„Până în 1989, ţăranul a fost un fel de observator pe fostul lui pământ“

▲ „România era în perioada interbelică grânarul Europei. Pe fond, acest lucru este o realitate. Dar dacă analizăm cum stau lucrurile în profunzime, o să ne dăm seama că performanţele erau rudimentare. Nivelul de randament era de 700 de kilograme la hectar, şi noi produceam mult pentru că altă ocupaţie nu aveam...“ ▲ „În toate ţările occidentale, timp de zeci de ani, dobânda pentru agricultură n-a trecut de 3%. Ei ştiu că cine a trecut de 5% profitabilitate în agricultură e rege.“ ▲ „Satul, din păcate, se virusează şi economic, şi spiritual. Asta înseamnă că intră tot felul de elemente străine, şi arhitectural, şi conceptual, şi ca model de consum.“ ▲ Interviu cu prof. dr. Filon Toderoiu, doctor în economie, director adjunct al Institutului de Economie Agrară al Academiei Române ▲

Domnule profesor, puteţi să faceţi o scurtă istorie a problemelor agrare româneşti, pornind din perioada interbelică?

Cred că ar merita să pornim discuţia noastră de la faimoasa formulare că România era în perioada interbelică grânarul Europei. Pe fond, acest lucru este o realitate. Dar dacă analizăm cum stau lucrurile în profunzime, o să ne dăm seama că explicaţia nu este chiar avantajoasă. În 1938, 87% din populaţia ţării trăia şi muncea în agricultură. Şi 87% din populaţie putea să hrănească diferenţa de 13% de târgoveţi. Perfomanţele erau rudimentare. Se făcea export, pentru că piaţa internă era foarte îngustă, nivelul de trai fiind foarte scăzut... Ca să ne dăm seama de acest lucru, trebuie să vedem cum arăta Calea Victoriei, în perioada interbelică... Iar pelagra mai era pe atunci la ea acasă, la ţară se mânca foarte prost... Nivelul de randament era de 700 de kilograme la hectar, şi noi produceam mult pentru că altă ocupaţie nu aveam...

Nici o reformă agrară din România nu a fost dusă până la capăt

Dar cum vă explicaţi că aveam o economie atât de rudimentară pe atunci?

În primul rând, distribuţia proprietăţii era defavorabilă, în perioada interbelică. Avem recensăminte, cel mai vechi fiind din 1930... Al doilea recensământ a fost făcut de mareşalul Antonescu, în martie 1941, recensământ care nu s-a publicat niciodată. Al treilea recensământ datează din 1948, care nici acesta nu s-a publicat. Era în preajma începutului socializării agriculturii. În 1930, încă nu se încheiase procesul de reformă începută în 1921 şi era cea mai defavorabilă distribuţie a proprietăţii. Şi aşa a rămas acea reformă, neîncheiată. În perioada interbelică, un număr foarte mic de proprietari deţineau o mare suprafaţă de pământ. Circa 5% din populaţie deţinea 70% din pământ. Şi era o diferenţă de 95% de nedeţinători. Distribuţia era asimetrică. Şi cei care deţineau pământul practicau arenda şi subarenda. Arenda înseamnă cost, povară, şi atunci putem explica de ce ţăranii au fost datori incontinuu şi de ce ţăranii au fost scutiţi, iertaţi incontinuu de datorii de stat.

Ce s-a făcut bun, în timp?

Ca economist, pot să spun că nici o reformă agrară din România nu s-a încheiat. Nici cea a lui Cuza - toate au fost incomplete... Din 1930 şi până în 1938 - deşi criza din 1933 ne-a lovit năprasnic şi pe noi - a fost o perioadă de relativă înviorare a activităţii economice, la nivelul ţării, dar nu în agricultură.

Ştim de la Marin Preda, din „Moromeţii“, că ţăranii erau continuu falimentari, se împrumutau de la bănci şi o luau de la capăt, după ce statul le ştergea datoriile.

