesta o şcoală de desen, iar în 1836 se stabileşte la Bucureşti, unde desfăşoară o importantă activitate de miniaturist, portretist, litograf şi pictor de subiecte religioase. În perioada în care Grigorescu lucrează la Chladek, dar şi mai târziu, se constată o puternică transformare a picturii religioase de tradiţie bizantină, sub impactul modelelor Renaşterii italiene, vehiculate prin intermediul gravurilor de reproducere. Compoziţiile lui Rafael sau Tizian sunt actualizate şi asimilate cerinţelor erminiilor ortodoxe. Schematizarea rigidă a canonului bizantin lasă loc corporalităţii renascentiste. Prin intermediul lui Chladek, Grigorescu are acces la acest tip nou de pictură religioasă, barocă, temperată de ecourile neoclasicismului.
Care este contribuţia lui la marea tradiţie a pictorilor de icoane? Ce aduce el nou şi proaspăt?
După ce pleacă din atelie-rul lui Chladek, pentru a se întreţine, Grigorescu confecţionează iconiţe pe care le vinde cu succes prin târguri. Se profilează de acum o perioadă distinctă în cariera sa (1853-1861), cea de pictor de subiecte religoase. Până la plecarea în Franţa, Grigorescu va fi autorul unor mari ansambluri de pictură murală şi de icoane. Astfel, „meşterul Nicu“, ajutat de Niţă Pârâiescu, va picta în 1853 şase icoane mari şi unsprezece prăznicare pentru biserica din Băicoi, iar în decursul anilor 1854-1855 va lucra mai multe icoane pentru Mănăstirea Căldăruşani. Între anii 1856-1857, ajutat de Ghiţă, fratele lui, zugrăveşte biserica Mănăstirii Zamfira, ctitoria mitropolitului Nifon, pentru ca în 1858-1861 să picteze capodopera acestei perioade, biserica Mănăstirii Agapia. Stilul lui Grigorescu se mlădie şi se rafinează, personajele sale dobândesc nu numai monumentalitate, dar şi o suavitate ideală. „Pe atunci noi n-aveam nici un fel de orientare în artă, o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos, pentru prepararea colorilor, şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt. Atât. Încolo, făceam fiecare cum ne tăia capul“.
Un moment important în cariera artistului îl va reprezenta întâlnirea, în 1857, cu Isaia Piersiceanu, ieromonah la Mănăstirea Neamţ, călugăr peregrin, o figură emblematică învăluită de mister. El îl ajută pe Grigorescu să obţină contractul pentru pictarea Mănăstirii Agapia. Delavrancea şi-l aminteşte pe Piersiceanu: „Un călugăr umblat, cărturar şi vioi în povestirile lui. Văzuse Sf. Munte şi Ierusalimul. Nopţi întregi povesti minunile de pe unde colindase. O adevărată amiciţie se legă între ei. Isaia înţelese talentul zugravului şi se hotărâră să plece împreună la Paris, cum or putea, după sfârşirea mănăstirei.“ Datorită comentariilor şi explicaţiilor teologice pe care i le-a oferit, se pare că tânărul artist a reuşit iasă din convenţiile artei religioase bizantine pentru a se apropia, în măsura în care o permitea erminia, atât de arta vechilor maeştri renascentişti, cât şi de realitate. Nu este exclus ca, tot datorită lui Piersiceanu, Grigorescu să fi avut acces la panourile realizate de Giovanni Schiavoni pentru Mitropolia din Iaşi, între operele religioase ale celor doi artişti existând certe afinităţi. De asemenea, Piersiceanu a fost cel care l-a suţinut moral pe Grigorescu în demersurile sale repetate de a obţine o bursă în străinătate. Din păcate, după ce acest ie-rarh luminat s-a îmbolnăvit grav, Grigorescu a trebuit să se descurce singur. Ansamblul de la Agapia a primit rapoarte favorabile („D. Grigorescu au lucrat pentru înalte arte lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii“, consemna pictorul resta-urator George Şiller) - şi, stârnind interesul lui Mihail Kogălniceanu, cărturar, om politic şi colecţionar de artă, Grigorescu primeşte prima din cele trei burse de studii în Franţa, pe termen de cinci ani, cu începere de la 1 octombrie 1861.
O copie după Prud’hon, Justiţia şi pedeapsa divină urmărind crima, este azi în colecţia Patriarhiei Române
Pe cât a fost ataşat de tradiţia culturală, pe atât s-a arătat atras de promovarea inovaţiei în artă. Nicolae Iorga, un tradiţionalist, a spus despre el că a adus în primul rând noul, conectarea la şcoala franceză care începuse să se mişte foarte rapid, dar a adus şi adevărul, şi bogăţia, şi măiestria. Cum a decurs experienţa lui franceză?
