„Păstrez în suflet bucuria Paştelui de odinioară“

Sărbătoare de căpătâi a creştinătăţii, Paştele impunea o pregătire prealabilă specială în satul tradiţional. Despre vechile ritualuri, despre legile nescrise şi despre specificul acestui timp al înnoirii firii într-un interviu cu etnograful Emilia Pavel, unul dintre cei mai buni specialişti români în acest domeniu.

Din peregrinările dumneavoastră după obiecte pentru Muzeul Etnografic al Moldovei, cum vă amintiţi că aştepta satul tradiţional perioada Paştelui?

Paştele era considerat cea mai mare sărbătoare de către oamenii din trecut. Ca atare, Postul Paştilor era foarte respectat. Toţi posteau, până şi copiii. În fiecare casă existau tacâmuri şi ustensile speciale, pe care le scoteau la începutul fiecărui post şi le foloseau pe toată durata lui: vase pentru gătit mâncărurile, străchini, linguri. Credinţa creştinească şi morala erau direcţiile de căpătâi după care se conduceau oamenii satelor. Poate de aceea trăiau în demnitate, în întrajutorare, se respectau.

Postul era prilej de întâlnire cu lumea de dincolo. Adică, în fiecare sâmbătă, la biserică se făcea o slujbă de pomenire a morţilor, ce se încheia cu veşnica pomenire.

Apoi, grija satului tradiţional era să fie curăţenie perfectă de Paşti. Casele erau văruite în alb. O singură dungă de culoare închisă, care lega peretele de prispă, se îngăduia - era brâul casei. Atmosfera sănătoasă, de împrospătare şi de primenire, emana şi din acest alb al pereţilor. Dacă omul trebuia să fie curat la suflet, la fel de curată trebuia să îi fie şi casa. La jumătatea Postului exista o zi când scoteau totul din casă. Femeile aeriseau lucrurile curate, pânzeturile şi straiele pe care le păstrau pentru sărbători. Era un fel de conservare în mod natural a acestora. Şi tot la jumătatea Postului, în Miezul Păresii, cum se spunea în lumea satului, se numărau ouăle de la găini.

Dar nu numai locuinţa era temeinic curăţată, ci şi grădinile. Se văruiau pomii, se adunau gunoaiele, iar în Joia Mare se dădea foc acestor gunoaie. Fumul acela, se spunea, omora omizile care se aciuau pe pomi.

Există un proverb la români, utilizat în mod special în zona Moldovei, care spunea aşa: „Crăciunul - sătulul, Paştele - fudulul“. Pe ce temei s-a închegat această zicere?

Una dintre preocupările sătenilor era aceea de a avea o haină nouă de Paşti. De aceea, aproape fiecare umbla prin sat, de Paşti, cu un costum nou. Mai ales iile erau noutăţi absolute. Femeile coseau motive meşteşugite pe ii, între care predominau stilizarea şi motivul geometric. De altfel, la baza creaţiei noastre populare stau stilizarea şi motivul geometric, nu motivele tratate naturalist (florale), specifice slavilor, care, din păcate, au început să pătrundă şi la noi. Dar oamenii ar trebui să fie mai atenţi, fiindcă, din necunoaştere, strică tradiţia noastră. Revenind, femeile îşi coseau iile în cel mai mare secret, astfel încât vecina de alături să nu ştie ce coase ea sau mai ales ce modele foloseşte. Numai la Paşti fiecare îmbrăca ia pe care o cususe în taină şi se mândrea cu ea. Modelele erau aproape unicat, născute din imaginaţia şi dibăcia lor. De multe ori le întrebam de unde au preluat modelul de pe ie şi răspunsul mă lăsa perplex: „Din mintea noastră“. Şi mintea lor producea: motive geometrice, rozeta - căreia îi spuneau floare de măr, brăduţul, pomişori, steluţe, luceferi; cosmicitatea se regăsea în modelele cusute.

Când v-aţi început dumneavoastră cariera, de Paşti, în sate, se purta doar costumul popular românesc?

Când am început eu a bate satele, în 1951, prin tematica muzeului, a trebuit să fixez zonele etnografice din Moldova. Asta se poate face numai după portul popular. Nu după uneltele agricole, care sunt aceleaşi peste tot, ci după port. Eu am putut fixa aceste zone, pentru că peste tot am întâlnit portul popular, şi cel de lucru, şi cel de sărbătoare. De Paşti, de marile sărbători, dar şi în zilele obişnuite, omul simplu purta costumul popular românesc.

Arthur Gorovei a dus faima ouălor încondeiate româneşti în Europa

De când putem vorbi despre promovarea tradiţiei româneşti, a încondeiatului ouălor în Europa?

