Problema originii monahismului a devenit o preocupare constantă pentru cercetătorii acestui domeniu. Despre distanţa parcursă de la singurătate la obşte, despre raportul dintre profetismul itinerant şi monahismul timpuriu, despre locul monotropiei în istoria monahismului timpuriu, despre evoluţia genuină a acestuia în sânul Bisericii, dacă este sau nu un fenomen ascetic sau un protestantism înainte de vreme sunt doar câteva probleme la care a dat răspuns pr. dr. Ioan Picu Ocoleanu, conferenţiar universitar la Catedra de Teologie Morală din cadrul Facultăţii de Teologie din Craiova şi preot slujitor la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi din târgul Băniei.
Părinte profesor, care este distanţa parcursă de monahism de la singurătate la obşte?
Nu ştiu în ce măsură se poate vorbi de o distanţă. Eu nu văd o distanţă între singurătate şi obşte. Eu văd între cele două tipuri de monahism, chinovial şi anahoretic, o unitate organică. Este adevărat că monahismul de tip anahoretic a apărut ceva mai devreme decât cel organizat chinovial, dar aceasta nu înseamnă că putem vorbi de o distanţă, de o cenzură între acestea. Mai curând, sunt două forme complementare de monahism, ca doi plămâni ai vieţii monahale. În acelaşi timp, putem vorbi astăzi şi despre o ierarhie a acestor forme de vieţuire monastică, pentru că nu oricine se retrage în pustie oricum, ci doar după ce a luat ascultare, după ce a primit binecuvântare de la părintele duhovnic. Desigur, în Biserica veche, lucrurile au stat altfel: anahoreza precede apariţia chinoviei. Motivul pentru care primii monahi sunt de tip anahoretic are de a face, după cercetătoarea germană Fairy von Lilienfeld, cu continuitatea care există între fenomenul profetismului itinerant din Biserica primară, care călătoreau din cetate în cetate, propovăduind Evanghelia, şi monahismul de mai târziu, în speţă cel sirian, şi el un monahism itinerant, dar şi cu monahismul egiptean, care, deşi nu are un caracter itinerant, presupune tot această vieţuire de unul singur, pe care proorocul itinerant o manifestă în călătoriile sale din cetate în cetate.
Pentru a răspunde mai concis la această întrebare, repet, nu văd o distanţă, ci, dimpotrivă, este vorba de o complementaritate fericită, şi, în felul în care înţelegem noi astăzi monahismul, aşa cum este practicat azi în Ortodoxie, este vorba şi de o ierarhie, căci abia după iniţierea în cadrul unei chinovii se poate pleca către o viaţă idioritmică, anahoretică.
Siria, vatră a monahismului itinerant
Ce ne puteţi spune, părine profesor, despre raportul dintre monahismul itinerant şi monahismul timpuriu?
Areale întregi ale Bisericii vechi cunosc această formă de monahism itinerant. Mă refer, în special, la Siria, o regiune imensă ce nu se identifică pur şi simplu cu Siria de astăzi, cu Republica Democrată Siriană, ea acoperind în antichitate teritoriul cuprins între Marea Mediterană, începând din Palestina, şi partea de vest a Persiei vechi, respectiv a Iranului de astăzi. Toată această semilună fertilă era socotită a fi Siria. O parte din această regiune aparţinea Imperiului Roman, Siria romană, cealaltă parte a aparţinut o bună perioadă de timp Persiei, Siria persană. Este o regiune a Bisericii universale, cu o viaţă duhovnicească şi cu o bogăţie spirituală greu de egalat. Ei bine, aici, în acest spaţiu în care s-a vorbit aramaica, limba Mântuitorului, în care s-a vorbit mai târziu arabă, în care există şi acum nu puţin creştini, mulţi dintre ei ortodocşi, o parte dintre ei necalcedonieni, vechi orientali, în această zonă putem vorbi despre un monahism itinerant.
O parte din aceste forme de monahism itinerant au devenit problematice cu timpul, de pildă masalianismul, care, în intineranţa lui, în pătrunderea sa în Asia Mică, va fi condamnat de către o serie de sinoade, de pildă Sinodul de la Side - pe bună dreptate, din cauza tendinţelor sale centrifuge în raport cu Ortodoxia Bisericii locale. Aceste mişcări monahale de tipul celor masaliene ajung chiar să nege necesitatea Bisericii, necesitatea ierarhiei şi a Sfintelor Taine. Numai că acestea sunt numai tendinţe centrifuge. Trebuie să avem în vedere, înainte de toate, frumoasa tradiţie a monahismului itinerant, aşa cum s-a manifestat ea în Siria.
