▲ „Avem o economie esenţialmente de piaţă, dar mult inferioară ca grad de dezvoltare celor mai multe din Uniunea Europeană“ ▲ „Aprecierea leului din ultimii ani nu a ajutat economia românească să-şi întărească capacitatea de export“ ▲ „Pământul devine un activ strategic în condiţiile schimbărilor de climă, care înseamnă şi eroziune, deşertificare. Ţările care au pământ bun (şi România are aşa ceva) pot căpăta un atu extraordinar în anii/deceniile ce vin“ ▲ Interviu cu domnul Daniel Dăianu, profesor de economie, membru al Parlamentului European, precum şi al delegaţiei pentru relaţiile dintre Parlamentul European şi SUA ▲
Domnule Dăianu, cum aţi caracteriza stadiul actual al economiei româneşti, pornind de la schimbările care au avut loc - privatizare, relansare, integrare în Uniunea Europeană?
Avem o economie esenţialmente de piaţă, dar mult inferioară ca grad de dezvoltare celor mai multe din Uniunea Europeană (UE). Aceasta se vede în venitul pe locuitor. Deschiderea economică - măsură a gradului de liberalizare - este mare, fiind impusă de cerinţele apartenenţei la UE. De aici decurg şi dezavantaje în condiţiile în care deficitele externe mari nu sunt sustenabile, mai ales pe fondul crizei financiare internaţionale. Aceste deficite mari au fost accentuate de deschiderea economiei, de liberalizarea contului de capital, de ponderea capitalului străin în industria noastră bancară. Nu trebuie omis însă faptul că perspectiva aderării la Uniune a atras capitaluri în economia noastră, a ajutat dezinflaţia şi a favorizat perioada de creştere economică din acest deceniu. Tot în aceşti ani românii au fructificat libertatea de a circula şi munci în Europa, s-au dezvoltat o pătură antreprenorială şi o clasă mijlocie autohtone.
„Nu am ştiut să ne apărăm interesele“
Privind în retrospectivă, ce greşeli mari s-au făcut în ceea ce priveşte privatizarea?
Nu orice trebuia privatizat. De pildă, în domeniul utilităţilor publice. Pieţele suferă şi ele de miopie şi nu ţin cont de interese sociale, ca să nu mai amintesc de interese ale generaţiilor viitoare (de pildă, consumul de resurse neregenerabile). Şi există sectoare unde are sens ca Statul (ca reprezentant al interesului public) să deţină participaţii pentru a influenţa decizii strategice. Cine crede că lumea este o piaţă globală, în care se întâlnesc numai interese de firme, sau numai persoane individuale, este un naiv sau trăieşte într-o lume ireală… În general, judecând tranziţia, constatăm că, frecvent, nu am ştiut să ne apărăm interesele. Întrebarea legitimă este cum de s-a întâmplat astfel? Există mai multe explicaţii ce se împletesc: puterea slabă de negociere a Statului român; dorinţa de a utiliza logica quid-proquo-ului (îţi dau, îmi dai), care s-a observat şi în demersurile de intrare în NATO şi UE; incompetenţa unor oficiali români; şi, nu în cele din urmă, corupţia. Unii consultanţi străini, angajaţi pe bani grei, nu au oferit sfaturi bune. Cum au fost aleşi aceştia este altă întrebare legitimă…
Există privatizări, cum ar fi cele din domeniul resurselor energetice, care pun în pericol siguranţa naţională a României, văzută din perspectiva unui timp mai larg?
Eu nu aş fi privatizat Petromul. Aş fi încheiat un contract de management serios. Admit însă că privatizarea Petrom să fi fost o piesă grea în obţinerea de sprijin diplomatic în vederea intrării în UE. Dar dacă noi am fi avut un contract de management sau un management performant al Petrom cu ani buni înainte de intrarea pe linia dreapta a aderării la UE, am fi evitat o privatizare păguboasă. Nici gazul (Romgaz) nu l-aş privatiza. Scăderea dramatică a preţurilor în ultimele luni este rodul crizei economice. Odată cu ieşirea din criză, preţurile la ţiţei şi gaz o vor lua din nou în sus şi iute…
Cum aţi caracteriza descentralizarea sistemului bancar? BNR îşi poate aplica politicile, cele care protejează interesele naţionale?
