Ortodoxia are sensibilitatea misterului

Viaţa duhovnicească aşa cum este trăită în biserică nu poate fi epuizată în cuvinte. Specificul Ortodoxiei nu este teoria pe marginea adevărurilor de credinţă, ci închinarea aşa cum spune şi Evagrie Ponticul în cuvintele: "teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog." Elementele fundamentale ale Ortodoxiei sunt eclesialitatea, angajarea ascetică, pentru că viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. În interviul de mai jos, Înalt Preasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, ne desluşeşte câteva din trăsăturile definitorii ale vieţii creştine autentice.

Înalt Preasfinţia Voastră, astăzi se vorbeşte în multe locuri şi chipuri despre spiritualitate. Definiţi acest concept.

Este greu să definim termenul de spiritualitate, care nu este de sorginte ortodoxă. Este folosit mai mult în Occident. La noi, vorbim mai degrabă despre viaţa duhovnicească, adică viaţa în Duhul Sfânt, viaţa creştină, care este viaţa în Hristos. Termenul de spiritualitate este unul cu caracter teologic, care încearcă să exprime atât cât este posibil în cuvinte viaţa creştină.

Dogmele, îndrumătoare spre Dumnezeul cel tainic

Care ar fi specificul spiritualităţii ortodoxe?

Spiritualitatea ortodoxă înseamnă în fond viaţa duhovnicească, ce are anumite caracteristici. Încercând să defineşti ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte, îţi dai seama că viaţa nu poate fi epuizată într-o definiţie. Cuvintele, expresiile spun ceva despre spiritualitate, despre viaţa duhovnicească, dar ele sunt departe de a o epuiza. La fel, dogmele, care sunt expresii ce încearcă să exprime misterul, fac acest lucru delimitând adevărul de erezie, de ceea ce este rătăcire. Dogmele nu cuprind misterul în sine, în bogăţia lui, nu-l epuizează, ci sunt mai mult indicatoare, îndrumătoare spre mister, spre taina care este Dumnezeu. Iar viaţa duhovnicească, fiind în legătură cu Dumnezeu, este inefabilă cum Dumnezeu însuşi este inefabil.

Ce loc are Filocalia în spiritualitatea ortodoxă?

Filocalia a avut, are şi va avea un loc central în viaţa noastră duhovnicească. Ea rezumă aspectele fundamentale duhovniceşti, cu accent pe curăţirea inimii, pe curăţirea lăuntrică, pe rugăciune, pe asceză, pe nevoinţă, pe ascultare. Toate aceste elemente care ne ajută să ne purificăm, să ne sfinţim inima, să ne unim cu Dumnezeu, să ne desăvârşim, să ne îndumnezeim. Iată tot atâtea expresii similare, care au aceeaşi convergenţă. Filocalia a avut în istoria creştinismului răsăritean un loc aparte. Să nu uităm că prima Filocalie a fost compusă în secolul al IV-lea de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care au făcut o culegere, o antologie de texte din cele mai frumoase referitoare la viaţa lăuntrică din diferiţi Părinţi. Sigur, Filocalia clasică este cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în secolul al XVIII-lea.

Filocalia îl interpelează pe omul contemporan

Cum mai poate fi atras omul de astăzi de literatura filocalică?

