Un jurnalist foarte cunoscut şi apreciat în Austria, expert în politică internaţională, care s-a aflat în fruntea Biroului de Presă al Preşedinţiei federale a Republicii Austria, ca purtător de cuvânt prezidenţial, a fost îndrumat către Muntele Athos, un loc unde puţini aleşi pot intra, unde şi mai puţini pot reveni timp de mai bine de 25 de ani. Alături de prietenii săi călugări, "ultimii experţi ai clipei, ai prezentului pur", cum îi numeşte, Heinz Nussbaumer a aflat ce înseamnă Rugăciunea inimii, tăcerea, icoana, umilinţa, iubirea aproapelui, miracolul şi tot ceea ce înseamnă tradiţia monahală, descoperind "călugărul din mine", acea dorinţă de sens a vieţii, de linişte, de spiritualitate a oricărui om. Prezent la Iaşi, la lansarea cărţii "Călugărul din mine", Heinz Nussbaumer a oferit un interviu "Ziarului Lumina", în care a povestit despre experienţa lui la Muntele Athos şi din cartea sa.
Când aţi fost pentru prima dată la Muntele Athos, de câte ori aţi fost acolo?
Trebuie să spun încă de la început că nu am fost acolo în scop spiritual, prima dată. Lucram ca editor la Departamentul de Relaţii externe la o publicaţie importantă, eram după o perioadă cu multe acţiuni şi m-am gândit că ar fi bine dacă ar exista un loc pe acest pământ unde să nu pot fi găsit, măcar pentru o săptămână. Este ceva deosebit să te trezeşti dimineaţa şi să ştii că în ziua care urmează nu vor exista telefoane, faxuri, nimic. Cineva mi-a spus că este un loc unic, numit Muntele Athos, în Grecia şi acolo nu există telefon. Acesta este motivul pentru care am mers acolo, la început. Apoi, am descoperit un peisaj fantastic, apoi am descoperit arhitectura superbă a celor 20 de mănăstiri, apoi am descoperit fiinţele umane de acolo, călugării care la început îmi păreau ciudaţi, dar care mi-au devenit apoi prieteni şi care au împărtăşit cu mine o parte din viaţa lor. Este o viaţă cu totul deosebită de cea pe care o am în mod normal. Tot revin de atunci, la Muntele Athos, de 25 de ani, mi-am schimbat comportamentul total.
La început am fost acolo cu încă cinci prieteni, am umblat din mănăstire în mănăstire precum nişte cercetaşi, cu rucsacurile în spate. Dar, acum, merg singur şi stau într-o mănăstire. Sfântul Benedict spunea: "Stabilitas loci", adică să fii stabil, într-un loc unde să stai cât mai mult timp în singurătate. Mi-am schimbat comportamentul şi am devenit din ce în ce mai mult parte a comunităţii de acolo.
Ce face diferit Muntele Athos de alte locuri, ce îl face unic?
Sunt câteva vorbe pe care le tot repet oriunde m-aş duce: Nimeni nu are nevoie să meargă la Muntele Athos pentru a găsi călugărul din el. Sunt atâtea alte mănăstiri unde poţi merge. Dar trebuie să admit şi să spun sincer că totuşi este o diferenţă între Muntele Athos şi orice altă mănăstire. Atunci când pleci dintr-o mănăstire, oriunde ar fi ea, poate fi în România sau în Austria, când ieşi pe porţile ei, în mod firesc te afli înapoi, în lume. Când mergi la o mănăstire pentru câteva zile şi apoi te întorci, revii la viaţa obişnuită de zi cu zi. Când mergi la Muntele Athos te afli încă într-o lume izolată. Acolo chiar sunt foarte puţini pelerini, o sută de ortodocşi şi zece non-ortodocşi într-o zi, în toate cele 20 de mănăstiri. Aşa că se poate întâmpla să umbli o zi întreagă şi să nu vezi pe nimeni.