Gradul de difuzie a proprietăţii crescuse, în 1941, s-a dezvoltat puţin şi creditul agricol, apăruseră nişte reglementări foarte bune ale utilizării pământului. Mai ales după perioada 1929-1933, ne-am aliniat la nişte standarde europene în domeniul agriculturii, după modelul german, ca model de organizare, cel puţin. În 1937, aveam una dintre cele mai moderne legi ale organizării agriculturii, după model german. Se avea în vedere evitarea fărâmiţării pământului. De exemplu, dacă aveai 7 copii, nu dădeai la fiecare câte o parcelă de pământ, ci doar la unul singur. Asta era o chestiune formidabilă, pentru că menţinea un pic proprietatea, fără să o divizeze, cum s-a făcut după 1989... Una este să lucrezi un ar şi alta e să lucrezi hectare întregi. Apoi, în 1938 - un an de vârf în economia României interbelice - în agricultură, existau 4.374 de tractoare, la o suprafaţă de peste 15 milioane de hectare de teren agricol, suprafaţa României Mari. Patru mii de tractoare, care nu erau la ţărani, ci erau la moşieri, la latifundiari, care le supraarendau. Restul era muncă manuală şi munca animalelor de tracţiune. Aceasta s-a întâmplat până în 1949. Dar trebuie să vă mai spun că, în perioada războiului, Antonescu a organizat un recensământ pentru că a vrut să ştie pe ce resurse agricole contează în război, ce rechiziţionează etc. Acel recensământ a arătat următoarea chestiune: în perioada războiului, toate s-au prăbuşit în România, numai numărul de vaci n-a scăzut. Vaca era elementul de supravieţuire a familiei rurale. Cu vaca şi cu un pic de mălai supravieţuia familia. Este o chestiune formidabilă... Acum, în mediul rural, unde avem 47,1% din populaţie, s-a schimbat dramatic nivelul de consum. De la an la an se schimbă defavorabil. Acum vreo doi ani, pe la poartă pe la mine pe la ţară, unde m-am născut şi am crescut, treceau 28 de vaci spre izlaz. Acum au mai rămas doar 7.

„Socialismul i-a găsit pe oameni fără nici o şansă“

Ajungem şi la actualitate. Să avem, totuşi, o perspectivă istorică... Ce s-a întâmplat după război?

După război, a venit seceta dramatică, din 1946-1947, şi socialismul ne-a prins ca pe nişte pui golaşi. Socialismul i-a găsit pe oameni fără nici o şansă, încât oamenii puteau să zică, domnilor, altceva nu avem, faceţi cum credeţi mai bine. Sigur, era şi acea propagandă deşănţată. Şi socializarea nu s-a făcut cu ţăranii de bază, ci cu cei care nu aveau absolut nimic.

Dar se ştie că modelul cooperatist se impusese înainte de-al II-lea Război Mondial... Îl propuseseră ţărăniştii.

Este foarte adevărat... În perioada interbelică, unul dintre marii politicieni din România ai Partidului Naţional-Ţărănesc, Ion Mihalache, era unul dintre partizanii cooperaţiei. Virgil Madgearu, mare economist de sorginte ţărănistă, la fel, susţinea cooperaţia agricolă. El vedea necesitatea cooperatistă pentru sporirea randamentului agricultorului. Agricultorul trebuia să se ocupe doar de munca pământului, iar de celelalte probleme ale sale trebuia să se ocupe cooperativa, care să deţină pământurile lor. Acesta este sensul adevărat al cooperaţiei.

Ce s-a întâmplat când au venit comuniştii?

În 1949, s-au confiscat pământurile şi s-au făcut fermele de stat. Cooperativizarea comunistă a durat 13 ani, din 1949, până în 1962. Până în 1949, pământul era un obiect în bugetul ţăranului, în modelul de consum al ţăranului român. După 1949, pământul a început să iasă din modelul de consum al ţăranului şi a ieşit foarte bine, până în 1989, 50 de ani... În această perioadă, ţăranul a fost un fel de observator pe fostul lui pământ.

Cum a fost făcută exploatarea pământului în perioada comunistă? Mă refer la introducerea tehnicii?