Eu cred că tocmai literatura filocalică îl poate atrage pe omul de astăzi dacă acesta o descoperă, dacă are interesul s-o citească. Nu-i uşor să ajungi să cunoşti Filocalia. Este nevoie şi de pasiune, dar şi de răbdare. Cine citeşte Filocalia este interpelat personal de scrierile filocalice. Celelalte scrieri de nuanţă teologică sau alte scrieri cu caracter duhovnicesc nu ştiu dacă-l interpelează atât de mult pe omul contemporan cum o face Filocalia. Iar aceasta tocmai pentru că ea exprimă chintesenţa vieţii după care suspină tot omul. Te regăseşti în aceste texte, îţi găseşti eul tău cel mai profund fiindcă Filocalia se constituie ca un răspuns la întrebările Părinţilor din vechime. Aceştia au ajuns să primească soluţii la problemele duhovniceşti cu care se confruntau. Răspunsul nu mai trebuie să-l mai căutăm noi înşine, ci îl primim din aceste scrieri. Dacă Filocalia ar fi cunoscută mai bine de creştini, foarte mulţi s-ar preocupa de o viaţă duhovnicească personală şi s-ar angaja în acest demers. Nu poţi să fii creştin deplin, autentic decât în Biserică. Or, scrierile filocalice te trimit la Biserică, să te integrezi, în comuniunea eclesială, acolo unde este locul nostru natural, propriu, de creştin. Prototipul filocalic este omul eclesial. Părinţii filocalici au fost în Biserică şi s-au exprimat ca şi creştini aparţinând Bisericii. Părintele Sofronie de la Essex spunea în acest sens că nu-şi poate închipui un creştinism în afara Bisericii sau un creştinism fără asceză şi adogmatic. Acestea trei sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei: eclesialitatea, angajarea ascetică (viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă) şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. Atunci nu le mai simţim ca pe nişte îngrădiri, ci le trăieşti ca atare, de la sine, în modul cel mai natural. Patimile ne fac să vedem în dogme, în canoane ceva constrângător. În momentul în care suntem liberi de patimi, toate rânduielile Bisericii le vom trăi în mod spontan, ca de la sine, pentru că ele sunt, în fond, scrise în natura omului nepervertit, ajutând pe om să se despătimească. La început, orice efort, orice normă, orice dogmă îţi pare o constrângere, ceva care îţi limitează libertatea, care este una rea, care alege deseori răul în locul binelui. Dar libertatea adevărată este aceea de a trăi în Duhul Sfânt, de a săvârşi numai binele.

Pronia şi judecata, căile prin care Dumnezeu conduce lumea

Duhul lumii se imprimă şi înlăuntrul omului. Dacă omul de astăzi a pierdut aproape toate reperele spirituale, cum mai poate el descoperi adevărul?

Este o taină a lui Dumnezeu care se îngrijeşte şi vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. Noi nu ne putem da seama cum lucrează Dumnezeu cu fiecare om din lumea aceasta. Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni. Pentru El toţi oamenii sunt copiii Lui şi Dumnezeu îi mântuieşte pe fiecare după planul Său veşnic. Cum? Aceasta nu o putem spune noi, dar, din cele ce observăm noi înşine în viaţa noastră şi cum ne spun unii Părinţi, în vremurile în care credinţa se va împuţina, lumea se va rătăci. Lui Dumnezeu nu-i mai rămâne decât să întoarcă pe oameni la credinţă prin calea aceasta a necazurilor, a pătimirilor, a suferinţelor, a încercărilor. La acestea ajungem nu pentru că vrea Dumnezeu, ci din cauza rătăcirii noastre, a lipsei de credinţă, de angajare în Biserică, de trăire autentică a Crezului şi a Botezului propriu. Neputinţele ne duc la tot felul de încercări. Acestea trezesc în noi conştiinţa că avem nevoie de Dumnezeu, că numai Dumnezeu ne poate salva din aceste situaţii uneori limită. Foarte mulţi credincioşi creştini botezaţi, dar care nu au practicat în viaţa lor, poate zeci de ani, credinţa, se întorc la Biserică din cauza necazurilor. Alţii se întorc pe alte căi, Dumnezeu ştie. El poate face adevărate minuni în viaţa unor oameni. Necazurile şi încercările vieţii pot fi considerate ele însele minuni care te întorc spre Dumnezeu, spre tine însuţi în fond şi te repun pe calea cea adevărată, calea firească a omului, care este calea credinţei, calea Bisericii, calea rugăciunii, calea postului, calea adevărului, calea dragostei, a jertfei. Astăzi lumea este atât de rătăcită, trăim într-un fel de haos spiritual. Părintele Stăniloae o numeşte calea negativă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Calea pozitivă e cea prin providenţă, şi cea negativă e judecata. Iar judecata asta este: necazurile, neputinţele, greutăţile vieţii. Dacă nu te întorci la Dumnezeu de bunăvoie, contemplând natura, văzând în toate voia lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, ajutorul lui Dumnezeu care este permanent, îl vei cunoaşte pe Dumnezeu prin judecata Lui în viaţa ta. Dacă am conştientiza providenţa lui Dumnezeu, ne-am converti, ne-am întoarce, am fi sensibili faţă de acest ajutor.

