„Oastea memoriei lui Cuza au fost învățătorii”

Vineri, 20 martie, se împlinesc două veacuri de la nașterea uneia dintre figurile istorice cărora le datorăm existența noastră ca stat: Alexandru Ioan Cuza, primul domn ales al Principatelor Unite. Memoria publică l-a onorat încă din epoca în care a trăit, iar istoria l-a așezat pentru totdeauna între paginile sale. Despre proiectul de țară pe care ni l-a lăsat moștenire, am discutat cu istoricul Sorin Iftimi, muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie a Moldovei.

Se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, personalitate care a schimbat, fără doar și poate, cursul istoriei noastre. Îl evocăm, adesea, ca imagine-simbol. Dar cine era Cuza până să devină un personaj simbol?

Este un personaj deosebit de interesant, în aceeași măsură, și un om nou, și un om vechi. Era un om nou prin ideile pe care le avea, prin studii, prin formație, prin dorința de a fonda un stat național, un stat român modern. Și era un om vechi prin rădăcinile sale, pentru că aparținea, totuși, clasei boierești, o bună parte din cariera sa din administrație și armată, în acea perioadă, a avut și rang boieresc. Strămoșii săi au avut ranguri boierești, unii au fost spătari ai Moldovei. Iar prin mama sa a avut chiar rădăcini grecești, care merg spre familiile fanariote. De exemplu, caimacamul Vogoride, care l-a favorizat pe Cuza în carieră, îl considera grec, îi spunea „Cuzaki”. E, deci, un personaj complex, care trebuie privit din diverse perspective, pentru a-l descoperi pe Cuza-omul sau Cuza-personajul epocii respective.

Ați pomenit de omul Cuza și am întâlnit frecvent sintagma aceasta de „domn-om”. Ce a rămas în istorie despre omul Cuza? Pentru că au existat foarte multe istorii despre comportamentul lui dincolo de atribuțiile de domn sau de imaginea lui publică.

Are multe calități speciale. În 1873, când Mihail Kogălniceanu a rostit acel discurs la mormântul lui Cuza, a spus că „nu greșelile, ci faptele lui cele mari l-au doborât”. Și poate asta ar trebui să reținem și noi: că după Ștefan cel Mare, în folclorul nostru, legendele despre Cuza-Vodă sunt cele mai numeroase. Este un om care a știut să comunice cu masele, să vorbească pe limba lor. De aceea au și rămas multe legende despre Cuza-justițiarul, care umbla prin oraș să vadă strâmbătățile, să-i consoleze pe țărani, să-i pedepsească pe cei care făceau tot felul de ilegalități. Acest portret al lui mi se pare mult mai important decât cancanurile despre Cuza-Vodă. 

De altfel, se știe, când a fost ales domnitor, clasa politică de atunci își dorea, încă de la 1848, un domn străin. Pentru că nu se putea, a fost ales Cuza, care prezenta garanții de moralitate, de dezinteresare, de generozitate. Toți erau convinși că Alexandru Ioan Cuza se va retrage singur atunci când țara va găsi o soluție mai bună, când va putea împlini acel deziderat de la 1848, de a găsi un prinț străin potrivit, care să nu fie dintr-o țară vecină și care să încerce, cumva, să influențeze prea mult, să anexeze Principatele. Ci un prinț străin care să ne permită, pe de o parte, o independență față de țările vecine, pe de altă parte, o integrare în Europa de atunci, care era o Europă de monarhii, foarte bine structurată. În toate țările găseam o piramidă de monarhii, cele mai multe înrudite între ele. Se vorbea atunci despre o rudenie universală, prin această modalitate de înrudire a familiilor regale între ele. Într-o asemenea Europă, era nevoie ca și Principatele Române să-și găsească un prinț care să ne asigure o poziție în familia europeană a familiilor regale. 

Există consemnări în istoriografie potrivit cărora Cuza însuși se revendica drept un despot luminat. E valabilă sintagma?

