Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Opoziţia scriitorului român a fost una a creaţiei“

„Opoziţia scriitorului român a fost una a creaţiei“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Larisa Iftime - 08 Mar, 2010

„După '90 a apărut o afluenţă de jurnale, de lucruri scrise la persoana întâi. Mărturisiri doar pe jumătate, multe din ele inventate“ . „Prin autonomia esteticului, generaţia mea, generaţia anilor ’60, a reuşit să destabilizeze dogmatismul stalinist, creând opere şi personalităţi care, până astăzi, sunt de neegalat“ . Interviu cu scriitorul Nicolae Breban, membru al Academiei Române .

Domnule Breban, cum a ieşit romanul românesc din comunism, cu teme, cu scriitură, cu scriitorul însuşi, ca om, cu statutul lui de intelectual? Aveţi statutul scriitorului clasic pentru literatura română, care a suportat o mulţime de schimbări, de mode şi, iată, de regimuri politice antagonice.

Cred că a ieşit ca şi întreaga societate românească, pe jumătate, pe sfert... A ieşit la modul ezitant şi romanul, în general, reflectă mişcarea socială. Or, la noi, mişcarea socială, se ştie, e nehotărâtă, alunecă în forme sălbatice. Noi recădem în capitalism, deşi n-am făcut un capitalism solid nici înainte de război, n-avem o clasă medie. Romanul, în Franţa, mai ales, s-a axat pe clasa medie. De aceea s-a şi chemat roman burghez romanul lui Balzac, al lui Zola. De altfel, după ’90 a şi fost întunecat vreo 10-15 ani de apariţia jurnalelor, care l-au împins la o parte, lumea părând interesată de mărturisiri. A apărut o afluenţă de jurnale, de lucruri scrise la persoana întâi. Mărturisiri doar pe jumătate, multe din ele inventate. S-a instalat genul acesta biografic, pentru o perioadă.

Prin ce v-a surprins genul jurnalului, în aceşti 20 de ani?

Ca să fiu ironic, aş zice că m-a surprins prin invenţie. Majoritatea nu erau jurnale reale, ci invenţii. Ciudat e că cele mai bune jurnale au fost cele scrise ulterior, cum este Jurnalul lui Steinhardt şi al lui Ioan Ioanid. Jurnalele literare sunt puţine. De exemplu, Jurnalul lui Radu Petrescu, care a devenit cunoscut abia după moartea sa, în care observăm, cu surprindere, că e culmea cea mai înaltă a spiritului său. Mult mai interesantă decât romanele sale. Şi, după aceea, ficţiune enormă, invenţie enormă, false legende, false caractere, false evenimente.

„Nu există o singură perioadă comunistă, ci mai multe“

Faptul că, la o mare parte din scriitorii care au scris în această perioadă jurnale, există această dorinţă de a-şi imagina şi ataşa un caracter eroic nu pune totuşi problema că, atunci când situaţia o cerea, poate nu a avut o ţinută eroică, demnă?

În primul rând, nu există o singură perioadă comunistă, ci mai multe. A existat prima perioadă, stalinismul, între 1946-1960, după aceea a existat o anumită formă de liberalizare, până la sfârşitul anilor ’70, după care a existat ultima perioadă dură a dictaturii lui Ceauşescu. Sunt trei perioade distincte pe care numai cei din afară, cum au fost cei de la Paris sau răuvoitorii, o egalizează şi trec toate sub obrocul stalinismului. Perioada a doua, cea a cvasi-liberalizării, a dat la iveală mari personalităţi literare şi opere formidabile care vedem, acum, după 20 de ani, că nu au fost egalate. Apoi, reacţia scriitorului la comunism, la dictatură, se vorbeşte în general şi puţin grosolan. Reacţia scriitorului este în funcţie de ce fel de scriitor eşti. Unii reacţionează într-un fel, alţii, în alt fel. Unii sunt mai curajoşi, alţii, mai reticenţi, unii sunt mai talentaţi, alţii, sunt mai puţin talentaţi. Apoi, ca să tragem o linie, putem spune că românii, nici muntenii, nici moldovenii nu au avut, înainte de război, mişcări de rezistenţă faţă de aparatul opresiv. Ardelenii au avut o mişcare, cel mai mare curent cultural-politic, Şcoala Ardeleană. Ardelenii au luptat cu un sistem, au intrat în puşcăriile austro-maghiare, au creat lideri. În România n-au existat mişcări de jos. Vorbim mereu de România, dar n-a existat România, vorbim de cele trei provincii. În Ardeal, au existat mişcările pe care le ştim, Horia, Cloşca şi Crişan şi alte câteva. În Muntenia n-a existat nimic afară de Tudor Vladimirescu, care a venit cu grecii, cu Eteria. Şi în Moldova, la fel. Singura mişcare, prima mişcare, care vine de jos şi care răstoarnă lucrurile, a fost Revoluţia de la 22 decembrie 1989. Oamenii au ieşit în stradă, au murit o mie de oameni, s-au răsturnat structurile de conducere, lucru de altfel previzibil. Românii erau deja bine informaţi de „Europa liberă“. Se ştia că, în toate ţările din jur, căzuse sistemul. Însă mişcarea asta de jos a grăbit lucrurile. Şi, pentru că au existat şi victime, şi violenţă, putem să constatăm că a fost prima mişcare în care lucrurile s-au schimbat de jos, nu de sus. În România lucrurile s-au schimbat mereu de sus, nu de jos. Iată câteva elemente care explică de ce scriitorul român n-a fost capabil să producă o mişcare de opoziţie mai clară, mai fermă. Opoziţia scriitorului român a fost una a creaţiei şi a recursului la autonomia creaţiei. Prin autonomia esteticului, generaţia mea, generaţia anilor ’60, a reuşit să destabilizeze dogmatismul stalinist, creând opere şi personalităţi care, până astăzi, sunt de neegalat.