Monahismul itinerant în Apus
Nu doar în Siria întâlnim acest tip de monahism itinerant, ci şi în alte părţi ale Răsăritului şi chiar şi în Apus. De pildă, în provincia Noricum îl întâlnim pe Sfântul Severin, descris în Vita Sancti Severini lui Eugipp ca profet itinerant. Ne aflăm în secolul al V-lea, dar iată, el este receptat de către locuitorii cetăţilor de pe malul Dunării ca fiind profet. El este iniţiatorul vieţii monahale din această provincie aflată în zona Austriei de azi. Călătoreşte din cetate în cetate, proorocind la un moment dat distrugerea unei urbe de către popoarele migratoare. Nefiind ascultat iniţial de către locuitori, proorocia se va adeveri. Asemănător se întâmplă şi în Irlanda cu Sfântul Patrick care, luat prizonier de barbarii gali, ajunge să câştige întreaga ţară cu cuvântul său profetic şi cu viaţa sa duhovnicească dăruită în întregime lui Hristos.
Monahismul, un fenomen genuin, eclesial
Iată că există multe forme de monahism itinerant în Biserica veche, ca un arc peste timp ce face legătura cu profetismul itinerant al Bisericii primare descris, de pildă, în Didahie. Începând cu secolul al IV-lea, monahismul egiptean, poate din cauza condiţiilor geografice specifice în cadrul cărora el se dezvoltă, poate din cauza specificului său duhovnicesc, itineranţa va fi privită cu suspiciune, iar şederea în chilia proprie va fi considerată drept condiţie fundamentală pentru adunarea minţii şi unirea neîmpărţită a inimii. Cu toate acestea, chiar şi în Apophthegmata Patrum (Pateric), întâlnim portrete de monahi itineranţi, ca, de pildă, avva Daniil, întâmpinat în peregrinările sale de mulţimi de monahi care îi ies în întâmpinare, pentru a asculta de la el cuvânt de învăţătură. Este impresionantă, de pildă, predica ţinută de el în deşert, pe nisip, cu fraţii ieşiţi din colonie şi întinşi pe pântece înaintea lui ca înaintea lui Hristos, sorbindu-i cuvintele. Avem astfel de a face cu acelaşi fenomen monahal, cu acelaşi trunchi comun al monahismului, care este un fenomen bisericesc, un fenomen al vieţii ecclesiei, un fenomen genuin, eclesial.
Monotropia, formă de a respinge dispersarea atenţiei
Vorbiţi-ne despre locul monotropiei (vieţuirii de un singur fel) în istoria monahismului timpuriu.
Asupra monotropiei s-a aplecat în mod special Antoine Guillaumont într-o carte despre genealogia monahismului tradusă şi la noi. Maniera în care el purcede în acest demers este una fenomenologică, adică în lipsa unor date suficiente din punct de vedere istoric, el recurge la analiza fenomenului monastic şi a terminologiei monahale, respectiv la analiza felului în care monahismul s-a înţeles pe sine însuşi de-a lungul secolelor. Or, genealogia pe care o construieşte el porneşte de la acest concept de monotropia, ca manieră de a vieţui unitar, adunat, ca formă de a respinge dispersarea pe care o experiem noi, cei din lume, în viaţa zilnică. Ei bine, monahul tocmai asta face: se adună în sine, duce o viaţă unitară, are o inimă unită (ebr. kol leb), o inimă nedispersată, este adunat şi oferit în totalitate lui Dumnezeu.
Din acest punct de vedere, aportul lui Antoine Guillaumont este foarte important, pentru că el trimite mai departe, tot la un fenomen sirian: fenomenul ihidaya, al singuraticilor, dar nu neapărat în sensul că ei trăiesc singuri, ci în sensul că au inima aţintită într-un singur punct, către Dumnezeu. De aici şi etimologia termenului de monahos, adică de singur, singuratic, nu numai (sau: nu atât) în sensul unei vieţuiri izolate, ci în sensul orientării către un singur ţel: Dumnezeu şi împreuna-vieţuire cu Dumnezeu.“
„Monahismul este conştiinţa vie a Bisericii, este conştiinţa ei morală“
Este monahismul o evoluţie genuină a Bisericii, cum se regăseşte în aceasta?