Folcloristul fălticenean Arthur Gorovei a tipărit, în 1892, prima revistă de folclor de la noi din ţară (n.r. - revista „Şezătoarea“, care a apărut regulat timp de 26 de ani). El este cel care, la Congresul Internaţional de la Praga, din 1928, a prezentat „Ouăle încondeiate la români“, făcând cunoscut pentru prima dată acest meşteşug în întreaga Europă. El a luat legătura şi cu reputatul folclorist francez Paul Sébillot şi, în felul acesta, Europa a cunoscut zestrea noastră excepţională.

Printre obiectele pe care trebuia să le colecţionaţi pentru Muzeul Etnografic al Moldovei s-au regăsit şi ouă încondeiate?

Ouăle încondeiate nu se regăseau în tematica mea, care ţinea mai mult de port, ţesături, scoarţe şi măşti. Însă nu puteam trece pe lângă asemenea obiecte atât de frumoase, acolo unde le întâlneam, fără să caut să le achiziţionez. De altfel, noi, etnografii, achiziţionam tot ce găseam în sate, indiferent dacă nu aparţinea de sectorul de care ne ocupam. Îmi amintesc de o huţulcă din Brodina, judeţul Suceava. Avea 80 de ani şi o îndemânare deosebită la încondeiat. Parcă o văd şi acum cum învârtea oul în mână şi cum, cu chişiţa, trasa cu atâta precizie acele motive delicate.

Un loc aparte, în această perioadă, îl ocupa ultima săptămână din post. Ce se întâmpla în lumea satului în acele zile?

În fiecare dintre aceste zile erau Denii, slujbe religioase la care participa tot satul; numai bolnavii sau cei neputincioşi nu veneau. Aceste Denii culminau cu cele din Joia Mare şi din Vinerea Patimilor. Îmi amintesc foarte bine aceste momente, pentru că doar un gard despărţea curtea părinţilor mei de biserica din sat. Bunicul, Vasile Dumitrescu, era chiar cântăreţ bisericesc. El a pictat catapeteasma bisericii de lemn din Rădeni-Popeşti (judeţul Iaşi), care este monument istoric.

Apoi venea marea sărbătoare a Învierii. Slujba începea la miezul nopţii, când clopotul se trăgea odată cu toaca. După slujba de Înviere se sfinţea pasca. Oamenii nu plecau acasă până nu mergeau şi la cimitir, să aprindă lumânări pentru cei morţi. În ziua de Paşti era Învierea a doua, la ora 14.00. Ţin minte că părintele nostru cânta „Hristos a înviat“ în 12 limbi. Oamenii veneau din nou cu pască şi cozonac şi iar mergeau la morminte.

Scrânciobul şi Hora satului

Ce obiceiuri erau legate de prima zi a Paştelui?

Cel mai important era stropitul. Băieţii, tinerii stropeau fetele cu apă, iar fetele le dădeau drept răsplată ouă. Cu ouăle astea roşii, ei mergeau la scrânciob. Odată cu Paştile, începeau Hora satului şi Scrânciobul. Tot satul se aduna acolo.

Ouăle roşii erau monedă de schimb la scrânciob, în special pentru copii. În scrânciob se dădeau băietanii, tinerii cu fetele care le erau dragi, să-i vadă satul. Nevestele tinere se dădeau şi ele în scrânciob, „să le crească cânepa“. Mi-aduc aminte că răsuna tot satul: „Mă duc la Scrânciob să-mi crească cânepa“. Pe vremuri, cânepa era esenţială, o materie primă foarte căutată şi utilizată în industria casnică, pentru portul popular de lucru. Din pânză de cânepă se făceau iţari, izmene, cămăşi. Pe urmă, lenjeria de purtat tot din cânepă erau: cearşafuri, şervete. Azi, a dispărut cu totul, din păcate.

Cât dura Hora satului?

Se făcea în toate cele trei zile de Paşti, iar Scrânciobul era până la Duminica Mare.

Aveţi nostalgia sărbătorilor pascale din vremea copilăriei şi tinereţii dumneavoastră?

Îmi amintesc cu mare drag, cu mare plăcere de lumea aceea care a fost, iar azi e dispărută complet. Îmi amintesc de oamenii care erau atunci şi care nu mai sunt. Acum este altă lume; altfel gândesc viaţa. Eu păstrez în suflet bucuria Paştelui de odinioară, cu toate acele tradiţii, cu bogăţia de credinţe şi de ritualuri de atunci, care se respectau - literă de Evanghelie! Nu existau abateri. Am avut norocul, pe urmă, să lucrez la muzeu, unde am putut să-mi dezvolt tot ceea ce am simţit eu când eram copil. Am vibrat şi am trăit pentru satul românesc, pentru tot ceea ce a avut el curat şi sfânt. Şi i-am dat dreptate lui Mircea Vulcănescu, care a spus: „Tot ce are mai bun poporul român a venit de la sat. Sau măcar a trecut prin sat“.

Ce motive erau cel mai adesea transpuse pe ou în Moldova?