Atunci când merg acolo, cu toată nervozitatea mea şi stresul, îmi iau doar rucsacul şi imediat când ajung acolo sunt deja total schimbat. Este atmosfera de aşa natură poate, îmi iau cu mine şi flautul şi e altceva. Nu mai trebuie să joc nici un rol, nu am status, nu am un prestigiu, devin o parte a lumii de acolo, fie ea grădină sau altceva. De aceea repet, locul unde mă simt acasă este Muntele Athos, locul unde îmi găsesc liniştea. Am avut de două ori cancer, am făcut chimioterapie şi tratamente, şi pot să vă spun despre miracolele pe care le-am trăit, ştiind că întreaga comunitate din mănăstirea unde merg eu, la Muntele Athos, se roagă pentru mine zi şi noapte.
"Cea mai dificilă lecţie este umilinţa"
Aţi scris în carte că lumea noastră seculară se îndepărtează din ce în ce mai mult de religie şi, cu toate acestea, ea este, totuşi, fundamental creştină. Puteţi explica ce înseamnă asta?
Nu ştiu dacă România se potriveşte în "imaginea" mea, precum Austria, Germania, Franţa sau alte ţări. Dar dacă mă refer la ţara mea, aici oamenii au devenit foarte critici, foarte distanţi faţă de religie. Aici, în România, a fost o cu totul altă istorie, a fost şi comunismul. Capitalismul domneşte în Austria şi în alte părţi, iar oamenilor le displac toate genurile de instituţii, fie ele partide, sindicate, orice altceva. Oamenii îşi schimbă angajamentele în scurt timp. Ei sunt pregătiţi să îşi asume responsabilităţi pentru un an, doi, dar niciodată pentru întreaga viaţă. O biserică îţi cere să fii credincios pentru întreaga viaţă, ceea ce e destul de dificil, asta din cauza felului în care biserica tratează subiecte precum sexualitatea, problemele de morală, astfel că mai ales tinerii devin din ce în ce mai distanţi faţă de biserică, femeile se îndepărtează şi ele, bărbaţii nu mai au timp de asta. Există o distanţare faţă de biserică, însă se mai păstrează dorinţa de a fi aproape de religie: oamenii doresc din ce în ce mai mult să meargă în pelerinaj la mănăstiri, unde să stea la sfârşit de săptămână sau o săptămână întreagă şi unde caută liniştea, meditaţia. E interesant că, pe de o parte, religia pierde mulţi adepţi, dar pe de altă parte, atracţia către pelerinaje şi mănăstiri creşte mai mult ca oricând, ceea ce este o mişcare paralelă foarte curioasă.
Ce îi face pe tinerii din generaţia actuală sau pe cei din generaţia "hard-rock", aşa cum aţi amintit în carte, să aleagă calea mănăstirilor de la Muntele Athos?
Am scris în carte despre un tânăr călugăr care mi-a devenit prieten şi care era doctor în New York. El a lăsat totul acolo şi a venit la mănăstire în Athos. Nu ştiu dacă experienţa lui se poate generaliza. Dar experienţa lui a fost pentru mine una foarte impresionantă. El era doctor, specialist în medicină internă, era "îmbuibat" cu stres sau chiar alcool, droguri, sex, orice. A decis, părinţii lui fiind de origine greacă şi ortodocşi, să îşi petreacă vacanţa la Muntele Athos. Când a intrat în mănăstirea unde merg şi eu, Xenofont, a fost fascinat de lumea de acolo, a revenit, şi a tot revenit, apoi l-a întrebat pe stareţ dacă poate rămâne. El e de 27 de ani în mănăstire, e gazda mea de acolo, curăţă toaletele în fiecare dimineaţă...