Pot să spun că este o realitate organică a Bisericii. Tratarea monahismului ca fenomen ascetic în istoria comparată a religiilor şi amalgamarea monahismului în fenomenul mai larg al ascetismului prezent şi în alte religii este un demers greşit, un demers care nu duce mai departe în înţelegerea monahismului ca atare. Pentru că monahismul nu este numai un fenomen ascetic, el este conştiinţa vie a Bisericii, este conştiinţa de sine a Bisericii, este, am putea spune, conştiinţa ei morală. Nu este oficiul învăţătoresc propriu al Bisericii, pentru că pe acesta îl avem stabilit în forul suprem pe care-l reprezintă Sfântul Sinod, episcopul, profesorii de teologie, care pot să articuleze învăţătura de credinţă corect. Monahii însă, şi monahismul, în general, reprezintă conştiinţa care reacţionează de fiecare dată când sesizează că ceva nu este în ordine. Ca şi în cazul omului care nu gândeşte cu conştiinţa morală, ci gândeşte cu mintea, cu raţiunea, dar a cărui conştiinţă morală lansează mesaje de alarmă atunci când ne aflăm într-o situaţie moral-spirituală dificilă, problematică, şi monahismul realizează, într-o mare măsură, acest lucru.
S-ar putea însă ca aceste semnale să nu fie întotdeauna îndreptăţite, să nu fie aşa de grave precum par, dar monahismul dă aceste semnale, iar datoria de a le examina revine oficiului învăţătoresc al Bisericii - episcopului, Sfântului Sinod, profesorilor de teologie în sinergie cu Sf. Sinod. Fără aceste reacţii, multe din temele grave cu care creştinii de azi se confruntă ar putea trece neobservate şi ar putea avea consecinţe dezastruoase. Avem nevoie de monahism, este o dimensiune genuină, o dimensiune organică a vieţii Bisericii. Nu putem vieţui fără monahism ca Biserică, pentru că avem în faţă experimentul nefericit al curentelor protestante în acest sens, care au denunţat monahismul şi au renunţat la el, sărăcindu-se astfel iremediabil şi din punct de vedere duhovnicesc.
„Şi monahismul este un început al împărăţiei lui Dumnezeu în această lume“
Părinte profesor, ar putea fi considerată logica lui Hristos o anti-lume pentru viaţa acestor veacuri?
Logica lui Hristos nu este o anti-lume. Logica lui Hristos, Logosul înomenit, este calea către împărăţie. Mântuitorul nu-şi propune să zidească o anti-lume, ci mântuieşte lumea aceasta, o înnoieşte, o primeneşte. Rămâne ca şi lumea să accepte mântuirea pe care Hristos ne-o dă în dar.
Despre o anti-lume se poate vorbi în strădaniile monahismului de a se institui pe sine ca anticameră a împărăţiei lui Dumnezeu, ca început al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, or, împărăţia lui Dumnezeu a început, într-adevăr, în multe locuri pe pământ. Începe, de pildă, în fiecare biserică unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie, dar şi în fiecare mănăstire în care se vieţuieşte după logica lui Hristos cuprinsă în logoii Săi, în cuvintele Sale.
Putem vorbi de o anti-lume în sensul că lumea cea nouă, pe care Hristos o sădeşte aici, nu funcţionează după logica lumii acesteia, după duhul veacului acestuia. Biserica a refuzat pactul cu felul de a fi al lumii, pentru că lumea, de multe ori, rătăceşte. De aceea, cred că monahismul este, şi el, un început al împărăţiei lui Dumnezeu în această lume.
Monahismul, ca fenomen ascetic
Vorbiţi-ne despre dimensiunea ascetică a monahismului, şi dacă acesta ar putea fi considerat fenomen ascetic?
