Daniel Munteanu, născut în Piatra Neamţ, căsătorit cu o nemţoaică, are deosebitul privilegiu de a preda Teologie Ortodoxă în Germania. Se recunoaşte un promotor al Ortodoxiei, primind cu entuziasm orice invitaţie de a conferenţia despre Teologia credinţei în care s-a născut. A primit chiar şi Premiul internaţional „John Templeton Award for theological promise”, în 2007, pentru teza de doctorat susţinută în Heidelberg. Acest premiu de 20.000 de dolari i-a oferit posibilitatea susţinerii a diferite conferinţe internaţionale la renumite universităţi din întreaga lume. Revine ori de câte ori este chemat în ţară şi de fiecare dată vorbeşte despre rolul pe care îl are Ortodoxia, în general, şi teologii români, în special, în propovăduirea dreptei credinţe. Despre acestea a vorbit şi în interviul ce urmează.
Cum e privită Teologia Dogmatică Ortodoxă în Germania şi în Occident?
Termenul de Teologie Dogmatică în Occident este un termen mai puţin folosit, deoarece dogmă, dogmatism, este un concept retrograd. La Institutul Ortodox din New York s-a schimbat titlul secţiei de Teologie Dogmatică în Teologie Sistematică. Dar Teologia Dogmatică este actuală chiar dacă s-a schimbat această titulatură în toate facultăţile de teologie din Apus. Noi spunem că predăm Teologie Dogmatică, indiferent de titulatura secţiei din cadrul universităţii. În ceea ce priveşte conţinutul Teologiei Dogmatice, pot să vă spun că teologii apuseni sunt interesaţi de poziţia noastră, de înţelesul nostru, al Bisericii, al creaţiei, al Sfintei Treimi, deci despre teologia genuin ortodoxă. Unele dintre posibilităţile de a lua la cunoştinţă de teologia ortodoxă română este şi traducerea în limba germană a celor trei volume ale părintelui Dumitru Stăniloae, prin iniţiativa prietenului său, Jürgen Moltmann. El a scris prefaţa la aceste trei volume şi publicarea acestei cărţi s-a făcut cu fonduri de la Biserica Catolică şi Evanghelică. Vă daţi seama că pentru prima oară în istorie un proiect ecumenic, o Teologie Dogmatică şi în acelaşi timp româno-ortodoxă este tradusă în Apus prin finanţarea celorlalte biserici. Este un gest de ospitalitate şi de recunoaştere a valorii imanente a Ortodoxiei. Volumul întâi a fost publicat în 1985, volumul al doilea în anul 1990 şi volumul al treilea în anul 1995.
Cum e primită această carte în Germania?
I-am spus domnului Moltmann: „dumneavoastră sunteţi deja în istorie, sunteţi un maestru al teologiei”. El însă mi-a răspuns: „maestrul adevărat este părintele Stăniloae. El este maestrul meu personal”. În afară de asta, mai amintea că atunci când scrie, de exemplu, texte sau prelegeri şi se întâmplă să rămână fără inspiraţie se uită şi în cărţile ortodoxe ale părintelui Stăniloae sau „trage cu ochiul” la poziţia părintelui Stăniloae. Teologia Dogmatică Ortodoxă se află ea însăşi într-un proces de evoluţie. Dogmele nu sunt adevăruri fosilizate, ci dinamice şi conectate cu progresul spiritual de înţelegere, de practicare a iubirii şi de transmitere a luminii sfinte a lui Dumnezeu.
„Avem nevoie de dialog între noi, ortodocşii”
Cum vă simţiţi ca ortodox, român şi acum şi profesor în Germania?
În calitate de teolog ortodox român, angajat în dialogul ecumenic primesc invitaţii - şi datorită paginii de internet a Mitropoliei Române din Nuremberg, unde sunt menţionat - să ţin conferinţe pe diferite teme ortodoxe, de exemplu despre Biserica noastră, despre istoria ei în Germania, despre teme de ecologie, de Teologie Dogmatică, de antropologie sau despre Sfânta Treime. Credincioşii celorlalte confesiuni sunt foarte curioşi să afle mai mult, în special despre spiritualitatea noastră treimică. Cred că această spiritualitate marchează şi spiritul nostru român-ortodox, care are valenţele sale şi vocaţia sa de a contribui la simfonia culturii europene.