Să lămurim un aspect-cheie pentru înţelegerea funcţionării şi statutului economiei româneşti. România este o „societate deschisă“, în accepţia lui Karl Popper, care asigură libertăţile individuale şi libera întreprindere. Dar economia este subdezvoltată în raport cu repere ale modernităţii (vezi ponderea populaţiei în mediul rural, infrastructura submediocră) şi, prin urmare, condiţia noastră, ca societate, are de suferit. Unele firme şi unii dintre noi îşi depăşesc condiţia, pot chiar excela, dar la nivel colectiv nu putem elimina decalajul peste noapte. O miză mare a intrării în UE este reducerea decalajelor istorice, dar aici nu avem o cale predestinată. Depinde şi de noi să reuşim. Cât priveşte BNR, ea poate face atât cât îi permite statutul de bancă centrală în UE, în circumstanţele în care România nu este în zona euro şi băncile străine controlează sectorul bancar în mod covârşitor. BNR protejează interesul naţional dacă asigură stabilitatea monedei naţionale, a sistemului bancar în ansamblu. Dar ea trebuie să fie ajutată de totalitatea politicii economice şi de băncile comerciale. Acestea din urmă trebuie să aibă un interes funciar ca economia românească să fie stabilă.
Cum caracterizaţi politica BNR din ultimii ani?
A avut succes în aducerea inflaţiei la o singură cifră (sub 10%), ceea ce ne-a ajutat să intrăm în UE. Totodată, a făcut bine că a potolit, atât cât a putut, elanul băncilor comerciale de a umfla creditul neguvernamental, care stă la originea deficitelor externe mari.
În ce condiţii echilibrul preţ/salariu vor ajunge la raporturi normale, la nivelul populaţiei?
Vă referiţi, cred, la reducerea decalajelor faţă de ţările dezvoltate din UE. Acum avem un venit pe locuitor de 35-36% din media din Uniune. În aproximativ 10 ani am putea ajunge la 55-60%… Ar fi vorba despre ceea ce numim convergenţă reală. Dar avem nevoie de circumstanţe favorizante, de un diferenţial mediu de creştere, în favoarea noastră, de 3-4% anual.
„Aprecierea leului din ultimii ani nu a ajutat economia să-şi întărească capacitatea de export“
Dezvoltarea economică din ultimii ani a fost una sănătoasă, durabilă? Sau încă dezvoltăm domenii neprofitabile - confecţii şi anexe ale marilor companii?
În economia românească mecanismele de piaţă, în principal, sunt cele care decid acum alocarea resurselor. Statul are o influenţă, dar nu majoră, inclusiv pentru faptul că participaţiile sale sunt nesemnificative sau nu există, în sectoarele industriale ce ar putea fi considerate strategice. Şi rolul capitalului străin joacă aici un rol important. Noi nu avem firme private, controlate de capital autohton, puternice, ceea ce este un handicap. În plus, aprecierea leului din ultimii ani nu a ajutat economia românească să-şi întărească capacitatea de export. Credinţa că această apreciere ar favoriza realocarea de resurse către ramuri unde se adaugă valoare mai înaltă este o naivitate. Creşterea economică din acest deceniu a fost stimulată în principal de consum şi de intrarea de capitaluri străine ce au fost atrase de perspectiva aderării la UE. În mod ironic, aceste capitaluri au condus la aprecierea excesivă a leului. Aderarea la UE a implicat liberalizarea deplină a contului de capital, faţă de care eu am avut rezerve. Vedeţi cum această criză revelează pericolele unui cont de capital deschis. Dar, la aderare, nu am avut de ales, liberalizarea deplină fiind o condiţie sine qua non a intrării în UE.