Monahismul este fenomen ascetic, dar nu este doar un fenomen ascetic, ci, mai exact, este şi fenomen ascetic. În primul rând, el este un fenomen profetic şi apostolic. Mitropolitul grec de Nafpaktos, Ierotei Vlahos, a scris în acest sens o carte publicată în versiune românească la Editura Mitropoliei Olteniei în care tratează monahismul ca fenomen profetic, apostolic şi martiric. Avem o continuitate organică în Biserică între viaţa apostolică, a profeţilor itineranţi, şi viaţa monahală. E posibil ca ea să nu fie foarte vizibilă din punct de vedere istoric, din cauza distanţei de timp care ne separă de Biserica primară şi a numărului mai mic de trimiteri în sensul acesta. Totuşi, asta nu înseamnă nici pe departe că dovezile istorice legate de această continuitate lipsesc, ea putând fi urmărită începând din Faptele Apostolilor, continuând cu „Didahia“, cu „Păstorul lui Herma“, cu scrierile Sf. Iustin, cu disputa din jurul ereziei profetismului montanist şi mergând până la primele forme de viaţă proto-monahală - episcopul Narcis al Ierusalimului (sec. II), Cuviosul Pavel Tebeul (retras în pustie în jurul lui 250), precursorii Sf. Antonie cel Mare (el însuşi retras în pustie în vremea împăratului Aurelian, pe la 270) etc. Pe lângă acest caracter profetic, se adaugă şi alte dimensiuni ale vieţii monahale, între care, desigur, şi caracterul ei ascetic.
„Este importantă ascultarea, dar ea trebuie focalizată către îndumnezeire“
Dacă am reduce monahismul doar la viaţa ascetică, am plasa pe acelaşi nivel viaţa monahală creştină cu viaţa ascetică specifică unor forme de religiozitate păgână, de pildă, budismul. Putem să spunem că asceza este un mijloc, însă scopul vieţii monahale este împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, cred că monahii de astăzi ar trebui să-şi redescopere conştiinţa profetică, să redescopere sensul profund teologic al vieţuirii monastice, articularea existenţei lor proprii după loghioanele lui Hristos, să se apropie mai mult de de Sfântul Potir.
Este importantă ascultarea, dar ea nu trebuie să ne rupă de dumnezeiasca Liturghie, de cuvintele lui Hristos, Cuvântul întrupat, ci trebuie focalizată către îndumnezeire, către Sfânta Împărtăşanie, către viaţa aceasta profetică genuină a monahismului. Cred că aceste două dimensiuni: ascetică şi profetică, trebuie să împreună-lucreze, o separare a lor neputând fi decât profund nefericită.
Monahismul, protestantism înainte de vreme?
Care era motivul pentru care teologia protestantă considera monahismul primar un „protestantism avant la lettre“?
Există, mai nou, anumite tendinţe în protestantism care au ajuns să simpatizeze cu monahismul - fenomen foarte interesant, pentru că, în general protestantismul a respins monahismul, autodeposedându-se de această formă de vieţuire genuin bisericească, organic creştină. Totuşi, mobilul acestei redescoperiri este, de multe ori, înţelegerea eronată a monahismului, ca o formă de protest împotriva Bisericii oficiale. Desigur, în istoria monahismului pot fi consemnate şi anumite tendinţe centrifuge pe care monahismul ortodox, Sfinţii Părinţi şi Biserica, în general, le-au repudiat. Masalienii extremişti condamnaţi de mai multe sinoade locale din Asia Mică, care respingeau Sfintele Taine şi ierarhia Bisericii, sau o anumită aripă a mişcării eustaţiene din zona Sevastei (sec. IV) sunt exemple elocvente în acest sens.
Monahismul nu a apărut însă nicidecum ca protest împotriva ierarhiei bisericeşti. Dimpotrivă, primul proto-monah cunoscut este un ierarh, episcopul Narcis al Ierusalimului, care pe vremea împăratului Septimiu Sever, la sfârşitul secolului al II-lea-începutul secolului al III-lea, se retrage în pustia de dincolo de Ierusalim pentru a se întoarce, după ani buni de zile, în tronul arhieresc. Aşa se face că însuşi felul în care apar primele forme de vieţuire monastică nu are nimic de a face cu o atitudine de protest, ci, mai curând, cu o căutare a vieţii autentic creştine, cu dorinţa de a trăi şi experia şi mai profund „filosofia cea adevărată“ a lui Hristos, cu tinderea neîncetată către Dumnezeu.