Din toamna anului 1861, Grigorescu este bursier al statului la Paris. Fostul coleg şi rival, câştigătorul bursei în 1857, C. I. Stăncescu, l-a recomandat profesorului său, elveţianul Charles-Marc-Gabriel Gleyre pentru studiul pregătitor la École des Beaux-Arts. În atelierul acestuia l-a întâlnit, printre alţii, pe Auguste Renoir. Stăncescu a fost un sprijin important la Paris, cu el a vizitat muzee şi monumente, anticariate şi expoziţii. După o vreme, Grigorescu părăseşte atelierul lui Gleyre pentru cel al lui Sébastien Cornu, care îl va iniţia în tehnica clarobscurului. În martie 1862 trece examenul de admitere la École des Beaux-Arts. Va ieşi al 45-lea din 80 (Renoir va fi pe locul 68). Tânărul artist va fi un student sârguincios la École des Beaux-Arts, până în 1863. Acum lucrează şi după marii maeştri la Luvru (Rembrandt, Salvator Rosa, Nicolaes Berghem), dar mai ales pregăteşte şi expediază în ţară o copie după Prud’hon, Justiţia şi pedeapsa divină urmărind crima, în mărime naturală, azi în colecţia Patriarhiei Române. Alegerea acestei lucrări relevă componenta romantică a educaţiei şi a firii lui Grigorescu. Tot de romantici va fi atras când execută cópii după Géricault, Delacroix, iar Corot şi Theodore Rousseau vor fi artiştii moderni preferaţi. În 1862 se înscrie la celebrul „concurs al arborelui“, ce avea drept subiect o temă istorică amplasată în peisaj („o luptă între doi păstori din Antichitate, la umbra unui copac bătrân“), concurs la care va fi admis. Aflat în căutarea arborelui model, porneşte spre arborii seculari din pădurea Fontainebleau. Aici şi la Barbizon va afla în grandoarea naturii şi unele răspunsuri la dilemele filosofice, dar mai ales similitudini cu realităţile din ţara natală. Prieten, colecţionar şi biograf al pictorului, Alexandru Vlahuţă evoca în 1910, din a-mintirile maestrului, viaţa la Barbizon, unde artiştii se întâlneau seara „la o pipă şi la un pahar de bere; îşi aveau colţul lor, masa lor ştiută: acolo schimbau impresii, discutau artă, aruncând tunete de glas, cu gesturi largi, gândiri proaspete, repezi, aprinse - adevărate revelaţii -, scăpărări de acelea care nu se găsesc prin cărţi. Tânărul cu ochi scânteietori, necunoscutul ce se aşeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colţişor, la măsuţa cea mai dosită, era Grigorescu“. Cel mai apropiat de Grigorescu a fost Jean-François Millet: „De câteva ori Millet m-a văzut lucrând în pădure. Într-o zi, când pictam absorbit de ceea ce făceam, el s-a apropiat de mine şi, examinând tabloul, se opri o clipă înduioşat şi, bătându-mă pe umăr, mi-a spus: - Câest bien, mon gars“. Pictorul fără un statut stabil, „fără un rost pe lume“, şi-a pus frâu inimii şi, deşi suspina după una dintre fiicele lui Millet, care îl plăcea la rândul ei, s-a „vindecat muncind“.
Cât de benefică a fost influenţa lui Millet? Cum se vede astăzi în opera sa?
Epopeea ţăranului francez prezentă în opera lui Millet va cunoaşte o formă specifică, originală, în creaţia lui Nicolae Grigorescu, care cântă în cheie proprie viaţa ţăranului român. Influenţa lui Millet se regăseşte în folosirea tehnicii contre jour, în profilarea personajelor pe fundalul cerului sau pe întinsul câmpiei, dar mai ales în atacul direct şi sobru, fără artificii, al pânzei sau al foii de hârtie, în expresia sinceră şi prevalent picturală a motivului tratat. În peste treizeci de ani de călătorii constante în Franţa, Grigorescu nu poate rămâne indiferent la elanurile şi nuanţele unei evoluţii stilistice complexe. Fascinat de anvergura romantică, dar mai ales de realismul observaţiei efectuate în natură şi în comuniune cu aceasta, Grigorescu va asimila succesiv de la maeştrii săi francezi, graţie unei memorii artistice prodigioase şi unei exemplare discipline de muncă, ceea ce răspundea temperamentului său înclinat spre reverie, cu precădere spre componenta poetică a subiectului. Asemeni lor, este interpretul unei anume zone, a dealurilor şi muscelelor, al primăverii şi al verii, al dimineţilor proaspete şi al amiezilor toride, al tinereţii şi plenitudinii vitale.
Încet, dar sigur, Grigorescu câştigă admiraţia publicului şi atenţia colecţionarilor
Încet-încet, Grigorescu a devenit o figură bine-cunoscută între artiştii vremii, la Paris. Cum ar putea fi descrisă recunoaşterea lui internaţională, la acel moment?
În 1868, Grigorescu revine în Franţa şi se stabileşte la Marlotte, localitate situată la sudul pădurii Fontainebleau. Este anul când are loc expoziţia artiştilor de la Barbizon într-un pavilion de vânătoare. Împăratul Napoleon al III-lea, împărăteasa Eugenia şi prinţul imperial vizitează expoziţia şi cumpără lucrări. Din cele patru tablouri achiziţionate pentru galeria privată de la Tuileries, lui Grigorescu i se cumpără Natura moartă cu ramură înflorită de cireş. Tot acum este primit şi la Salonul parizian, ceea ce echivalează cu o recunoaştere internaţională.
