În urmă cu 35 de ani, pe 22 decembrie 1989, era înlăturată ultima dictatură est-europeană de sorginte comunistă - cea din România. A fost un moment de mare tensiune socială, dar și un timp marcat de
Omul providențial al Unirii de la 1859
Contextul internațional din preajma Unirii Țării Românești cu Moldova, de la 1859, a fost unul complex: Imperiul Otoman se opunea Unirii, iar cel Țarist o accepta fără prea mult entuziasm. În aceste împrejurări, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor unic pentru ambele țări, de aproape toate elitele românești, pentru a aduce pacea internă și, de ce nu, chiar independența noului stat. Despre circumstanțele realizării Unirii de la 1859 și despre importanța rolului pe care domnitorul de atunci l-a avut în acele momente cruciale pentru neamul românesc, ne-a vorbit într-un interviu prof. univ. dr. Cătălin Turliuc de la Universitatea „A. I. Cuza” Iași, șef de departament la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” Iași din cadrul Academiei Române.
Domnule profesor Cătălin Turliuc, dacă ne referim la contextul internațional din preajma Unirii de la 1859, cât de dornic era Occidentul ca românii uniți să se constituie într-o singură entitate puternică atât politic, precum și administrativ?
În ceea ce privește contextul internațional de la mijlocul veacului al XIX-lea, „secolul lung” sau „secolul naționalităților”, cum este îndeobște cunoscut, el a fost marcat de două mari fenomene: 1) dizolvarea graduală a „concertului european” (stabilit la Viena în 1815) și geneza realpolitik-ul; 2) afirmarea tot mai pregnantă a principiului naționalităților potențat exponențial de „primăvara popoarelor” (revoluțiile de la 1848-1849 din Europa) și asociaționismul fraternal modern hrănit cu principiile novatoare ale Iluminismului în lumea occidentală. Pentru români, momentul Congresului de pace de la Paris din 1856 - cel care a pus capăt Războiului Crimeii (1853-1856) - a fost unul de mare relevanță, în sensul în care a deschis calea devenirii „chestiunii românești” ca punct relevant pe agenda internațională. Evenimentele ulterioare din siajul acestei reuniuni semnificative a Marilor Puteri din epocă (Convenția de la Paris din august 1858, cu precădere) au generat auspicii favorabile cauzei naționale românești. Interesele convergente de moment ale puternicilor zilei, dorința de a bara accesul Imperiului Țarist la expansiune în arealul geopolitic căruia îi aparțineau atunci Principatele (zona balcanică în ansamblul ei), controlul asupra gurilor Dunării (fluviu internaționalizat la 1856), generarea unui „spațiu” tampon organizat după modelul occidental ș.a.m.d. au fost câteva din considerentele care au favorizat cauza românească. Nu trebuie, însă, uitat că rolul major l-a avut factorul intern. Unirea Principatelor a fost începutul politicii „faptului împlinit” promovată de liderii noștri de atunci, cei pe care eu îi numesc emancipatorii în sens național și social și părinți ai patriei.
„Imperiul Otoman se opunea Unirii, iar cel Țarist o accepta fără entuziasm”
Cum vedea Imperiul Țarist încercarea de unire? Dar turcii?
Imperiul Țarist era învinsul Războiului Crimeii și dorea condiții de pace cât mai favorabile, ca urmare chestiunea Unirii Principatelor era privită într-un context mai larg, nu cu multă simpatie, dar acceptabilă în acele momente. Fostă „putere protectoare”, în calculele sale, Rusia țarilor vedea oricând pe termen mai lung revenirea ei și a intereselor sale în forță în această regiune și, ca urmare, percepea situația ca una posibil reversibilă. Imperiul Otoman, care ratase politica Tanzimat-ului și era în recul pe mai toate planurile, își păstra statutul de putere suzerană și era afectat în mod direct de posibila Unire, care amenința pe termen lung poziția sa în Principate, nefiind greu de imaginat o nouă etapă a „chestiunii orientale” care să conducă la independența Principatelor Unite (a României de mai târziu) și a altor teritorii europene aflate încă sub dominația sa. Ca urmare, rezumând, Imperiul Otoman se opunea Unirii, iar cel Țarist o accepta, în context, fără vreun entuziasm, desigur.
Ce rezultate concrete a avut Unirea prin alegerea unui singur domnitor - Ioan Alexandru Cuza? Moldova (Iașiul) a ieșit în pierdere în detrimentul Munteniei (Bucureștiului)?
Alegerea unui singur domnitor a fost înțeleasă ca o uniune personală mai întâi de către puterile garante și cea suzerană și ca o etapă preliminară, necesară, a Unirii depline de către mulți din membrii elitelor românești de atunci. Istoria ne confirmă, fără tăgadă, o asemenea realitate. Practic, avem acum momentul genezei și cristalizării statului național modern român, proces început în ianuarie 1859 și definitivat, în linii generale, în 1866. În mod limpede, așa cum o demonstrează evoluțiile ulterioare și toate statisticile avute la dispoziție de istorici și nu numai, Moldova a plătit mai mult decât Muntenia prețul Unirii de la 1859 în mai toate palierele vieții social-politice, culturale și spirituale. Iașiul, la rândul său, a devenit un oraș secund noii capitale și viața sa urbană, dezvoltarea și evoluția economică, ca și multe altele, au suferit din plin ca urmare a pierderii statutului său în alcătuirea României, post 1862, un stat puternic centralizat după model francez încă din primii ani ai existenței sale.