Scriitorii sunt uimiţi că nu avem şi noi un Premiu Nobel

Aţi trăit mult la Paris, puteţi să identificaţi o relaţie a Bucureştiului cu Occidentul? Există un paradox al nevizibilităţii românilor? Suntem noi priviţi altfel de occidentali, de lumea centrului, de cum ne cunoaştem noi între noi?

Imaginea României în Apus este mai negativă ca niciodată. Mai negativă chiar decât pe vremea lui Ceauşescu. Pe vremea lui Ceauşescu mai apăreau elogii, însă, de 20 de ani, apar numai lucruri negative despre România în străinătate. Foarte negative. În acelaşi timp, scriitorii sunt uimiţi că nu avem şi noi un Premiu Nobel. Aceasta-i nevroza scriitorului român. Scriitorul român are o stupefacţie intimă destul de insistentă. Lui i se pare că, faţă de talentul şi faţă de operele produse, rezonanţa în Occident este nesatisfăcătoare, chiar nulă. Într-adevăr, e nulă. În primii ani după Revoluţie, am făcut nişte întruniri la „Contemporanul“, şi unii tineri l-au întrebat pe Dumitru Ţepeneag: domnule Ţepeneag, cum să facem noi să publicăm la Paris, cum publicaţi dvs.? Răspunsul lui a fost în aparenţă cinic, le-a spus că e prea târziu. Nimeni nu l-a crezut. Lumea a crezut că e cinic, dar acum văd că e adevărat. Cât timp a existat împărţirea lumii, între capitalism şi comunism, cât timp a existat tensiunea între cele două sisteme, Apusul democrat capitalist al Europei avea interes să susţină mişcarea de opoziţie, chiar şi literară din aceste ţări. Acum nu mai există nici un fel de interes. Chiar şi Parisul, care a fost, şi înainte de război, şi după, poate singura capitală a lumii aptă să lanseze scriitori, nu să publice. E o diferenţă pe care puţină lume o face. Şi nemţii, şi englezii publică foarte multă literatură din ţările astea, dar ea nu-i susţinută, nu-i lansată. Nu este cine să publice acolo. Şi apoi, nu există un mediu literar care să-i susţină pe cei care publică. Cum a fost susţinut Ionesco, ani de zile, de marii scriitori ai Franţei. În felul acesta, el a devenit o personalitate marcantă a Franţei. Or, la ora asta, nu mai există... Am avut o discuţie cu un domn care conducea o mare editură din Germania, care mi-a arătat un catalog cu foarte mulţi scriitori din ţările din Est, dar nici unul n-a devenit celebru, pentru că-i publică o dată, de două ori şi-i uită. Şi la Bucureşti se întâmplă acelaşi lucru. Revista „Luceafărul“, condusă de marele prozator Ştefan Bănulescu, publica foarte mulţi tineri. Dar n-a lansat pe nici unul. „Gazeta literară“ a publicat foarte mulţi tineri, dar a lansat pe unul singur: Nichita Stănescu. Paul Georgescu a ştiut să lanseze un tânăr din cei 20-30 care scriau poezie şi aveau talent. L-a susţinut chiar contra partidului, căci a fost dat jos de la „Gazeta literară“. Iată un caz de lansare reală a unei valori. Şi, pe urmă, nu te poţi lansa într-o ţară de mare şi orgolioasă cultură, decât dacă stai acolo. Exact cum se întâmplă în România, nu poţi să fii mare scriitor, dacă locuieşti în provincie. Nu se poate, nu ai cum, nu te ştie nimeni, trebuie să vii la Bucureşti, să curgi spre Bucureşti, cum a curs Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Rebreanu... Să vii la Bucureşti şi să faci carieră aici. Aici se fac carierele. Trebuie să stai tu însuţi, cu persoana ta fizică, în locul în care se fac gloriile, unde sunt marile universităţi, unde sunt marile întâlniri. Problema succesului este, iată, explicabilă prin diverse mecanisme de acest fel. Şi apoi, cel mai grav e că noi înşine nu avem încredere în literatura noastră.