Se va dezvolta cu adevărat agricultura de la noi? Vom rămâne o ţară cu o economie agrară, bazată pe exploatarea pământului?
Exista o şansă mare, pe care trebuie să ştim să o valorificăm. Pământul devine un activ strategic în condiţiile schimbărilor de climă, care înseamnă şi eroziune, deşertificare. Ţările care au pământ bun (şi România are aşa ceva) pot căpăta un atu extraordinar în anii/deceniile ce vin. Şi Europa va fi nevoită să accepte această realitate, iar reforma Politicii Agricole Comune va trebui să pornească de la această ipoteză de lucru. Adică, agricultura nu poate să fie lăsată exclusiv în seama forţelor pieţei. Aşa cum fundamentalismul de piaţă este nociv în finanţe, cu atât mai mult el trebuie combătut în domeniul agriculturii. Aceasta, desigur, nu înseamnă să neglijăm logica funcţionării pieţelor, considerente de eficienţă.
Nu cumva ne-am transformat într-o ţară de consumatori? Câştigăm bani, muncind din greu, în zone subcalificate în ţările europene, pe care-i cheltuim apoi în ţară, cumpărând produsele „marilor“ europeni.
Orice economie este axată, mai mult sau mai puţin, pe consum. În plus, noi suntem europeni, adică mai orientaţi către consum decât asiaticii. Necazul este că avem o productivitate agregată scăzută în raport cu pretenţiile noastre. Mersul tranziţiei nu a favorizat menţinerea unui sector public care să permită o politică industrială eficace. Dar nici nu este clar cum s-ar fi putut realiza aşa ceva în Europa centrală şi de răsărit în condiţiile de presiune socială, economică şi politică de după 1989. Cehia şi Slovacia sunt considerabil mai avansate economic decât România, aşa cum Cehoslovacia era substanţial mai dezvoltată decât România în perioada interbelică. Noi am fost o periferie a Europei înainte de 1944 şi continuăm să fim şi în cadrul UE.
Economia europeană, a UE, se dezvoltă sănătos, echilibrat? Dezechilibrele ei ne pot ţine şi pe noi în zona „gri“.
UE are un metabolism greoi, statul asistenţial este sub presiune şi perspectiva deteriorării poziţiei competitive în economia globală este obsedantă pe fondul ascensiunii economice ale unor noi puteri globale, în special a Chinei. UE nu a importat criza financiară din SUA, cum spun unii. Hibele sistemului financiar existau şi în economiile mature din Europa şi de aceea recesiunea s-a întins rapid. Economia românească depinde mult de ceea ce se întâmplă în UE.
„Noi am intrat în UE cu o economie slabă“
Politicile economice ale Uniunii Europene pot sprijini - capitaliza, în condiţii avantajoase - desincronizările economiei româneşti? Nu cumva condiţiile sunt aspre şi-i avantajează tot pe cei din Occident? În agricultură, spre exemplu, foarte mulţi italieni au cumpărat mult pământ în satele româneşti, la preţuri foarte mici, şi tot ei, având capital şi o anume experienţă, speculează mai mult? Iau o parte din banii daţi pentru relansare, prin programe europene, dezvoltă afaceri, pe care mai târziu le vor vinde. Poate tot românilor, dar la preţuri mult mai mari. Acesta e un caz, care cred că e general, prezent şi în alte domenii.