Îmi amintesc că prima dată când am fost la Muntele Athos toţi călugării erau foarte bătrâni şi eram aproape sigur că Muntele Athos este gata să moară şi, odată cu el, toată lumea lui. Mănăstirile erau într-o condiţie foarte proastă, iar călugării, bătrâni. Între timp s-a schimbat totul, complet. Acum este ceva la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Sunt călugări tineri din toată lumea, mulţi dintre ei cu studii foarte multe. Gradul studiilor călugărilor care se află acum pe Muntele Athos este unul foarte înalt. Cei mai mulţi dintre stareţi au doctorate, sau sunt ingineri, avocaţi, însă nu în Teologie. Acesta este un lucru important pe Muntele Athos, şi anume că Athos nu este pentru Teologie, Athos este pentru rugăciunea făcută în singurătate, care trebuie să ajungă în inimă, acesta este principalul mesaj. Athosul este mai tânăr, mai internaţional, mai educat acum. Când am ajuns prima dată, cred că erau în jur de 1.000 de călugări, iar acum cred că sunt peste 2.500 de călugări, ceea ce nu reprezintă un trend general ca tineri din lumea întreagă să vină la Muntele Athos, dar sunt mulţi care aleg această cale în viaţă.
Aţi vorbit despre lecţia umilinţei, amintind de doctorul din New York, cel care spăla toaletele, la Athos. Lecţia umilinţei poate fi aplicată în lumea noastră, "plină de succes"?
Da, lumea noastră a succesului şi a ego-ului... Cred că este cea mai dificilă lecţie pe care o oferă Muntele Athos. Umilinţa, obedienţa, castitatea. Dintre acestea, chiar călugării de la Athos spun că nu e dificilă abstinenţa, cea mai dificilă lecţie este umilinţa. Pentru că aşa suntem noi formaţi, în zilele noastre. Eu mereu spun că acel "călugăr din mine" este încă foarte mic, şi realizez, zi de zi, că nu am acea umilinţă pe care o au călugării. Cred că ei sunt mult mai liberi decât noi, ei nu sunt striviţi de toate modele, necesităţile, de faptul că vecinul are asta şi eu nu am. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat într-o măsură foarte mică a fost atunci când am intrat într-un magazin de electronice şi am văzut cele mai noi telefoane, aparate de tot felul, am simţit că trebuie să le am, dar în acel moment mi-am amintit ce spunea călugărul meu, am început să fluier şi am plecat.
Am decis că nu e nimic acolo, că nu ajută la nimic. Dar adevărata umilinţă, aceea de a nu-ţi pune în faţă ego-ul, este foarte greu de atins, pentru că întreaga lume este organizată într-un alt mod decât pe Muntele Athos. Chiar călugării mei spun că, de fiecare dată când merg la Thesalonik, atunci când acompaniază un alt călugăr bolnav la spital, spun că revin acasă într-o stare foarte rea şi spun că e mult mai dificil să trăieşti ca tine, ca mine adică, decât aşa cum trăim noi, aici, pe Muntele Athos, noi avem zidurile care împrejmuiesc această lume, care e păzită, însă voi trebuie să trăiţi cu toate acele lucruri în viaţa voastră zi de zi.
Un călugăr mi-a spus odată, când l-am întrebat ce face el toată ziua, că "eu cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, ceea ce înseamnă că păcătuiesc şi mă rog, păcătuiesc şi încerc din nou să mă ridic din păcat, nimeni nu este perfect".
Aţi remarcat în carte că lipsurile materiale fac uneori ca oamenii să fie mai fericiţi.
Sunt absolut convins de asta. Când mergeam la început pe Muntele Athos şi călătoream pe cărări înguste, aveam cu noi rucsacuri imense, cu ceea ce noi credeam că este absolut necesar, saci de dormit, ceva de mâncare, ceva de băut, pentru cazuri de urgenţă avem aia şi aia, arătam ca astronauţii în spţiu. Parcă ne-am fi găsit într-o lume duşmănoasă şi încercam să ne asigurăm cât mai mult securitatea faţă de ceea ce era în jur. Ce poartă un călugăr cu el, atunci când călătoreşte? Nimic. Poate că are un măr, puţină apă şi asta e tot. El nu are nevoie de mai mult. Astfel, el poartă cu el o greutate mai mică faţă de noi, în orice sens al cuvântului "greutate".