Există o eshatologie intrinsecă a istoriei. Noi vorbim despre eshatologia de la finele istoriei şi de judecata personală sau individuală de la sfârşitul vieţii noastre, dar mai există o judecată a faptelor din viaţa noastră de zi cu zi. În viaţă, de multe ori noi primim răsplata faptelor noastre.

Entropia duhovnicească

Aşa spunea părintele Rafail Noica, că în viaţa noastră suntem judecaţi de Dumnezeu şi noi înşine Îl judecăm pe El.

Când vorbim de judecata lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi la această judecată intrinsecă a istoriei, a vieţii omeneşti, înainte de a fi judecata particulară şi cea universală. Trebuie să ne gândim că judecata lui Dumnezeu este permanent asupra noastră şi că aceasta constă din faptul că noi ne primim de multe ori plata faptelor noastre încă de aici, de pe pământ. Ai făcut rău, răul acela se întoarce împotriva ta, mai devreme sau mai târziu. Ai omorât, ai desfrânat, te-ai lăcomit, toate patimile acestea se întorc asupra noastră. Aşa cum există o lege a naturii, a firii, imuabilă, pe care dacă o încalci suferi imediat consecinţele faptelor tale. Tot aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească, care este guvernată de legi duhovniceşti, morale, spirituale. Dacă încalci aceste legi, ele, se întorc asupra ta, se răzbună. Asta este judecata lui Dumnezeu. Sigur că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să fim sănătoşi, buni şi înţelepţi. Dar dacă noi nu vrem… răutatea se întoarce împotriva noastră. Există o entropie duhovnicească.

Cum ajunge omul de astăzi la pocăinţă?

Pocăinţa, ca toate darurile, ca toate virtuţile, vine de la Dumnezeu. E foarte greu să spui cum lucrează darul lui Dumnezeu asupra omului în condiţiile în care intervine şi libertatea noastră proprie. Cum se conjugă deci darul lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfânt şi voinţa noastră proprie? Fiecare om în lumea aceasta are o cale a lui care nu se aseamănă cu ale celorlalţi. În viaţa fiecărui om există un punct de convertire, de întoarcere, de trezire duhovnicească, chiar dacă omul nu duce această trezire până la capăt. A te pocăi înseamnă a-ţi da seama de greşeala ta, de rătăcirea ta şi a-ţi schimba judecata, mintea.

Părintele Sofronie de la Essex spunea că pocăinţa este asemenea unei lumini care deja a pătruns în sufletul tău şi-ţi face vizibile păcatele…

Sigur, lumina aceasta este de la Dumnezeu. Cum percepem noi această lumină, ce importanţă îi dăm, cum o permanentizăm, este iarăşi o taină a lui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu lucrează în viaţa fiecărui om pe tot parcursul ei ca omul să se pocăiască, să se întoarcă într-o zi. Şi se întâmplă ca omul să se întoarcă puţin, după aceea să ezite, apoi iar să revină, până când probabil într-o zi se întoarce definitiv la Dumnezeu. În cazurile cele mai fericite. Alţii probabil se vor pocăi spre sfârşitul vieţii sau pe patul morţii, când omul, fiind disperat, îşi dă seama că a trăit în zadar. Atunci Dumnezeu îi dă cunoştinţa deşertăciunii vieţii, smerenia şi pocăinţa.

Nu e tardivă această întoarcere?