Eu nu spun că a fost o grijă pentru pământ formidabilă. Dar nişte investiţii de susţinere, de menţinere sau chiar creştere a potenţialului productiv al pământului agricol în România s-au făcut. S-au făcut investiţii, în deosebi, după 1965. Şi, culmea ironiei!, s-au făcut cu bani de la Banca Mondială. După 1989, tot Banca Mondială ne-a dat bani, dar ca să le lichidăm, să distrugem ce făcusem bine înainte... Am mai spus, timp de 50 de ani, pământul n-a mai fost în grija imediată a ţăranului. El a avut alte activităţi. Oamenii au fost culeşi de pe uliţele satelor şi duşi în industrie. S-au dezvoltat întregi oraşe. Oamenii plecau de la sat la oraş nu atât pentru un nivel mare de venit, cât pentru constanţa venitului.

Vă întreb dacă, din punct de vedere al intensificării exploatării pământului, acesta nu a fost cumva chimizat excesiv, dacă nu cumva a fost distrus ceea ce avea bun de la natură?

Lucrările de hidroamelioraţie şi de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări complexe. Un sistem de irigaţie are funcţie ambivalentă. O dată aduce apă şi, a doua oară, când e apă prea multă, face desecare. Iar, la noi, s-au distrus sistemele de irigaţie şi nu avem nici apă când trebuie, nu mai sunt adunate nici apele în exces. Acestea sunt inundaţiile. S-au distrus dublele funcţii ale sistemelor de irigaţie... Aceste sisteme de hidroamelioraţie nu aveau nimic comun cu comunismul. Aveam 3.400.000 de hectare amenajate pentru lucrări antierozionale. La ora actuală, pământul se lucrează mai agresiv şi mai lipsit de atenţie decât în perioada comunistă. Pe ţăran nu-l mai interesează că ară de sus în jos. Aşa e mai uşor, că se duce la vale... În loc să-l lucreze pe curba de nivel. Este o catastrofă pentru agricultură... Dacă vine o ploaie, se formează şanţ şi s-a terminat totul.

„Să ştiţi că nicăieri în lume agricultura nu are profitabilitate“

De ce nu se aşază lucrurile? Iată, am intrat în Uniunea Europeană... Nu se dau bani pentru aşa ceva?

Nu, nici vorbă, nu se dau bani pentru asta. Banii de la UE nu se dau pentru sporirea producţiei agricole a României.

Ce bani există pentru dezvoltare la nivelul economiei româneşti, pentru investiţiile din agricultură? Cuplat cu ceea ce ne dă Uniunea Europeană?

Potenţialul ţine de resurse şi, în sectorul agroalimentar, nu avem. Şi să ştiţi că nicăieri în lume agricultura nu are profitabilitate. Să vă explic unde nu s-a înţeles bine... Există mai multe trebuinţe esenţiale ale populaţiei: mâncarea, adică hrana, casa, spiritualitatea... La noi, nu s-a înţeles următorul aspect: cu cât efortul social, naţional pentru procurarea alimentelor este mai redus, cu cât o ţară este mai dezvoltată. Asta înseamnă productivitate naţională, asta înseamnă performanţă. Cu alte cuvinte, populaţia, în general, trebuie să aibă o alimentaţie satisfăcătoare şi la costuri cât mai reduse. Or, noi am mers înapoi... După 1989, a crescut ponderea cheltuielilor pentru alimente, în bugetul familiei, n-a scăzut. Noi suntem acum la ponderea Germaniei din 1949, ba chiar o depăşim. Adică, în acel an, Germania avea o pondere a cheltuielilor pentru alimente din bugetul familiei de 49,1%. Acum, Germania are 12,4%. La noi, la ora actuală această pondere este mai mare, de 55%.

Cei care au puterea de decizie trebuie să înţeleagă că, fără micşorarea acestei ponderi, noi discutăm de pomană de ridicarea nivelului de trai. Dacă eu dau 55% din bugetul familiei pe alimente, îmi mai rămân 45%. Una este să ai 15% sau 20% această pondere, că îţi mai rămân atunci 80% şi poţi cumpăra şi turism, şi altele. Dar, din diferenţa de 45%, îţi mai vin chiriile, mai vin transporturi, utilităţi, gaze şi s-a terminat...

„De la fărâmiţare nouă ni se trage tot“

Această problemă, a fărâmiţării proprietăţii, nu este comună în tot spaţiului ex-comunist?