Alexandru Ioan Cuza, acceptat de elitele românești pentru a aduce pacea internă
Credeți că altă persoană în locul lui Cuza ca domnitor ar fi avut o domnie mai lungă, cu rezultate mai bune? Mă gândesc la Ion Ghica, ambasadorul nostru de la Constantinopol? Sau un pașoptist?
Nu vreau să intru acum în domeniul atât de fragil al ucroniei. Răspund totuși întrebărilor dvs. Cu certitudine, în ciuda tuturor posibilelor critici (nu puține, de altfel), care i se pot aduce lui Alexandru Ioan I, el poate fi numit „omul providențial” al perioadei în care a fost ales și a domnit. Orice punere în balanță a calităților și defectelor sale ne indică predominanța primelor. Ion Ghica sau oricare alt congener al lui Alexandru Ioan I nu ar fi putut fi atât de convenabil plasat în spectrul politic intern de atunci ca Domnitorul Unirii. O domnie mai lungă de șapte ani în condițiile atât de costisitoare ale reformelor înfăptuite atunci (ele constituie, de fapt, preludiul primei integrări europene a românilor, dacă considerăm că astăzi o parcurgem pe cea de-a doua), a intereselor divergente manifestate în plan intern și, deopotrivă, extern, a „tradiției” instituite după pacea de la Adrianopol din 1829, a luptelor între „Burbonii de la Dunăre” ar fi greu de imaginat. Prințul străin era soluția aproape unanim acceptată de elitele politice românești ale perioadei și el era văzut ca fiind cel care putea aduce pacea internă și, de ce nu, independența țării. Așa s-a și născut monarhia constituțională la noi, începând cu anul 1866.
Secularizarea averilor mănăstirești a fost un act similar aruncării, odată cu apa din albie, și a copilului?
Chestiunea secularizării averilor mănăstirești are o vechime mult mai mare decât cea legată de anii domniei lui Alexandru Ioan I. Pentru noul stat național modern român era o acțiune imperios necesară, având în vedere presiunile sociale generate de nevoia rezolvării problemei agrare, a desființării clăcășiei și boierescului, a împroprietăririi țăranilor fără expropierea marilor latifundii (proprietatea era atunci sacră și inviolabilă). Faptul că mănăstirile dețineau suprafețe imense (peste un sfert din terenul arabil al țării), că multe dintre ele erau „închinate” Locurilor Sfinte, aceasta însemna o pierdere colosală în veniturile noului stat modern român (se practica și atunci ceea ce noi numim acum „optimizare fiscală” și mai mult decât atât). Acestea erau un mediu puternic influențat de „A Treia Romă” și faptul că, într-un final, bisericile ortodoxe au devenit mai târziu naționale, toate aceste cazuri, și desigur se mai pot aduce și alte argumente, mă îndeamnă să cred că acest act de la sfârșitul anului 1863 a fost, în perspectivă istorică, unul benefic pentru ceea ce poate fi numit interese naționale. Fără a fi un stat puternic laicizant, ca în cazul celei de-a treia Republici Franceze, statul român și decidenții săi au avut o poziție în acord cu procesele modernizării atât de necesare societății noastre. „Copilul aruncat din albie odată cu apa” a căzut pe picioarele sale și a crescut mare și frumos odată cu cei care l-au „aruncat” în realitățile lumii moderne.
„Biserica strămoșească a fost și a rămas o coloană fundamentală a ființei naționale”
Cât de grea a fost situația Bisericii Ortodoxe Române după această mișcare, care a lăsat-o fără susținere?
Mai întâi, să facem precizarea că autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost dobândită în anul 1885. Biserica de atunci nu a rămas fără susținere! Sigur, ea nu a mai fost la fel de plină de resurse materiale ca în vremurile precedente actului secularizării. Rolul ei nu a fost diminuat și, treptat, a fost „naționalizată”, în sensul bun al cuvântului. Dimensiunea ei catafatică nu a suferit și a rămas și este până astăzi fundamentală în spiritualitatea românească de oriunde. Biserica strămoșească a fost și a rămas o coloană fundamentală a ființei naționale, un actor major în viața societății noastre și în destinul românilor. Nu trebuie să picăm în capcana unui maniheism dăunător. Iată, Catedrala Mântuirii Neamului este un proiect din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și acum se împlinește în toată gloria sa. În fond, biserica suntem noi și trebuie să ne asumăm plenar acest lucru, deoarece el ne asigură identitate și ne mângâie mereu în această lume a confruntării dintre Istorie și Eschaton.