"Marea taină a Muntelui Athos - Rugăciunea inimii"
Credeţi că estul Europei este mai credincios faţă de vestul ei?
Este dificil de spus, de analizat. Nu cunosc lumea ortodoxă atât de bine. Cred că multe ţări din zona ortodoxă care o perioadă de timp a fost dominată de comunism sunt mai apropiate de religie faţă de cele din alte părţi. Cred că totul are legătură şi cu tradiţia locală, tradiţia naţională, dar cred că tradiţia "latină" şi tradiţia "bizantină" pot învăţa multe una de la alta. Noi, în Vest, de secole, am început prin a face din religie o "problemă" a minţii precum Teologia. În Est, cred că încă este o "problemă" a inimii. Altceva ce am mai menţionat în carte este că noi, creştinii din Vest, privind către Cruce, privim către Vinerea Mare, care este cel mai important moment pentru noi. Crucea şi calvarul lui Iisus reprezintă ceva ce defineşte vestul Europei, sfântul supliciu. Pentru ortodocşi, la Ierusalim este Biserica Învierii Domnului. În timp ce noi, catolicii, avem în centrul lumii noastre Crucea, la ortodocşi este Icoana Învierii. Cred că Ortodoxia este mult mai "pozitivă", mai plină de bucurie, de speranţă, în timp ce creştinătatea din Vest este mai împovărată, îndurerată de Cruce şi de tragedia crucificării.
Aţi întâlnit români pe Muntele Athos?
Încă de la început există 20 de mănăstiri, nu mai multe, nu mai puţine, 20. Românii au ajuns pe Muntele Athos mai târziu, astfel că nu au avut posibilitatea de a avea o mănăstire, iar locurile în care călugării români stau se numesc schituri. Dar schitul este ca o mănăstire. Când am fost prima dată pe Muntele Athos am fost la Schitul Prodromu, care era într-o stare îngrozitoare. Cupola catedralei era spartă, arăta foarte rău. Însă, pot să spun că nu am avut experienţa, niciodată în cei mai bine de 25 de ani de când merg acolo, în nici o altă mănăstire, a unei incredibile ospitalităţi, aşa cum am găsit la Prodromu. Bătrânul stareţ Petroniu, despre care am scris şi în carte, avea o inimă încredibilă. El este cel la care mă gândesc atunci când ego-ul meu o ia razna. Mă gândesc că trebuie să fiu ca Petroniu, el este perfect.
Aţi amintit în carte de părintele Luca, pictorul cel mai mare de icoane de la Muntele Athos. Ce înseamnă icoana pentru dumneavoastră?
Eu sunt un "împătimit" al icoanelor. Icoana înseamnă foarte mult pentru mine. Icoana este pentru mine.... nici nu este necesar să vă spun în cuvinte ce reprezintă. Icoana este ca o oglindă către o altă realitate, este ca o fereastră către o altă lume. Cred că unul dintre primele lucruri pe care creştinismul vestic îl învaţă de la Est este să privească icoana. Imnuri, cântece, icoane. Ceea ce mă face pe mine să sufăr este că, azi, cuvântul "icoană" este un cuvânt folosit în mod greşit. Are un dublu sens, înseamnă o imagine, dar înseamnă şi o imagine religioasă. Când îţi deschizi computerul găseşti acolo mai multe "icoane" (din englezescul "icons"). Pentru mine e dureros că lumea mea de sfinte icoane este greşit înţeleasă. Mai sunt foarte trist pentru că icoanele au devenit un obiect de comerţ, oamenii le cumpără asemenea unor picturi celebre sau ca pe suveniruri. Banii pe care îi obţin cu vânzarea acestei cărţi îi donez mănăstirii unde merg eu, la Muntele Athos, dar am ţinut pentru mine banii necesari pentru a obţine o icoană foarte frumoasă, pe care să o duc cu mine acasă. Fostul cardinal al Austriei, Franz Konig, mi-a lăsat prin testament o icoană pe care a primit-o de la patriarhul Athenagoras. Eu sunt un mare iubitor de icoane, ele înseamnă foarte mult pentru mine. Sunt înconjurat de icoane, iar ele îmi aduc acasă lumea Muntelui Athos, zi de zi.