Cum nu a fost tardivă întoarcerea tâlharului de pe cruce, probabil că nu va fi nici a noastră în cazul în care ne întoarcem în al doisprezecelea ceas. Sigur, noi nu putem să ne lăsăm în nădejdea pocăinţei pe patul morţii. Pentru că moartea poate să vină fulgerător, când tu nu mai judeci normal, se pot întâmpla tot felul de situaţii. Dar noi nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi în mântuirea care vine de la El atât timp cât trăim pe pământ, până în ultima clipă a vieţii. Nădejdea mântuirii e prezentă până în momentul plecării noastre de aici. Ne putem asemăna cu tâlharul, ştiind că el nu a amânat în mod voit convertirea sa. Dacă îţi faci planul că te pocăieşti la sfârşitul vieţii, atunci fii sigur că nu te vei pocăi.

Nici omul însuşi nu se cunoaşte pe sine cum îl ştie Dumnezeu

Totuşi, convertirea are nevoie de circumstanţe favorabile? Trebuie să avem o clipă a noastră în care să se producă schimbarea interioară?

Eu cred că în clipa aceea Dumnezeu lucrează efectiv în noi şi ne întoarce, iar momentul acela reprezintă concluzia unei vieţi întregi. Noi nu cunoaştem cum priveşte Dumnezeu viaţa omului. Noi judecăm după lucrurile exterioare. Poate nici omul însuşi nu se cunoaşte pe sine cum îl ştie Dumnezeu.

Nu putem să teoretizăm, nici să generalizăm. Mântuirea este personală. Mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu asupra fiecărui om. Fiecare om îşi are traiectoria vieţii lui unică. Numai Dumnezeu ştie ce se petrece în sufletul fiecărui om

de-a lungul întregii vieţi. În viaţa fiecărui om sunt şi lucruri pozitive, şi lucruri negative. Ele sunt amestecate. Probabil că pocăinţă, regret, păreri de rău, nemulţumire pentru felul de a vieţui, toate acestea fiind cunoscute de Dumnezeu, raportate la faptele negative, ştie Dumnezeu cum acestea biruiesc la un moment dat rătăcirea omului. Deodată apare acea lumină, acea scânteie divină şi omul se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat. Lucrul acesta se poate întâmpla şi la sfârşitul vieţii. Noi nu ne dăm seama cât de complexă este viaţa omului şi tot ce se petrece de-a lungul ei. Omul este o taină, cum Dumnezeu Însuşi este taină. A întreba prea mult despre lucruri la care nu avem acces nu ne este folositor. Trebuie să nu judecăm comparativ, ci să lăsăm loc tainei. Să nu încercăm să pătrundem raţional taina. Misterul, taina lui Dumnezeu, este specificul Ortodoxiei. Spiritualitatea ortodoxă respectă misterul, nu-l epuizează în concepte teologice, dogmatice, în calcule. În faţa misterului te închini. Misterul se adoră în tăcere, nu se discută despre el. Cazi în genunchi şi adoră misterul, contemplă-l. De taina lui Dumnezeu trebuie doar să te minunezi. În teologia occidentală misterul aproape că a dispărut. Asta este frumuseţea Ortodoxiei: taina, misterul care este protejat, care există şi de care nu te poţi apropia prea mult. Îl contemplăm şi cădem în faţa lui. Nu iscodim prea mult cu mintea, îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cum ştie El. Noi ne încredinţăm lui Dumnezeu, ne abandonăm Lui. Aceasta este atitudinea corectă a creştinului ortodox. Cel care întreabă toată ziua cine se mântuieşte, cine nu se mântuieşte nu are o atitudine ortodoxă, ci una absolut contrară. Cum să spun eu cine se mântuieşte şi cine nu? Cunoaşteţi prea bine pilda din Pateric cu monahul care a fost întrebat care sunt oile şi care sunt caprele la care face referire Mântuitorul în Evanghelie. Părintele a răspuns cu smerenie: "toţi sunt oi, eu singur sunt capră".

Mântuirea este paradoxală

Deci nu putem judeca cine se mântuieşte?

