Omul modern are propriile forme de idolatrie

Importanţa celor zece porunci date lui Moise pe Muntele Sinai ne-o arată Însuşi Dumnezeu, când spune, imediat după ce enunţă porunca a doua: „Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele“ (Ieşirea 20, 6). „Decalogul, deşi a fost emis într-un anumit context, este la fel de valabil şi în contemporaneitate. Perenitatea acestor legi decurge din veşnicia Celui ce le-a emis“, explică PS Ioachim Băcăuanul. Vă oferim astăzi porunca a doua a Decalo­gului în interpretarea Părintelui Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Preasfinţia Voastră, ştim că porunca a doua a Decalo­gu­lui opreşte idolatria. Spu­neţi-ne, vă rugăm, care era contextul primirii acestei porunci în viaţa poporului israelit?

Contextul religios egiptean în care israeliţii au supravie­ţu­it vreme de 430 de ani şi-a lăsat amprenta asupra manifes­tă­rilor cultice israelite. Aceasta se arată în faptul că simţind ne­voia de a vedea pe Dum­nezeul ce îi scosese din Egipt, ei au cerut lui Aaron să le confecţioneze, din aurul topit al bijuteriilor, un viţel, în faţa că­ruia să aducă sacrificii. Acest idol nu este ales întâmplător, el ducându-ne cu gândul la repre­zentarea zeiţei Hathor, căreia îi erau asociate dansurile, mu­zi­ca de percuţie, fertilitatea, be­ţia orgiastică, pe de o parte, iar pe de alta la reprezentarea lui Baal, zeul mitologiei ugaritice, simbol al vieţii organice şi al fecundităţii, aducător al ploii şi organizator al timpului, în faţa căruia se aduceau sacrificii sân­geroase.

Gravitatea închinării idolatre a iudeilor e cu atât mai ma­re, cu cât, la poalele muntelui fumegând de prezenţa lui Dumnezeu, ei trebuiau să petreacă în curăţie. Porunca a doua din Decalog avea o dublă traiectorie ce acţiona pe de o parte retrospectiv, încercând să anuleze toate reminiscenţele cultului egiptean, iar pe de altă parte preventiv, în perspectiva convieţuirii lui Israel cu locui­torii Canaanului şi ai ţărilor învecinate. Fiind popor eminamente agrar şi pastoral, era tentat să împrumute religia politeistă a populaţiilor semitice feniciene şi sidoniene, care se închinau zeilor fertilizatori ai pământului (Baal, Astarte), sau a amoniţilor, moabiţilor etc. Astfel, din paginile Bibliei, se poate observa permanenta ten­siune dintre Iahve şi aceste zeităţi, sincopele religioase ale israeliţilor, precum şi corecţiile unui Dumnezeu Ce urmărea transformarea interioară, prin ascultarea şi încrederea în cuvântul Său.

Idolatria nu a dispărut odată cu pieirea religiilor antice

Mai are această poruncă valoare şi obligativitate pentru noi, cei de astăzi? Cum s-ar putea actualiza a doua po­run­că dumnezeiască a De­calogului?

Decalogul, deşi a fost emis într-un anumit context, este la fel de valabil şi în contemporaneitate. Perenitatea acestor legi decurge din veşnicia Celui ce le-a emis şi la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. Însuşi Mântuitorul spune că prezenţa Sa istorică nu a­nu­lează valabilitatea Legii mozai­ce, ci o desăvârşeşte, arătându-i frumuseţea şi profunzimile reflectate în adâncul fiinţei u­ma­ne. Referindu-se la această pro­blemă, Sfântul Teodor Studitul remarcă faptul că interdicţia po­runcii a doua nu trebuie în­ţeleasă ca o interdicţie de prin­ci­piu, ci ca o măsură pedago­gică contextuală.

Pe de altă parte însă, am pu­tea spune că idolatria nu a dis­părut odată cu pieirea religiilor antice, decât poate ca formă de manifestare cultică şi obiectuală. Remarcăm faptul că fiecare generaţie e atrasă de un anumit profil idolatru, specific timpului şi evoluţiei societăţilor în toată complexitatea lor. Deşi astăzi călătorim doar în scop cultural, pentru a vizita pira­mi­dele egiptene sau templele ro­mane, încă mai putem întâl­ni adepţi ai unor texte sau zi­ceri aparţinând civi­lizaţiilor de mult apuse, aşa cum s-a întâmplat cu interpretările eshatolo­gice ale textelor mayaşe, care au fost readuse în atenţia în­tregii umanităţi în anul 2012.

Ce înţeles a primit în Creş­tinism cuvântul „idol“?