E o formulă care se leagă de secolul al XVIII-lea, de iluminism, epocă în care principii noștri fanarioți au fost toți despoți luminați. Pe bună dreptate, în sensul că aveau o cultură enciclopedică, erau pregătiți să devină principi, aveau idei de reforme sociale și chiar dacă nu era vorba despre iluminismul francez, sunt totuși oameni care au fost miniștri de externe ai Imperiului Otoman. Ajunși pe un tron la Iași sau la București, e clar că erau niște personaje de anvergură deosebită.

Cuza aparținea acestei generații care îmbrățișase ideile noi și putea să joace acest rol, al unui principe. S-a și văzut asta, în prima parte a domniei. Este posibil ca foarte mulți oameni politici valoroși, cu greutate, să fi crezut că e un personaj mai superficial și că, dacă-l pun pe tron, îl vor putea apoi manipula. Ulterior, au descoperit că e un personaj deloc ușor de manipulat, care avea propriile idei și care a încercat să-și facă propriul program, inclusiv cel legat de reforma agrară. Și cum clasa politică s-a opus, a fost nevoit să dizolve Parlamentul și să conducă singur în următorii ani, prin decrete. Dacă ar fi așteptat până când clasa politică - și de stânga, și de dreapta - să se pună de acord pentru a face reforma agrară sau să dea libertate clăcașilor de la sate, să-i facă cetățeni instruiți, cu proprietăți, ar fi durat. Cuza a avut o domnie de șapte ani. Dacă luăm primii șapte ani de domnie ai lui Carol I și-i comparăm cu cei ai lui Cuza, nu știu ce ar rămâne. Carol I a avut norocul unei domnii foarte îndelungate; în jumătate de veac a putut să facă multe lucruri. Dar Cuza n-avea timp, intuia asta. Și voia, totuși, ca lucrurile să miște.

„Cuza a înțeles că nu poți să faci un stat modern cu țărani clăcași”

Impactul domniei sale a fost atât de mare, încât simbolul Cuza a fost construit chiar din epoca sa. Cum explicați că a fost atât de înrădăcinat în memoria colectivă numele său, încă de atunci?

Cuza a fost ținut minte de oamenii de la sate, pentru că a dat pământ țăranilor și a creat școlile sătești gratuite. Așa a apărut o nouă clasă, cea a învățătorilor. Și oastea memoriei lui Cuza au fost învățătorii aceștia. În secolul al XIX-lea, ei au creat acele legende, ei l-au impus în memoria publică, într-o vreme în care nu existau mijloace de informare în masă. Învățătorii, luminătorii, apostolii satelor sunt cei care au impus și au perpetuat imaginea frumoasă a lui Cuza. Apoi, Cuza a înțeles că nu poți să faci un stat modern cu țărani clăcași. Trebuie să-i faci proprietari și să-i înveți carte. Iar ei vor deveni cetățeni. Un stat modern nu putea fi construit doar cu aristocrație, cu o clasă politică redusă, concentrată undeva la vârf.

Noi astăzi nu conștientizăm unele lucruri. De exemplu, spunem despre oamenii de la sate că nu erau robi, nu erau iobagi. Dar clăcașii, de exemplu, nu puteau să părăsească satele când voiau ei. Îmi amintesc că am găsit prin documente că, dacă voiau să meargă la târg să vândă o vită, aveau nevoie de o scrisoare de la primărie, de un permis de liberă trecere. Iar satul, pe ­dealuri, la hotare, era păzit de oameni cu puști, care nu le permiteau sătenilor să plece unde vor, când vor. Deci, clăcașii aceștia aveau o libertate foarte limitată.

Vorbim mult despre importanța datei de 24 ianuarie, dar nu vorbim suficient despre reformele lui Cuza. Ce rol au jucat în construirea statului de mai târziu?