Cine se duce în iad, cine se duce în Rai? Toţi se duc în Rai, numai eu mă duc în iad. Cum, te-ai bucura ca toţi să se ducă în iad şi tu să te duci în Rai? Ce Rai ar fi acela unde eşti singur? Tu vrei ca toţi să se mântuiască. Ar trebui să te doară sufletul pentru toţi oamenii şi pentru întreaga făptură. Sfântul Isaac Sirul se ruga şi pentru vrăjmaşii adevărului. Tu te rogi pentru ei, nu-i trimiţi în iad, nu-i excluzi, nu-i blamezi. Te rogi pentru ei, te doare sufletul că sunt rătăciţi şi vrei ca şi ei să se mântuiască chiar înaintea ta. Sfântul Apostol Pavel se ruga ca toţi cei din neamul lui să se întoarcă chiar cu preţul osândirii lui.

Vedeţi, mântuirea este paradoxală. Ortodoxia are sensibilitatea misterului, se închină lui, nu vorbeşte, nu face teorie pe marginea tainelor dumnezeieşti, nu teologhiseşte în mod scolastic. Teologia pentru noi, ortodocşii, reprezintă rugăciunea adevărată. Spune Sfântul Evagrie Ponticul: cel ce se roagă este teolog, şi teolog este cel ce se roagă. Trebuie să te rogi, nu să discuţi, să condamni, să judeci toată ziua pe semenii tăi, indiferent cine sunt aceia, fie că sunt de o credinţă cu tine sau de altă credinţă. Noi nu putem să judecăm pe nimeni. Cine se judecă se judecă pe el însuşi, se condamnă pe sine. Acest principiu este fundamental în spiritualitatea ortodoxă.

Înaintea tuturor, Hristos a mers pe drumul crucii

Cum aduce pocăinţa bucurie în sufletul omului?

Ştiind că pocăinţa se referă la recunoaşterea păcatelor, la săvârşirea răului făcut de noi.

Nu numai în pocăinţă, ci în toate celelalte aspecte ale vieţii duhovniceşti, creştinul ortodox trăieşte antinomic. Ca să ajungi la o virtute, la o statornicie în bine, nu este uşor. Trebuie să te angajezi prin efort, prin asceză, prin rugăciune, prin nevoinţă. Acest efort, acest angajament, e un aspect mai puţin plăcut, dificil. Dar în urcuşul acesta duhovnicesc, anevoios, se cuprinde şi o bucurie, paradoxal, o bucurie a împlinirii care încă nu-i definită, dar care îşi arată deja germenul, o simţim deja. În purtarea crucii este ascunsă învierea. Pentru că înaintea noastră, a tuturor, a mers pe această cale Iisus Hristos Însuşi. Mântuitorul şi-a purtat crucea o viaţă întreagă: cu suferinţe, cu necazuri, dar El a biruit inclusiv moartea prin Înviere. Viaţa lui Iisus Hristos o refacem fiecare dintre noi. Mântuitorul a înviat deja, şi Învierea Lui este cuprinsă în toate etapele progresului nostru duhovnicesc, în tot urcuşul acesta, în toată purtarea crucii este cuprinsă şi învierea. "Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!" Suferinţa este întotdeauna îmbinată, este străbătută mai mult sau mai puţin de biruinţa şi lumina Învierii. Nu este o suferinţă sau o pătimire oarbă, pentru ea însăşi, fără nici o nădejde. Nu, când te rogi mult, când posteşti mult, când te nevoieşti mult, e greu, bineînţeles, dar în acea nevoinţă, în acea greutate tu simţi deja o arvună a Învierii, o bucurie a Învierii, care încă nu-i totală, dar care te încurajează să mergi mai departe. Atunci îţi înmulţeşti şi postul, îţi înmulţeşti şi nevoinţa, tu nu te mai temi de insucces, nu mai pui răul înainte, vezi totul din ce în ce mai pozitiv, mai frumos. În faţa ta stă Învierea, biruinţa finală. Eşti pe drum, cazi, eşti sub povara crucii, dar tu ştii că în cele din urmă vei ajunge, cu siguranţă, la Înviere. Credinţa biruinţei finale e o constantă a întregii noastre vieţi duhovniceşti.