Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Pământul inimii rămâne de-o ființă cu pământul țării”

„Pământul inimii rămâne de-o ființă cu pământul țării”

Galerie foto (10) Galerie foto (10) Interviu
Un articol de: Daniela Șontică - 03 Aug, 2021

Părintele Dumitru Ichim „locuieşte şi este” în Canada din 1973, aşa cum îi place să precizeze, pentru că „a fi într-o țară cere ca identitate ființială de a vedea lumina acelei țări”. Slujitor al Altarului, până în 2016 paroh al Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Kitchener, Ontario, înzestrat cu harul de a strânge laolaltă românii din acea parte de lume, dar şi om al cuvântului scris cu măiestrie, numele preotului şi scriitorului Dumitru Ichim este sinonim, de asemenea, cu bucuria de a trăi. Deloc scutit de necazuri şi piedici în viaţă, după ce soţia, poeta Florica Baţu Ichim, a plecat prea curând la cele veşnice, răpusă de o boală incurabilă, părintele n-a abdicat de la profesia de om optimist, care împrăştie în jurul său lumină. În acest interviu ne vorbeşte despre ipostaza de român trăitor pe alte meleaguri.

Părinte Dumitru Ichim, care este istoricul parohiei în care slujiţi?

 Pe continentul american, de obicei, bisericile întemeiau societăți pentru menținerea culturii și spiritualității românești. La Kitchener situația a fost inversă. Prin 1960, românii din Banatul Românesc din actuala Serbie s-au organizat sub „Societatea Culturală Română - Banatul”.

De atunci durează „Festivalul bănățean” care aduna sâmbăta și duminica participanţi în Patterson, Detroit, New York, Miami etc. Programul cuprindea întreceri folclorice ale echipelor de dansuri, de poezii și cel mai frumos costum național, întreceri de fotbal, de cea mai bună orchestră, cel mai bun cântăreț și cel mai bun instrumentist. În final era concursul de frumusețe „Miss Banatul”.

Cu banii strânși, societatea a cumpărat o clădire. La primul nivel a fost Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, iar la subsol „Casa Română”. O dată pe lună, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe”, preotul Nicolae Zelea, săvârșea o Liturghie. După o vreme s-a găsit un preot permanent în persoana părintelui Nicolae Tănase. După un tragic accident în care au murit el și preoteasa Anita, a fost urmat, din 1978, de mine. Primul pas de organizare a fost implicarea enoriașilor în „Proiectul 100”. Se căutau o sută de persoane cu o donație de 50 de dolari pentru cumpărare de bănci, mobilier nou și reconstrucția clădirii. Fiind redactor la „Cuvântul Românesc”, am făcut dese apeluri în paginile acestui ziar pentru ajutor și participarea și din afară la acest proiect. Comunitatea era mică și formată 99% din bănățeni din fosta Iugoslavie. Rezultatul a fost de necrezut, în ajutorul nostru sărind oameni de suflet din cele mai multe țări pe unde ajungea ziarul, chiar și din Africa de Sud.

Al doilea proiect a fost cumpărarea unei proprietăți de 10 acri, 5 ha la marginea orașului, care acum a devenit parte a unei noi suburbii pe unde erau numai ferme. Acolo am construit cu acești inimoși bănățeni, cei din România au venit mai târziu, „Centrul Cultural Românesc - Banatul”, cu o sală având o capacitate de 500-700 de persoane.

Cu banii din vânzarea imobilului ce ne-a servit ca lăcaş de rugăciune și loc de repetiții pentru folclor ne-am apucat de zidirea noii biserici în stil arhitectonic românesc și pictată ortodox, veşmânt din care nu lipsesc sfinții și martirii neamului nostru.

Cultural, aici este sediul Cenaclului literar „Muntele Măslinilor”, care după plecarea la cele veșnice a preotesei, ca recunoștință, poartă numele de „Florica Bațu Ichim”. Una dintre realizările acestui cenaclu a fost, ca o ripostă a ceea ce se întâmplă în România, instituirea unui „Festival Eminescu”, luceafărul poeziei românești, care nu este învrednicit de Ziua Eminescu și e măturat sub covorul Zilei Naţionale a Culturii. La acest „Festival Eminescu” participă corala bisericii, cenaclul literar, societăți artistice și mai ales elevii celor trei școli de limbă română recunoscute și finanțate de guvern. Sub semnul marelui Eminescu, care a spus că „Ortodoxia este mama neamului românesc”, ne îndreptăm cu biserica plină de enoriași acum, după 1989, veniți din toate colțurile țării, hotărâți a duce mai departe religia, cultura și spiritualitatea moșilor și strămoșilor noștri.
 
 Aţi cunoscut generaţii întregi de români care au emigrat din România şi s-au stabilit în Canada înainte de 1989. Unii exilaţi au povestit că Securitatea română era pe urmele lor şi în alte ţări şi le făcea uneori neplăceri. Aţi avut probleme în acest sens?