În perioada 11-13 iunie aţi participat la a doua ediţie a Simpozionului Internaţional de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ţinut în Arad. Cu ce aţi venit la acest simpozion?
În cadrul conferinţei din Arad am fost implicat în comitetul de organizare, ca secretar al Asociaţiei Dogmatiştilor. Ideea acestei asociaţii internaţionale a pornit în Germania, şi anume după ce l-am invitat, acum patru ani, pe părintele Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie din Arad, la o conferinţă a Asociaţiei de Teologie Evanghelică (GET) în oraşul Wittenberg. În cadrul acestei conferinţe am ajuns la concluzia că noi, teologii ortodocşi, nu avem o asociaţie internaţională în cadrul căreia să ne întâlnim, să discutăm, să vedem modul de lucru şi de gândire al teologilor din alte ţări, precum America, Franţa, Rusia, Grecia şi altele, nu numai din Europa. Din fericire, a dat Bunul Dumnezeu şi s-a convocat primul şi al doilea simpozion la Arad. Al treilea simpozion urmează să fie organizat în Grecia. Avem nevoie de dialog nu numai între Biserica Ortodoxă şi cea Evanghelică sau Catolică, ci şi între noi, ortodocşii. Avem nevoie de simfonie, şi de împăcare, şi de distingere a termenilor, şi de precizări asupra modalităţilor de a gândi în mod ortodox.
„Suntem o persoană deplină doar atunci când comunicăm şi rămânem în comuniune”
Care este rolul dialogului?
Prin dialog avem posibilitatea de a depune mărturie despre propria noastră credinţă ortodoxă, de a face misiune ortodoxă pe pământul apusean. Eu predau, de exemplu, Teologie Ortodoxă la Facultatea Evaghelică din Bamberg, şi dacă nu ar fi existat această deschidere ecumenică în sens de interes şi de curiozitate despre spiritualitatea ortodoxă, despre profunzimea teologiei şi spiritualităţii răsăritene, nu aş fi putut profesa şi preda teologia în Germania. Pe de altă parte, mulţi preoţi români ortodocşi din Germania săvârşesc Sfânta Liturghie în Biserici Catolice sau Evanghelice. Deci, acest dialog ecumenic este încurajator pentru toţi şi este, în acelaşi timp, un semn al ospitalităţii Bisericii din Germania faţă de noi, credincioşii, teologi sau preoţi ortodocşi.
Nu există pericolul secularizării teologiei, a depărtării de Sfinţii Părinţi prin dialog?
Pericolele există de fiecare dată. Orice dialog este un risc în acelaşi timp. Însă dialogul este modul de împlinire a fiinţei umane. Noi suntem persoane şi persoana posedă limbaj. Suntem o persoană deplină doar atunci când comunicăm şi rămânem în dialog, în comuniune. Dumnezeu ne creează prin Cuvântul Său şi ne cheamă spre comuniune. Noi avem impregnat în noi, în calitate de imago Die, chipul Logosului divin, care este chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Una dintre dimensiunile fundamentale ale conceptului de imago Dei este faptul că noi suntem creaţi de către Dumnezeu şi avem pecetea dialogului, vocaţia spre dialog. Adevărul ortodox nu poate fi trăit fără spiritualitate, fără liturghie. Spre surprinderea mea, mulţi dintre teologii apuseni au învăţat de la noi ce înseamnă prezenţa Duhului Sfânt în creaţie, ce înseamnă legătura dintre Liturghie şi teologie. O teologie fără Liturghie este o teologie moartă. Teologia porneşte de la altar şi cel care se roagă este cu adevărat teolog. Pericolul de a pierde drumul spiritualităţii şi drumul drept al credinţei ortodoxe ar putea fi real şi grav atunci când nu avem rădăcini adânci şi sănătoase în spiritualitate, în Liturghie, în practicarea liturgică a propriului adevăr ortodox.