Aş vrea să mai adaug ceva, la cele spuse aici. Ultima dată când am fost la Muntele Athos a fost în noiembrie anul trecut. Am stat acolo cu unii dintre prietenii mei călugări, doi dintre ei - americani. Am stat la balconul camerei mele, de unde se vede întinderea mării cu un cer incredibil, plin de stele, deasupra. Am considerat că ne cunoaştem destul de bine, astfel că am îndrăznit să le adresez o întrebare foarte delicată pentru mine. Spuneţi-mi cum arată pentru voi acest Dumnezeu? Este ca o icoană? Sau cum? Dacă este ca o icoană, apare ca Pantocrator, cum arată Dumnezeu, cum Îl vezi tu pe Dumnezeu? Atunci, după un moment de tăcere, mi s-a spus: "Vrei să ştii cum arată Dumnezeu? Astăzi arată ca tine". Cred că acestea sunt cuvinte pe care le voi păstra până la sfârşitul vieţii mele: "Astăzi eşti tu".
▲ "Sunt convins că fiecare dintre noi are ceva dintr-un călugăr, în adâncul său"
Ambasada Austriei la Bucureşti a inaugurat la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi prima Bibliotecă Austria din România, prilej cu care a fost lansată cartea lui Heinz Nussbaumer, "Călugărul din mine", la editura Universităţii ieşene.
La evenimentul lansării, autorul a remarcat că "pentru mine, un romano-catolic, a fost un dar deosebit acela de a fi primit la Muntele Athos, centrul monastic al Ortodoxiei. Timp de mai bine de 25 de ani, m-am simţit nu doar acceptat, ci bine primit, într-o atmosferă de dragoste, grijă, dincolo de orice imaginaţie. A fost încă o binecuvântare faptul că această carte, cu experienţele mele, ale unui om din afară, a fost publicată atât în ţările catolice, precum şi într-o bună parte a ţărilor ortodoxe, în Rusia, în Grecia, în Bulgaria, acum în România, la Iaşi".
Autorul a menţionat că "timp de câţiva ani am fost convins că experienţele pe care le-am avut nu-mi aparţin decât mie ca pelerin, nu mie ca scriitor, autor de carte, dar la un moment dat am simţit marea dorinţă de a comunica tuturor acest mesaj spiritual, chiar şi celor care nu sunt religioşi".
Heinz Nussbaumer a mai arătat că Muntele Athos nu este "personajul principal" al cărţii, "ci fundalul perfect pentru ceea ce doresc să spun (...); sunt convins că fiecare dintre noi are ceva dintr-un călugăr, în adâncul său, fără avea obiceiurile monastice sau zidurile unei mănăstiri care să îl înconjoare, este o dorinţă ascunsă către spiritualitate, o dorinţă către simplificarea vieţii, o dorinţă a unei linişti interioare, pentru un sens al vieţii. Aceşti călugări sau călugăriţe din adâncul nostru nu sunt mereu vizibili, dar mereu sunt cu noi, aşteptând mai multă orientare din partea noastră şi chiar ritualuri, mai puţină competiţie sau jocuri de putere. Mai multă umilinţă şi simplicitate, mai puţin ego şi exces. Un călugăr mi-a spus: "Cu cât posezi mai mult, cu atât acele lucruri te posedă mai mult"".