Noi am intrat în UE cu o economie slabă. În plus, logica pieţelor unice din Uniune nu avantajează economiile mai slabe. Deşi cei care îmbrăţişează fundamentalismul de piaţă ar spune că, în fond, nu ţările concurează între ele, ci firmele, oamenii, că atât timp cât există circulaţia liberă a factorilor de producţie nu contează diferenţele de dezvoltare între ţări. Este, după mine, o viziune greşită. Dovada fanteziei conţinute de această viziune este chiar existenţa politicii regionale a UE, căreia îi sunt dedicate zeci de miliarde de euro anual. Dar politica regională este insuficientă în opinia mea. Iar cei care dau ca exemplu Irlanda omit să menţioneze dimensiunea acestei ţări, structura economică foarte simplă, beneficiul de a utiliza lingua franca lumii moderne, ca şi aşezarea geografică favorabilă. Pentru România este mai fertilă comparaţia cu Spania, dar şi aici intervin factori specifici. Din păcate, ne confruntăm acum şi cu o criză financiară internaţională, care va îngreuna mult efortul de convergenţă reală.
„Lumea este în schimbare dramatică“
Exista deja un conflict economic între SUA şi UE? Acest conflict poate duce la o ruptură politică, în perspectivă?
Relaţia strategică nu cred că se va rupe. Şi aici nu mă gândesc la faptul că NATO ilustrează o alianţă strategică, ce are valenţe post-război rece nu de neglijat. Dar relaţiile economice vor fi complicate, de la disonanţe privind reformarea arhitecturii instituţiilor care reglementează relaţiile economice internaţionale, la tensiuni în raporturile comerciale. Lumea este în schimbare dramatică; apariţia unor noi poli de putere globală, precum China, India, Brazilia (ca şi revenirea Rusiei), modifică geopolitica şi geoeconomia lumii.
Ce se poate întâmpla rău, în domeniul economic, la nivel mondial şi naţional, în anul următor? Cum vor evolua lucrurile în următoarele luni?
Anul 2009 va fi extrem de greu; recesiunea se va adânci în SUA şi zona euro. Recesiunea va fi urmată de o reluare anemică a activităţii economice. Cauzele acestei stări sunt structurale, fiind legate de eşecul unui model de intermediere financiară. În plus, dezechilibrele în economia globală sunt mari, SUA având deficite externe mai mult decât excesive. Pentru ca economia SUA să reducă aceste deficite este nevoie ca americanii sa consume mai puţin, în timp ce alte economii să consume mai mult. Ajustările vor fi anevoioase şi daunele colaterale mari.
Este păcat că la nivelul UE nu reuşim sa avem un pachet de stimulare bugetară mai consistent. Germania, care este locomotiva economică a Europei, ar trebui sa fie mai îndrăzneaţă din acest punct de vedere. Eu cred că am ieşit dintr-o perioadă când creditul a fost ieftin şi intrăm într-una când costul creditului va fi substanţial mai mare, ceea ce va încetini activitatea economică în economiile mature. La toate acestea, trebuie adăugate efectele schimbărilor de climă şi ritmul de epuizare a resurselor neregenerabile. Putem vorbi chiar de o criză a sistemului industrial modern, care readuce în actualitate mesaje ale Clubului de la Roma.
Ce politici urgente sunt necesare la noi?