Pe de altă parte, prin dialog putem vedea şi unele posibilităţi de îmbogăţire a perspectivei noastre, de a învăţa mai mult şi despre noi înşine. Deci, dacă eu sunt în dialog cu un teolog catolic sau protestant, îmi dau seama de poziţia lui şi, în acelaşi timp, învăţ mai mult despre adevărata mea identitate, deoarece nu există identitate fără dialog. Părintele Dumitru Stăniloae, inspirat de Martin Buber, spunea foarte frumos că nu există un eu fără un tu şi Tu-ul suprem este Sfânta Treime, „structura supremei iubiri”, relaţie de chenoză şi perihoreză dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Vedeţi că adevărul central al tradiţiei şi al creştinismului nostru ortodox este dogma Sfintei Treimi. Ea este, pentru mine, şi un model de orientare în dialogul ecumenic. Tradiţia ortodoxă nu este monolitică; avem Ortodoxie rusă, greacă, bulgară ş.a.m.d.; vedeţi şi că elementul naţional, cultura locului îşi pun amprenta pe Ortodoxie.
Pe de altă parte, comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ne arată valoarea diversităţii, unitate în diversitate, unitate chenotică (termenul de chenoză înseamnă să te uiţi pe tine însuţi şi să-i laşi loc celuilalt de afirmare a sinelui).
„Noi nu avem numai un adevăr teoretic, ci un adevăr existenţial”
Care credeţi că este vocaţia Ortodoxiei?
Eu sunt deplin încredinţat că este vocaţia nostră de a lupta pentru această unitate, dar fără a face concesii, fără a dizolva sau diminua adevărul ortodox, fără a ajunge la compromisuri simple, deoarece unitatea pe baza compromisurilor este o unitate temporară, iluzorie, care nu este de substanţă. Unitatea adevărată este unitatea în Duhul Sfânt, unitatea în Liturghie, în preamărirea lui Dumnezeu. De aceea noi accentuăm unitatea dintre lex orandi, lex credendi şi lex agendi, adică dintre Liturghie, dintre modul de a te ruga, modul de a teologhisi şi modul de a acţiona în societate. La acestea se adaugă şi lex convivendi, adică modul de a trăi cu celălalt, de a trăi în comuniune cu celălalt. Ortodoxia are o dimensiune culturală şi o vocaţie, o misiune de a transmite, de a impregna cultura timpului prin valorile spiritualităţii ei proprii, prin educaţia teologică. Omul devine om, se transformă din humus, din pământ, şi devine homo abia prin cultură, iar cultura, după cum ştiţi, are o legătură şi cu termenul de cultus, cult, liturghie. Unitatea cea mai viabilă a Bisericii lui Hristos este unitatea în Liturghie, în preamărirea comună a lui Dumnezeu. Pentru că, în acestă preamărire comună a lui Dumnezeu, toţi creştinii indiferent de culoarea lor confesională îşi îndreaptă privirile, inimile şi rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Inima Liturghiei o constituie epicleza, rugăciunea şi pogorârea Duhului Sfânt. Nu există Biserică fără prezenţa Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt ne transformă, ne transfigurează şi ne dă, să spunem aşa, cadoul unităţii. Această unitate nu trebuie să fie numai o unitate eshatologică în sensul că amânăm unirea Bisericii lui Hristos până la a doua venire a Lui. În Liturghie anticipăm unitatea eshatologică a împărăţiei lui Dumnezeu şi primim energiile necreate ale Duhului Sfânt să contribuim prin talantul nostru la Unitatea Trupului cel Mistic al lui Hristos. Duhul Sfânt este Duhul Vieţii, şi anume al Vieţii celei noi, al vieţii interioare a Sfintei Treimi. El ne va ajuta şi ne va deschide minţile şi inimile.
Vedeţi că adevărul, din perspectivă ortodoxă, are mereu de a face cu iubirea, cu Duhul Sfânt, Care este Duhul jertfei, Duhul chenozei, al jertfirii de sine. Nu există adevăr fără iubire şi nu există adevăr fără comuniunea cu Adevărul divin. Noi nu avem numai un adevăr teoretic, ci un adevăr existenţial. Şi dacă înţelegem misterul acesta al adevărului, al trăirii, al noului mod de a fi, de a fi creştin, înseamnă că suntem părtaşi la noua existenţă dăruită de Duhul Sfânt, suntem pe drumul noii creaţii. Dacă suntem o creatură nouă, atunci vedem pe ceilalţi oameni şi întreaga creaţie cu ochii iubirii lui Dumnezeu. Atunci simţim prezenţa Duhului Sfânt în toţi ceilalţi şi nu mai privim pe celălalt ca pe un potenţial duşman, ca pe un potenţial inamic al adevărului nostru, ci ca pe cineva care este în aceeaşi dinamică de căutare a împlinirii existenţei sale.