 În 1973, după terminarea doctoratului la Princeton, New Jersey, trebuia să mă întorc în țară sau, ca schimb de studenți, autoritățile americane să mă deporteze. Am luat dimineața autobuzul Greyhound (Ogarul Cenușiu al Anei Blandiana) și, spre seară, de la Detroit am trecut prin Windsor în Canada, unde am cerut statutul de emigrant. În 1974 am fost hirotonit pe seama unei parohii din Kitchener, Ontario, formată numai de bănățeni din Banatul Românesc din Serbia. Oameni buni, dar cam de stânga. Cu o diferență. Puteai să zici orice de Ceaușescu, dar nu cumva să te iei de Tito... Cunosc vreo câteva familii care aveau tabloul lui în sufragerie lângă cel al familiei.

Dacă la începutul parohiei nu aveam necazuri cu securiștii din România, începând cam din 1978, au apărut unul câte unul oamenii lor. Să dau un exemplu. Împreună cu soția, Florica Bațu Ichim, aveam un program bilunar de televiziune, „Romanian Kaleidoscope”, pentru care am urmat niște cursuri despre ce ai nevoie pentru a produce o emisiune de TV, de la partea tehnică până la cea editorială. Infiltrați în Comitetul parohial, sub pretextul că mă vor ajuta, au încercat să mă controleze. Ca o sugestie propuneam ca în emisiunea de Paști cineva să prezinte, în engleză, cum se fac cozonacii, pasca și ouăle încondeiate, iar ei mă contracarau cu ideea să punem pe agendă cum se fac mititeii. În fine, după zece ani de apariție continuă, hărțuit de oamenii lor, am renunțat la producerea emisiunii „Romanian Kaleidoscope”. Se apropia Crăciunul și, după ce înregistrasem colinde cu cei mari, tocmai lucram cu copiii de la şcoala duminicală, îmbrăcați în frumoase costume naționale, la programul nostru, când intră președintele Comitetului parohial și îmi spune să încetez și să cobor în sala de jos pentru ședință. Într-un mod politicos, i-am replicat că o ședință de comitet e convocată conform cu știrea preotului paroh, iar momentan sunt ocupat cu repetițiile și înregistrarea emisiunii. Într-un mod obraznic se rățoiește la mine: „Ori popă, ori actor!” I-am răspuns ironic că astăzi popii sunt și actori și am coborât în sala de jos și am adus la cunoș­tință comitetului despre apostrofarea impertinentă a președintelui, precum și anularea emisiunii „Romanian Kaleidoscope”. S-ar putea scrie o carte, dar acesta e doar un interviu...

În perioada 1970-1989 aţi ţinut legătura cu scriitori şi alţi oameni de cultură din alte ţări?

Cât a fost cu putință, ca să nu le fac neplăceri. Singurii dintre ierarhi care mi-au onorat slovele, și nu de puține ori chiar pe prima pagină, au fost Mitropolitul Nicolae Corneanu și Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, care, mie și Floricăi Bațu Ichim, ne-a prefațat sau publicat cărțile și care ne menționează în „Memoriile” sale.
 
Intelectual, cultural, după 1990, nu aţi lipsit niciodată din ţara natală, prin scrisul dumneavoastră, iar după apariţia internetului aţi devenit prezent zilnic pe reţelele de socializare, sunteţi mereu în comunicare cu românii de pretutindeni. Dar fizic, de când n-aţi mai vizitat România?

În 1991 a fost ultima dată. Aștept să se sfârșească „perioada de tranziție”. Am avut niște experiențe foarte triste, groaznice, despre care e mai bine să tac și să-mi păstrez în inimă România dorului în care am văzut lumina zilei. Copiii, câțiva din cei șase, au vizitat România și s-au întors cu cele mai frumoase amintiri din Europa, nerăbdători de a merge din nou, și chiar de a se stabili acolo. Cei mai mari sunt doctori, specialiști la nivel mondial în domeniul stem cells, au companiile lor și au o impresie fantastică despre România și medicina românească.
 
Canada a devenit de mult a doua ţară, v-aţi acomodat şi trăiţi firesc acolo. Dar în primii ani, sunt convinsă că vă era dor de România. Ce vă alina acel dor de ţară, de cei dragi rămaşi aici, de locurile şi amintirile trăite?