Prima urgenţă este de a face faţă efectelor crizei economice. Dacă avem noroc, putem termina anul cu o creştere a PIB-ului în jur de 3%. Dar există o probabilitate semnificativă ca ritmul de creştere a economiei să fie inferior, ceea ce va afecta bugetul public. Firmele noastre suferă din pricina recesiunii din ţările mari din UE. Iar bugetul public nu poate face mult prin resurse proprii pentru a contracara efectele crizei, deoarece avem deficite externe mari şi accesul la creditarea internaţională este limitat. În aceste condiţii este imperativ să folosim fondurile UE ca un fel de activism bugetar sui generis; adică banii europeni să compenseze diminuarea probabilă a veniturilor fiscale ale bugetului public. Nu împărtăşesc teza unora că ar trebui sa avem un deficit bugetar către 1% din PIB. Aşa cum o politică prociclică în anii din urmă a accentuat deficitele externe, tot astfel, o execuţie bugetară prociclică, în condiţii de reducere drastică a ritmului de creştere economică, ar îndrepta economia spre recesiune. De aceea, eu pledez pentru atragerea de fonduri de la instituţii europene, în afară de cele structurale şi de coeziune, care să suplimenteze veniturile bugetului public. Vreau să spun că am putea cu asemenea venituri atrase (la costuri rezonabile) să avem un deficit bugetar, în 2009, de circa 3% din PIB, care să atenueze din efectele crizei. Ar fi grozav dacă Banca Europeană de Investiţii ar acorda României o garanţie, un fel de „credit enhancement“, care să îi uşureze atragerea de resurse externe. Iar BNR ar trebui să intre într-un aranjament de tip swap cu Banca Centrală Europeană, aşa cum a făcut Polonia. La nevoie, asemenea facilităţi pot să sprijine balanţa de plăţi a ţării, pot descuraja atacuri speculative împotriva leului. Criza va dura probabil şi în 2010. De aceea, avem nevoie de un program anticriză cu un buget adaptat situaţiei, care să aibă suficientă flexibilitate. Ar fi bine să se realizeze un pact între Guvern şi partenerii sociali, care să însemne moderaţie în revendicări salariale. Între Guvern, BNR şi băncile comerciale trebuie să funcţioneze un parteneriat care să nu permită diminuarea brutală a creditului în economie.
Ce tip de investiţii, de activităţi economice ar trebui să primească sprijinul statului?
Sunt două trasee de acţiune. Unul priveşte măsuri la nivelul UE, precum asistenţa pentru sectorul auto şi domeniul bancar, zona IMM-urilor. Aici statul român trebuie să fie alert şi să-şi susţină interesele cu tenacitate. Pe plan intern, CEC Bank şi Eximbank, care au beneficiat de recapitalizări, trebuie sa fie mai viguroase.
Statul român ar avea capacitatea să ajute agenţii economici să nu se prăbuşească în cazul unei crize mari?
Nu avem resursele bugetare ale unor ţări mari şi nici nu beneficiem de euro ca moneda de adăpost. Dar, dacă va fi nevoie, trebuie încercat. Nu trebuie neglijate ajutoare posibile de la instituţii financiare europene. Apartenenţa la Uniune trebuie să se verifice şi în momente de mare restrişte.
BNR are bani să acopere golurile de capital din economia românească?
Băncile locale nu au nevoie de recapitalizare. BNR a avut o politică prudenţială bună. La noi neîncredrea este importată, întrucât băncile străine, care au probleme la ele acasă, domină sistemul bancar local.
Sistemul bancar e sănătos, ar putea să facă faţă eventualelor speculaţii, specifice perioadei de criză, speculaţii care ar „ataca“ moneda naţională?
Da, până la un punct. De aceea eu am propus, în comisia economică a Parlamentului European, să se examineze posibilitatea ca băncile centrale din ţările membre, care nu fac parte din zona euro, să interzică speculaţiile valutare (short-selling-ul). Am adresat şi o interpelare Comisiei Europene în acest sens.
▲
Economist, profesor şi europarlamentar
Economistul Daniel Dăianu este doctor în ştiinţe economice. A absolvit Harvard Business School (1994). Este profesor de economie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), Bucureşti; cercetător asociat al William Davidson Institute, University of Michigan; membru corespondent al Academiei Române, preşedinte de onoare al Asociaţiei Române de Studii Europene, preşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC). A fost profesor invitat la University of California, în Los Angeles (UCLA) (2000-2002) şi Berkeley (1999); economist-şef la Banca Naţională a României (1992-1998). Daniel Dăianu a fost ministru adjunct de Finanţe (1992) şi ministru de Finanţe (1997-1998) în Guvernul României, economist-şef al Băncii Naţionale a României (1992-1997), preşedinte al Forumului Economic al OSCE (2001), consultant al BERD, FMI, OECD. În prezent este parlamentar în Parlamentul European.