Nu. De exemplu, ungurii, slovacii, cehii, fosta RDG, n-au fărâmiţat, ci au privatizat gestiunea exploataţiilor agricole. Le-au măsurat, le-au evaluat, au văzut care sunt performanţele, au dat valori la tot ce s-a acumulat în decursul socialismului, le-au transformat în acţiuni, au evaluat munca oamenilor. Au spus: ai lucrat 20 de ani, ai avut atâtea norme etc., uite, îţi dăm valoarea asta... Ieşi din joc sau rămâi în continuare? Au privatizat formele de utilizare a pământului, n-au fărâmiţat. De la fărâmiţare nouă ni se trage tot.

Ei acum cum stau?

- Ne sunt net superiori, sub toate aspectele.Vă dau un exemplu cum s-a întâmplat în RDG, după ce s-a dărâmat zidul Berlinului. În fosta RDG, erau peste 454 de mii de lucrători în agricultură, cu o dotare tehnică de 4 ori mai mare decât a noastră. Aveau 2,72 cai-putere tractor pe hectar, în timp ce noi aveam 0,62. Ce s-au gândit cei din Germania de Vest? Au făcut sondaje de opinie, în cele cinci noi landuri, în care i-au întrebat pe cei 454 de mii de foşti agricultori, dacă vor să se transforme în agricultori privaţi cu toate prerogativele. Asta însemna să se ocupe şi de aprovizionare, şi de producţie, şi de desfacere... Agricultor privat... Oscilaţia era între 3,7% şi 9,2%. Media a fost de 6,7%, atât voiau să devină agricultori privaţi. Şi au spus: „Hans, câte hectare ai avut, 27? Eu, FPS, îţi mai dau 23 de hectare. Eu nu formez o fermă privată nouă cu mai puţin de 50 de hectare. Ţi-o dau în arendă pe 90 de ani“. Şi aşa au făcut. La ora actuală, în fosta RDG, sunt 36.150 de exploataţii agricole private, fiecare având o suprafaţă medie de peste 160 de hectare. Astea sunt spaima Uniunii Europene... De ce? Lucrează foarte performant, şi pentru 160 de hectare, îţi trebuie tehnologie, frate...

„În toate ţările occidentale, dobânda pentru agricultură n-a trecut de 3%“

Care sunt perspectivele? Care ar fi soluţiile, aşa cum le vedeţi din Institut?

Perspectiva este schimbarea atitudinii faţă de sectorul agroalimentar. Acesta trebuie să fie considerat un sector naţional strategic. Nu ne interesează conceptul de securitate alimentară, adică noi să ne producem produsele de care avem nevoie - asta este o prostie... Trebuie să producem ceea ce ni se potriveşte, dar performant. Şi de acolo putem obţine câştig de productivitate, câştiguri valorice, din care-ţi permiţi să imporţi ceea ce nu poţi tu produce în condiţii de eficienţă. Aşa fac toţi. Statele Unite nu produc carne de taurine prea multă, dar produc soia, porumb. Le vând pe piaţa mondială şi cumpără toate efectivele de carne de vită din Argentina. Dar, la noi, trebuie să vină economia naţională în sprijinul politicilor agrare. În toate ţările occidentale, timp de zeci de ani, dobânda pentru agricultură n-a trecut de 3%. Ei ştiu că cine a trecut de 5% profitabilitate în agricultură e rege. Agricultura e altceva decât industria. În agricultură se lucrează cu patru resurse. Ai pământ, muncă, manegement şi capital. Mai ai în plus biologicul, ai animale, pământul – care-i viu şi ai riscul natural, riscul de piaţă etc. O societate normală normală trebuie să compenseze acest ritm, căci şi agricultura este o artă şi o ştiinţă. În Elveţia, dacă un agricultor este bătrân şi nu poate să ducă exploataţia mai departe, şi are doi fii şi nici unul din ei nu este acreditat de primărie că este în stare să ducă ferma, aceasta este arendată celui mai bun agricultor din sat. Rămâne proprietatea ăluia, dar nu se dă pământul pe mâna unuia din fii, dacă nu este capabil, să-i scadă randamentul.