 Dor mi-a fost tot timpul. Eu nu am plecat niciodată din țară. De aceea îmi este și-mi va fi dor până când voi muri. Nu exagerez nici o iotă. Nu sunt un sentimentalist, ci poate cel mai realist dintre toți meșterii de cuvinte patriotice. Dacă toate organele omului suferă procesul de metamorfoză, numai pământul inimii rămâne același, de-o ființă cu pământul țării, zidită din lutul ei, pentru că inima este casa lui Dumnezeu. Îți schimbi mașina, îți schimbi nevasta, îți tai unghiile, îți tai părul, te schimbi în fiecare lună, dar inima rămâne aceeași. În mod mistic, inima este cuibul pe care pasărea Sfântului Duh l-a ciugulit din țărâna de Axion a bărăganelor și din cuvintele mamei. Duhul Sfânt nu sălășluiește nici în burtă, nici în creier, ci în cuibul inimii, cuib pentru aripă, cuib al spiritului tău, biserică a strămoșilor, chip al țării și asemănare cu Dumnezeu. Vorbesc și alte limbi, dar numai românește sunt ceea ce sunt: respirare de dor, ființă spre Ființă, visul ce mă aduce în ființă, din vierme în fluture, căsuță de lut și grinzi de hematii divine. Aceasta e limba, aceasta e inima, aceasta e țara, acesta sunt eu până-n străfundul de freamăt al ultimului amin!


 
Ce simţiţi acolo în Canada în anumite sărbători specific româneşti, dar mai ales ziua de 1 Decembrie? Cum le sărbătoriţi?

 Cum au ajuns ăștia să ne batjocorească! Pentru „patriot”, noi, românii, nu avem un cuvânt al casei? Ca latini a trebuit să așteptăm oare până când ne-au invadat grecoteii și să ne făurească un cuvânt românesc pentru sentimentul de patriotism? Oare ditamai „pater, patris” și „patria, patriae” să nu le fi sugerat nimic lingviștilor care au scris dicționare explicative sub egida Academiei Române? Dacă n-ar fi fost sărăcuții de francezi cu „furculition”, oare noi n-am fi avut cu ce să vorbim românește, majoritatea cuvintelor noastre venind prin franceză? Cică etimologia lui „patriot”, după DEX , ar fi din ngr. „patriotis”, fr. „patriote”, germ. „Patriot”! Nu e de mirare că la o asemenea competență etimologia lui ­„neam”, în loc să fie din „nomen”, cum am sugerat noi într-un eseu din „Cuvântul Românesc”, ar veni, vezi, Doamne!, din negația ungurilor „nem”!

Despre românii din afara României s-a scris și s-a crezut că suntem niște „dezțărați”, în perioada comunistă fiind puși la colț la capitolul trădătorilor, fugarilor și al „dușmanilor poporului”. S-au șters cu buretele pagini întregi din istoria românilor de pretutindeni, cu bisericile, comunitățile și societățile lor.

Vorbind de sărbătorile naționale ca „dez­ță­rați”, nu am sărbătorit 23-24 august, 1-2 mai, 9 mai și 7 noiembrie, ci am continuat pe linia istorică a României sărbătorind 10 mai (Ziua Independenței și a regelui), Crăciunul, Paștele, precum și 1 Decembrie. Cu acest prilej, în bisericile și societățile românești aveau loc con­ferințe, programe artistice, dansuri națio­nale, urmate de o după-amiază sau seară de dans, cu muzică populară și ușoară interpretată de orchestrele de muzică din Canada sau Statele Unite. De Paști, după slujba Învierii, românii se întâlneau la ciocnitul ouălor și îndulcirea din bunătățile mult râvnite în Postul Mare, urmând ca după-amiază să aibă loc serbarea de Paști și dansul de Paști. La fel, de Crăciun, când copiii recitau poezii și interpretau scenete, iar adulții obiceiuri din țară ca Plugușorul, Steaua, Capra etc. și un program de colinde.

De 1 Decembrie, fiind Ziua României, ne întâlneam în orașele mai mari unde, în fața Parlamentului, sau a primăriei locale, autoritățile canadiene, de obicei un ministru, înălțau tricolorul românesc cântând imnul României și al Canadei. De asemenea, aceste sărbători erau urmate de agape și bancheturi festive, prilejuri ca românii să se întâlnească și să se bucure împreună.
 
Câmpul Românesc de la Hamilton este un spaţiu în care se întâlnesc anual românii din Canada cu cei invitaţi din România şi din alte părţi. Povestiţi-ne despre acest spaţiu cultural.

 În afara României, Câmpul Românesc de la Hamilton a fost pe drept cuvânt numit o Mică Românie care, după anii ʼ50, a ținut trează conștiința românească a unei țări libere în hotarele ei firești. Aici se edita revista „Cuvântul Românesc”, în redacția căreia am fost membru responsabil cu partea literară și teologică. De asemenea, a devenit o tradiție de aproape 50 de ani „Săptămâna Interna­țională de Cultură”. Timp de șase zile, per­sonalități din România, Europa, Canada, Statele Unite și Moldova susțineau în fiecare seară trei conferințe. Dimineața și seara se săvârșeau slujbe la capela de pe vârful dea­lului. Tot dimineața se făceau excursii la cascada Niagara și împrejurimi, iar după-amiază, mese rotunde și seminarii pe diferite teme. Sâmbătă era programul artistic, expoziții de carte veche, sculptură, pictură și banchetul de încheiere. Din cauza pandemiei, „Săptămâna Culturală Internațională” a fost anulată.