Cum a decurs experienţa lui în ţară? S-a bucurat de recunoaşterea intelectualilor vremii, de admiraţia colecţionarilor?
După şapte ani de studii, revine definitiv în ţară, în 1869. Este dornic să picteze motive româneşti, să facă cunoscute frumuseţile şi pitorescul locurilor şi ale oamenilor, aşa cum văzuse în Franţa. Îl pasionează, asemeni lui Théodore Rousseau, colecţionarea de obiecte pentru recuzita de atelier - covoare, vase, ibrice şi iatagane, narghilele, cu ele va alcătui, în casa pe care o va construi spre sfârşitul vieţii la Câmpina, „un colţ oriental cu antichităţi“, pe care îi plăcea să îl contemple în compania vechilor prieteni, din „Sfânta Treime a Amiciţiei“ (Grigorescu, doctorul Aurel Bernath-Lendway şi doctorul Dimitrie Grecescu, fondatorul ştiinţei botanice de la noi, „desenând binişor şi cântând pe vremuri din flaut“). Încet, dar sigur, Grigorescu câştigă admiraţia publicului şi atenţia colecţionarilor. În 1873, la „Expoziţia Amicilor belelor arte“ de la hotelul Herdan, expune cu succes nu mai puţin de 148 de pânze cu subiecte din ţară şi din Franţa şi seria acestor manifestări continuă, Grigorescu fiindu-şi un bun manager.
Războiul din 1877 l-a urmărit dintr-o căruţă-atelier improvizat
Grigorescu a ţinut să marcheze nu numai etape ale evoluţiei estetice ale picturii româneşti, dar şi mari teme naţionale. Care-i anvergura aventurii lui, artistice şi istorice, cu privire la Războiul de Independenţă?
Un moment de răscruce îl constituie Războiul din 1877, pe care l-a urmărit dintr-o căruţă-atelier improvizat, în majoritatea scenelor cu operaţiuni militare (Trecerea Dunării la Corabia, pe un pod de vase, Plevna, Opanez Riben, Verbiţa, Muselim-Selo, Rahova, Nicopole). Doctorul Constantin Istrati, unul dintre biografii săi cei mai atenţi, şi el, martor ocular la Războiul din 1877, mărturisea: „Totul a fost trăit, văzut, şi e rezultatul unei impresiuni de durere“. Pictura ce înfăţişează Atacul de la Smârdan de la 13 ianuarie 1878 a fost o comandă a statului la care artistul a lucrat circa opt ani (1877-1885).
Acest tip de energie, care a ieşit la iveală în timpul Războiului de Independenţă, l-a marcat, se pare, şi ca artist. Desenul ca mijloc de expresie, odată cu acest moment, a însemnat un progres?
Pentru desenatorul Grigorescu, participarea la război va determina o modificare radicală a concepţiei despre desen. Suplu, trasat cu mijloace puţine, în peniţă sau cu un condei de trestie, susţinut de pete generoase de laviu, compoziţiile par că iau naştere direct sub ochii noştri. Liniile se înlănţuie concentrând mişcarea, subliniind lumina. Această magistrală captare a tranzitoriului, a momentului de o clipă, plasează operele artistului român în rândul marilor desenatori impresionişti.
Care ar fi contribuţia lui Grigorescu, şi în planul formal, estetic, şi-n dezvoltarea temelor, la dezvoltarea artei, contribuţii care ilustrează specificităţile românilor, ale spaţiului geografic, ale locurilor - păduri, câmpii, sate, târguri, hanuri - sau chiar ale detaliilor, cum sunt cele din mersul domol al carelor, al păstorilor, serile în câmpie şi pe deal, luminişurile, chipul ţărăncilor sub diferite aspecte şi în diferite momente?
Aflat mereu în căutarea motivului autentic, Grigorescu devine un rapsod al vieţii pastorale şi al peisajului românesc - cu predilecţie cel de amiază de vară toridă -, înviorat de cele mai multe ori de prezenţa omului. Un rol aparte îl joacă în acest context figurarea cerului şi a norilor, elemente esenţiale ale senzaţiei de mişcare. Uneori artistul este fascinat de câte un copac, un fag sau un mesteacăn, ori de masivitatea opulentă a unor bouleni care îi confirmă o dată în plus autoritatea de pictor animalier. Însă preferinţele sale converg spre figurarea tinerilor ciobănaşi sau păstoriţe, aflaţi pe câmp cu oile sau cu cireada de vaci. Evocarea portului popular, a fetelor cu fote sobre şi marame elegante amintitnd de somptuozitatea costumului bizantin, împleteşte descrierea de tip etnografic cu o concepţie filosofică, potrivit căreia omul este integrat firesc în ansamblul unei naturi generoase. Grigorescu devine astfel interpretul cel mai autorizat al unui specific naţional formulat vizual cu mijloace plastice de mare autenticitate, în acord cu înnoirile stilistice ale epocii sale.