Principala reformă a fost cea legată de secularizarea averilor mănăstirești. Pentru că un sfert din pământurile Moldovei și Țării Românești erau ale mănăstirilor închinate la Locurile Sfinte, într-un sens medieval, care însemna o sprijinire a acestor așezăminte, aflate sub turcocrație, pe teritoriul Imperiului Otoman. Exproprierea mănăstirilor grecești a permis ca, după aceea, să se facă reforma agrară. 

Apoi, importantă a fost cealaltă reformă: ideea de a-i transforma pe oamenii de la sate în cetățeni și de a face ca într-un viitor nu foarte îndepărtat votul să nu mai fie unul censitar și foarte selectiv și ca fiecare cetățean să aibă un cuvânt de spus. Va mai dura mult până după Primul Război Mondial, când această reformă a și fost aplicată, dar toate trebuiau să aibă un început.

Alte reforme își au începuturile chiar mai devreme, după 1830, în perioada domnilor regulamentari și sunt oarecum secundare în toată povestea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Dar, pe capitole, bineînțeles că lucruri importante s-au făcut și în domeniul bancar, și în cel juridic. A existat un cod civil al lui Cuza deosebit de interesant, care a fost aplicat în Principate. Au existat proiecte pentru un drum de fier, pentru cale ferată.

Cum a reușit să ducă la bun sfârșit acest plan de reformare, având în vedere că a avut de înfruntat multă ostilitate din partea clasei politice?

Atunci, așa s-a făcut: s-a tăiat nodul gordian. Iar cel care l-a ajutat să facă asta a fost cel mai vizionar, cel mai capabil om politic al epocii, Mihail Kogălniceanu. Pentru că, în numele domnului, el a fost cel care a propus Legea rurală în Parlament, legea de împroprietărire a țăranilor. Clasa politică a respins proiectul și atunci Kogălniceanu a scos din buzunar documentul gata pregătit, dizolvând Parlamentul. Așa s-a ales cu renumele de „omul de la 2 Mai”, care a pus capăt democrației și care l-a ajutat pe Cuza să conducă în următorul interval de timp autoritar. Dar se pare că aceasta a fost singura cale găsită pentru a debloca situația.

„Unii au și numit domnia lui Cuza «Războiul de șapte ani»”

Ce erori politice ale lui Cuza au dus, în final, la înlăturarea sa?

Exista o diferență de abordare între clasa conservatoare, a marilor proprietari, a marilor boieri, și clasa modernizatoare, a unei burghezii luminate. Cuza a reușit să-i nemulțumească și pe marii proprietari, care nu s-au simțit deloc bine când le-au fost expropriate o bună parte din pământuri pentru a fi împroprietăriți țăranii, și pe liberali, care simțeau că reformele merg prea lent. Și s-a întâmplat o alianță foarte ciudată între stânga și dreapta, toți nemulțumiți de Cuza, care s-au reunit pentru a-l detrona. Unii au și numit domnia lui Cuza „Războiul de șapte ani”. Tensiunile au fost permanente și foarte greu de ținut în frâu. N-a fost ceva idilic, așa cum ne imaginăm uneori. Dar ceea ce cunoaștem drept „monstruoasa coaliție” s-a numit așa pentru că, oarecum contra naturii, s-au unit extremele spectrului politic de atunci pentru a găsi o altă formulă decât cea a domnitorului.

Care a fost atitudinea lui Carol I față de ­imaginea lui Cuza, păstrată în popor?