Cât de adevarată este această formulă la noi?

Riscăm să risipim această resursă. În loc să ne aducă bunăstare, ne trage înapoi. Economia României a fost construită în decursul istoriei. Dacă ne uităm la industria din perioada interbelică, erau câteva mari uzine metalurgice, nereprezentative. Cea mai mare parte era industrie textilă şi era industrie alimentară – mori etc. Adică, România utiliza, atât cât putea, resursele din agricultură. Restul rămânea şi pentru export. Era un excedent faţă de modelul de consum al ţăranului. De aceea aveam noi cantităţi pentru export. Dar ne trebuie politici serioase. Dacă faci politici de aici, din birou, şi nu chemi un pedolog să-ţi spună care este starea de sănătate a pământului, degeaba bagi milioane de euro în pământ. Te trezeşti că, în loc să faci pământul mai productiv, tu îl distrugi.

▲Satul, din păcate, se virusează şi economic, şi spiritual

Ce se va întâmpla cu satul românesc, după părerea dvs?

Satul, din păcate, se virusează şi economic, şi spiritual, şi filosofic, dacă vreţi. E virusat şi se virusează în continuare. Asta înseamnă că intră tot felul de elemente străine, şi arhitectural, şi conceptual, şi ca model de consum. Mă întreb dacă Biserica ar putea să stăvilească avalanşa şi agresivitatea cu care vin aceşti factori perturbatori peste bruma de echilibru spiritual, care mai e la ţară. Cu cât apropierea localităţilor urbane e mai mare de localităţile rurale, cu atât coeficientul de perturbare este mai mare. Se mai conservă nişte elemente de matrice spirituală ale satului în satele mai îndepărtate.

Va mai continua acest transfer de la sat la oraş?

Continuă pentru că distribuţia socială a veniturilor este foarte deficitară... Din păcate, pe politicienii noştri îi interesează doar nivelul ritmului de dezvoltare... Dar ce calitate are acest ritm de dezvoltare? Ritmul mare de dezvoltare nu merge spre coeziune socială, dimpotrivă, amplitudinea dintre cel mai dezvoltat şi cel mai nedezvoltat se deschide. Potenţiala animozitate se ascute, şi asta este o capcană. Cei mai săraci devin şi mai săraci, cei mai bogaţi devin şi mai bogaţi. Asta este expresia sintetică a accentuării disparităţilor economice, ce stau la baza multor disparităţi comportamentale în familie şi în mediu.

Dar ce şanse de dezvoltare are turismul agrar?

Şi asta este o marotă... Turismul se dezvoltă acolo unde sunt venituri. În mediul rural, veniturile sunt slabe. Prin urmare, speranţa ca turismul să se dezvolte din interiorul spaţiului rural sunt mici. Ar exista speranţe, dacă veniturile ar veni din exteriorul ruralului, dar pentru asta trebuie infrastructură. În primul rând, avem nevoie de şosele. În al doilea rând, turismul este o chestie de consum nu parazitar, ci elevat. Occidentalii aleargă după linişte totală. Câţi găseşti din aceştia la noi? Că zone avem formidabile... Suntem dăruiţi de Dumnezeu cu astfel de locuri. Nu ştiu să mai existe vreo ţară în lume cu o suprafaţă care să aibă 33% munte, 33% câmpie şi 33% dealuri. Vedeţi ce echilibru fantastic în distribuţia resurselor naturale avem? Şi cei 33% câmpie trebuie să aibă productivitate, aşa încât să le pună în valoare pe celelalte. Din păcate, dealurile şi munţii, la ora actuală, sunt distruse. Plantaţiile pomicole au fost distruse. Munţii au fost părăsiţi pentru că nu mai sunt vite... Elveţia - ca să fac o comparaţie - are 125 de mii de fermieri agricoli. Cei care merg la ei cu vacile la păscut, la 2.000 de metri sunt şi grăniceri. Ei nu au alţi grăniceri. Populaţia Elveţiei acceptă să le plătească acestora preţul la alimente de 2-3 ori mai scump decât în Uniunea Europeană, şi nici nu vor să intre în Uniunea Europeană.