Un alt aspect practic al ecumenismului este acela de a rezolva problemele concrete ale umanităţii, care sunt generale. Nu putem să închidem ochii faţă de problema ecologică. În privinţa ecologiei nu ne mai certăm unii cu alţii, ci căutăm împreună soluţii. Ecologia este problema supravieţuirii umanităţii şi a pământului nostru, a vieţii pe planeta albastră. Ce moştenire lăsăm generaţiilor viitoare? Lăsăm un munte de gunoaie sau lăsăm o creaţie în care să respire, să trăiască, să gândească oameni şi copii sănătoşi, neafectaţi de Cernobâlul atomic. Deci responsabilitatea faţă de creaţie, faţă de prezenţa lui Dumnezeu în ea este legată de credinţa autentică. Noi putem contribui şi putem arăta celorlalţi oameni modul în care înţelegem noi teologia creaţiei.
„Să căutăm să rezolvăm problemele fără să ne ascundem de ele”
Cum priveşte teologia non-ortodoxă apuseană Ortodoxia?
Din partea Bisericii Evanghelice, una dintre probleme este tocmai modul lor de a înţelege Ortodoxia. Intrând însă în dialog cu Ortodoxia, îşi dau seama că au avut preconcepţii greşite. Chiar povestea un profesor din New York, angajat în dialogul ecumenic, că un teolog evanghelic nu iubea Ortodoxia, nu putea să sufere pe ortodocşi şi, luând parte la această comisie mixtă dintre ortodocşi şi evanghelici, la urmă a înţeles câte ceva, pe măsura lui, şi a reuşit să-şi biruiască preconcepţiile lui, să-şi schimbe gândirea şi atitudinea.
Apoi, românii au un deosebit dar de a comunica. Nu există nici în Grecia asemenea conferinţe ortodoxe cum sunt în România, unde o facultate invită celelalte facultăţi la un dialog real, sincer şi frăţesc. Vedeţi, la Simpozionul de la Arad am invitat şi Biserica Greacă, Rusă, Bulgară etc.; s-au întâlnit pe teritoriul românesc Bisericile ortodoxe aproape în plinătatea lor. Dacă ne-a dat Dumnezeu acest dar de a fi punţi de legătură între Vest şi Est, cum spunea părintele Stăniloae, „a fi ortodocşi şi în acelaşi timp un popor latin; prin latinitate suntem legaţi de Occident şi prin Ortodoxie de Orient”, să ne luăm în mod serios această misiune şi acest dar de la Dumnezeu şi să căutăm să rezolvăm problemele fără să ne ascundem de ele. Cred că probleme sunt peste tot şi Dumnezeu este Cel care, în cele din urmă, ne inspiră şi ne ajută să le rezolvăm.
Important pentru noi este să nu ne pierdem optimismul. Teologia ortodoxă este teologia Învierii şi Mântuitorul spune foarte des: „bucuraţi-vă şi nu vă temeţi”. Deci, să legăm în modul nostru de a fi ortodocşi aceste două aspecte fundamentale, ale speranţei, ale optimismului, biruirea fricii şi, în acelaşi timp, bucuria de realitatea Învierii lui Hristos. Noi, în calitate de creştini, putem astăzi să facem experienţa istorică a împărăţiei lui Dumnezeu. În cadrul Liturghiei, cerul este pe pământ. Să luăm acest cer în inimile noastre, să ne transfigurăm inimile şi să fim, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, „o icoană vie a frumuseţii lui Dumnezeu”, pentru că aşa contribuim la prezenţa şi la sfinţirea nu numai a noastră, ci şi a aproapelui la sfinţirea întregii creaţii.
„Dumnezeu-Tatăl şi viaţa Sfintei Treimi”
L-aţi amintit în discuţia noastră pe Jürgen Moltmann. I-aţi cercetat lucrările pentru doctorat. Cine este Jürgen Moltmann?