Mai ales în primii ani, a existat o corespondență prin care Alexandru Ioan Cuza își manifesta, la un moment dat, dorința de a se întoarce în țară; se discuta cât de oportun sau cât de inoportun este acest lucru. Carol și-a dat seama, însă, că o reîntoarcere a lui Cuza nu ar fi o idee bună pentru stabilitatea Principatelor Unite din primii săi ani de domnie și a manifestat o atitudine rezervată. Îi spunea mereu lui Cuza că, da, desigur, ar fi bine ca odată și odată să revină în țară, dar că nu era încă momentul. Doamna Elena Cuza a revenit în țară, a locuit la Ruginoasa, iar când a vizitat Moldova și Iașiul, Carol nu a ezitat să-i facă doamnei câte o vizită de curtoazie. Mai târziu, de exemplu atunci când s-a ridicat statuia lui Cuza din Piața Unirii din Iași, regele a știut să fie înțelept și să contribuie la subscripția publică pentru aceasta, să participe la ceremonii, s-a bătut atunci și o medalie. Regele spunea că popoarele se onorează pe ele însele onorându-și înaintașii glorioși. Deci, a avut loc un fel de reconciliere. 

În primii ani ai regimului comunist, Cuza, ca personaj istoric, a fost efectiv șters din cărțile de istorie. A reapărut apoi în preajma Centenarului Unirii Principatelor. Ce sperau comuniștii să obțină prin această readucere în prim-plan a imaginii domnului?

Noul regim comunist se opunea perioadei regalității. Și figura lui Cuza, contrapusă figurii lui Carol I, de exemplu, era una autohtonă, de om din popor, simplu; părea mai curând un președinte decât un principe. Și asta a corespuns grilei de atunci a istoricilor comuniști, care au încercat să înlăture o pleiadă întreagă de figuri istorice importante și să favorizeze personaje de genul Tudor Vladimirescu, Horea, Cloșca și Crișan, Cuza fiind văzut ca un personaj care nu aparține unei familii regale și care era mai aproape de idealul lor de conducător.

Știu că ați lucrat la un volum despre Cuza, care apare în aceste zile. Despre ce ar fi vorba?

Este o carte-album: „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”, Editura Mușatinii, Suceava. În prima parte m-am referit la vechile discuții despre data și locul nașterii domnitorului. Am încercat să ofer câteva perspective noi, în sensul că noi aniversăm pe 20 martie bicentenarul nașterii lui Cuza. Dar asta e important pentru noi, pentru birocrația modernă. Însă oamenii epocii lui Cuza nu-și sărbătoreau ziua de naștere. Era ceva secundar; ei își sărbătoreau ziua numelui, care, de multe ori, era apropiată de ziua nașterii și care punea persoana respectivă într-o legătură nu doar cu ordinea socială a epocii, ci și cu ordinea divină. M-am oprit și asupra disputei care a existat asupra locului nașterii lui Cuza: Galați, Huși sau Bârlad. E clar că la Bârlad, în 20 martie, dar din știri documentare, indirecte. N-a găsit nimeni mitricul bisericesc care să spună că „Alexandru, fiul lui Ioan, a fost botezat în cutare biserică...”. Dar este, la fel, viziunea noastră, modernă, care spune că tu trebuie să treci într-un formular locul nașterii. În perioada respectivă însă, toți ar fi zis că „Alexandru este din ramura Cuzeștilor de la Barboși”. Pentru că bunicul său a locuit acolo, acolo s-a născut și a locuit tatăl lui. Deci acolo a fost casa părintească a lui Cuza. Cea de-a doua parte a volumului este despre doamna Elena Cuza, portrete și genealogie.

Cu ce ar trebui să rămânem permanent în ­memoria publică despre personajul-simbol Cuza?

Este o figură luminoasă, pentru că, practic, Unirea de la 1859, pe care n-ar trebui să o numim „mică”, este actul fondator. Atunci s-a pus piatra de temelie a României moderne. Și, vrem-nu vrem, aceasta s-a făcut sub sceptrul lui Cuza. El a pus bazele României în care noi trăim astăzi. 

Asta îl face important pe Alexandru Ioan ­Cuza: un proiect de țară, moștenirea pe care ne-a lăsat-o. El aparține acelei generații care a știut foarte bine să clădească o Românie, s-o modernizeze, s-o unifice, s-o facă independentă. Și noi ne aflăm, încă, în această poveste.