Atunci când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, atunci, acel ceva poate avea chipul unui „idol“. Astfel, Sfânta Scriptură spune că închinare la idoli este şi iubirea de arginţi (Coloseni 3, 5) sau lăcomia pântecelui (Filipeni 3, 19), precum şi tot ce are putere să înrobească fiinţa umană, schimbând pe Dumnezeu cu chipul lumii acesteia (Epistola către Romani).

Cinstirea icoanelor este închinare la idoli?

Cine păcătuieşte astăzi îm­potriva poruncii care interzi­ce închinarea la idoli?

Cred că toţi cei care sunt circumscrişi unui orizont strict u­man şi care înţeleg să materializeze divinitatea, în loc să spi­ritualizeze modul propriu de vieţuire, au o vină faţă de a­ceas­­­tă poruncă.

Omul modern are propriile forme de idolatrie, prin care distorsionează imaginea lui Dum­nezeu din fiinţa sa, folo­sindu-se de simulacre ce îi construiesc un chip străin. Astfel, dorinţa maladivă de acumulare prin care încearcă să umple vidul existenţial rămas prin înstrăinarea de Dumnezeu şi care îl face să se raporteze axiologic la ceea ce are şi nu la ceea ce este, consumerismul, obsesia pentru putere, emanciparea faţă de „ideologiile religioase“, secularizarea ce a scos pe Dumnezeu din inima omului, nihilismul, autonomismul, pluralismul, individualismul, suc­cesul economic privit ca îm­pli­nire personală, toate acestea sunt forme ale unei idolatrii mo­derne ce conduc spre o alie­nare a omului în raport cu Dumnezeu pe Care L-a înlocuit cu proiecţia propriilor trăiri străine.

Se poate, prin cinstirea icoa­nelor, să încălcăm în vreun fel această poruncă?

Atunci când se referă la idol, Septuaginta foloseşte denumirea de „chip cioplit“, iar a­tunci când se referă la chip (eikon), în sensul acceptat, se subliniază că este vorba despre chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă etimologic cuvântul eikon se situează foarte aproape de ei­dolon, între cele două reali­tăţi există deosebiri esenţiale. Astfel, în timp ce icoana e teofanică, insuflând închinătorului dorinţa comuniunii cu „prototipul“ icoanei, prin transcenderea materiei din care e con­fec­ţionată, idolul e o reprezen­tare întruchipată a forţelor ima­nente ale universului creat şi, de cele mai multe ori, o identificare substanţială cu zeul în­suşi, de aceea şi proporţiile chi­pului iconic nu sunt fireşti, ci spiritualizate şi transfigurate.
Cum putem ieşi din idolatrie

Părintele Constantin Gale­riu vorbea de o anumită le­gătură între cele zece po­runci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai şi cele nouă fericiri rostite de Hristos Însuşi pe Muntele Fericirilor, arătând că atât unele, cât şi celelalte sunt „da­rul iubirii şi purtării Lui de grijă“. Ce corespondent a­re această po­runcă în Fericiri?

Fericirea a şasea, „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu“, îm­pli­neşte şi desăvârşeşte înţelesul poruncii, subliniind că ceea ce evreii, printr-o curăţire exterioară, n-au reuşit să vadă, în legea harului devine prin Hris­tos o răsplată a celor ajunşi la des­pătimire. Nevederea sinai­tică a lui Dumnezeu devine prin „schimbarea la faţă“ pre­zenţa transfigurată şi replică teofanică a lui Dumnezeu în­tru­pat. Ceea ce Moise n-a reu­şit să vadă în Sinai devine rea­litate pe Tabor.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legă­tură cu importanţa şi respec­tarea acestei porunci?

Porunca a doua a fost dată într-un anumit context poli­te­ist, în perspectiva unei pe­dago­gii divine, de unde şi ca­racterul aniconist al ei. Sfântul Teodor remarcă faptul că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu se realizează doar prin vederea mijlocită de legea harului, fără a se încălca prin aceasta porun­ca a doua: „Prin întrupare Hris­­tos pune capăt legii mozai­ce şi interzicerii de către aceas­ta a oricărei reprezentări. Ve­chiul Testament cedează locul Noului Testament, care ne des­coperă o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu eliberatoare de idolatria inevitabilă mai îna­inte“.

În încheiere, aş vrea să spun faptul că, în această perioadă complexă a crizei pe care o traversăm, ieşirea din tragedia idolatră a omului modern se poate realiza doar printr-o au­ten­tică transformare interioa­ră, care să-l conducă de la sta­tutul actual de individ la starea de persoană eclesială pnevma­toforă, transfigurată de pre­zen­ţa iubirii divine.