Jürgen Moltmann este un teolog evanghelic de renume mondial, un bun prieten cu părintele Dumitru Stăniloae, care l-a inspirat să gândească în mod ortodox, să înţeleagă misterul teologiei treimice. Moltmann a dedicat chiar o carte a sa părintelui Stăniloae: „Prietenului meu părintesc Dumitru Stăniloae, care m-a încurajat spre o gândire trinitară”. El a publicat şi o carte renumită, „Treimea şi Împărăţia lui Dumnezeu”, în limba germană, care a avut foarte mare succes şi în care adoptă valorile genuine ale teologiei trinitare. De exemplu, termenul de perihoreză, termenul de chenoză, termenul de unitate supremă prin iubire între cele trei Persoane reale ale Sfintei Treimi. Având în vedere acest succes şi amprenta ortodoxă asupra teologiei sale, pot să spun că el este un mărturisitor al teologiei treimice. Are 83 de ani. La împlinirea vârstei de 80 de ani, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, m-a delegat să-i dăruiesc din partea lui „Crucea Moldavă”, o distincţie deosebită. I-am înmânat-o la ziua lui de naştere, cu ocazia evenimentului festiv organizat de către Universitatea din Tubingen. S-a bucurat în mod deosebit şi chiar a purtat Crucea Moldavă pe tot parcursul conferinţei. Această carte, „Treimea şi Împărăţia lui Dumnezeu”, am tradus-o în limba română şi a apărut la Alba Iulia în anul 2007.
Conferinţă la Bucureşti, despre Persoana Tatălui
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel voi organiza la Bucureşti, de pe 15 până pe 17 octombrie, împreună cu domnul Moltmann şi cu părintele prof. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, o conferinţă pe tema teologiei trinitare, şi anume despre Persoana Tatălui: „Dumnezeu-Tatăl şi viaţa Sfintei Treimi”. Moltmann chiar spunea că noi am scris atât de mult despre Fiul, despre Duhul Sfânt. Acum este momentul cuvenit să tratăm despre Persoana Tatălui.
Între participanţi se numără profesori de valoare, specializaţi în teologia trinitară. Am invitat, de exemplu, pe profesoara Elisabeth Johnson din New York, pe prof. Schwobel din Tubingen, pe prof. Oberdorfer din Augsburg.
A conferenţiat în toată lumea
Daniel Munteanu s-a născut la Piatra Neamţ şi a urmat, între anii 1991-1995, cursurile Facultăţii de Teologie de la Iaşi. Din 1995 a studiat teologia în Germania la Jena, Tubingen şi Heidelberg. În anul 2002 a absolvit studiile de doctorat şi a primit titul de doctor „magna cum laude” al Universităţii Rupprecht-Karls din Heidelberg. Teza sa de doctorat a fost publicată în anul 2003 cu titlul: „Duhul Mângâietor al iubirii. Contribuţie la o învăţătură ecumenică despre Duhul Sfânt pe baza teologiilor trinitare ale lui Y. Moltmann şi D. Stăniloae”. Pentru această lucrare a primit în anul 2007 Premiul internaţional „John Templeton Award for theological promise”. Acest premiu de 20.000 de dolari i-a oferit posibilitatea susţinerii diferitelor conferinţe internaţionale la renumite universităţi din întreaga lume.
Până acum a conferenţiat în America în Chicago, Yale, New York şi în Finlanda la Universitatea din Turku. Anul acesta a fost invitat la Facultăţile de Teologie din Africa de Sud, Australia, Coreea, Brazilia şi Anglia. Conferinţele sunt pe diferite teme de teologie sistematică. Spre exemplu, în Anglia tema conferinţei va fi „Liturghia cosmică - o contribuţie a teologiei ortodoxe la ecoteologie”.
După studiile din Heidelberg a urmat cursurile post-doctorale în oraşul Bamberg. Lucrarea de habilitare, a doua teză de doctorat, mult mai complexă, datorită căreia are acum posibilitatea de a candida pentru un post de profesor universitar, a terminat-o anul trecut. Titlul de doctor habilitat este o recunoaştere a calităţii teologice şi pedagogice de a preda teologia la nivel universitar. Teza lucrării de habilitare se intitulează „Elemente fundamentale şi relevanţa pentru societate a unei antropologii ecumenice”, în 582 de pagini.
