Patrimoniul religios, temei pentru studiul istoriei artei vechi

Astăzi, mai bine de 60% din valorile culturale care aparţin artei vechi româneşti se află în păstrare şi ocrotire în muzee sau colecţii mănăstireşti ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru protejarea acestui tezaur şi în scopul formării personalului calificat s-a înfiinţat Centrul de Pregătire pentru Patrimoniul Cultural al Patriarhiei Române. Despre toate aceste eforturi şi despre proiectele de viitor ne vorbeşte în interviul ce urmează profesorul Victor Simion, coordonatorul acestui centru.

Domnule profesor, vorbiţi-ne, vă rugăm, despre impactul tezaurului bisericesc pentru istoria artelor plastice din România.

Acest ansamblu de valori constituie, într-o măsură determinantă, baza de studiu şi de surse ştiinţifice pentru perioada veche a artelor plastice din România. Că această afirmaţie nu este gratuită şi lipsită de temei o dovedesc toate studiile şi lucrările ştiinţifice care au fost elaborate în timp şi publicate până în prezent în ţara noastră.

Dacă ne referim, spre exemplu, la domeniul arhitecturii vechi, constatăm că acest important capitol din istoria artelor plastice din România are drept bază de studiu şi de elaborare a trăsăturilor definitorii vechile monumente religioase ridicate între secolele X şi XIX în Ţara Românească, Moldova sau Transilvania. Nume de prestigiu precum Nicolae Iorga, Alexandu Lapedatu, Virgil Vătăşianu, Nicolae Ghika-Budeşti, Grigore Ionescu, Vasile Drăguţ, Cristian Moisescu şi încă mulţi alţii, autorităţi necontestate în studiul istoriei arhitecturii vechi din România, au avut drept bază a studiilor şi cercetărilor publicate vechile monumente religioase de pe teritoriul celor trei ţări româneşti. Lăcaşurile de cult, mai mari sau mai mici, au rămas până astăzi cele mai importante jaloane-mărturii ale istoriei unui important domeniu al artelor plastice din România care se întinde pe durata a mai bine de jumătate de mileniu. Aceasta şi pentru faptul că vitregiile istoriei au făcut să dispară multe din reşedinţele laice (curţi domneşti, palate, conace, case boiereşti etc.), astfel încât a devenit foarte dificil astăzi să reconstituim pagini din istoria veche a arhitecturii româneşti doar pe baza acestor mărturii.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte capitole care fac obiectul oricărei istorii a artelor şi în primul rând a acelora legate implicit tot de arhitectură: pictura murală sau sculptura decorativă în piatră.

Orice istorie a artelor plastice, indiferent de aria de cultură căreia îi aparţine, implică în mod obligatoriu şi referiri la ceea ce, cu un titlu generic, sunt denumite "artele decorative": sculptura în lemn, arta prelucrării metalelor preţioase, a realizării broderiilor sau a ţesăturilor, pentru a nu mai aminti de domeniul picturii de icoane. Bibliografia veche românească este extrem de cuprinzătoare, dar toate studiile au avut la bază patrimoniul istoric al Bisericii Ortodoxe Române. Practic, nu există nici un capitol din istoria artelor plastice din România care să se refere la perioada secolelor X-XIX fără trimiteri fundamentale la patrimoniul religios ortodox din veacurile trecute.

Cum s-a raportat lumea creştină în general la pagini din vechea istorie de artă şi cultură a neamului nostru?

Nu numai cercetătorii români s-au aplecat cu sârg şi pasiune pentru a reconstitui pagini din vechea istorie de artă şi cultură a neamului românesc, ci şi prestigioşi cercetători străini, de incontestabilă autoritate europeană. Cercetători de prestigiu precum Gabriel Millet (despre arhitectura veche), Paul Henry (despre bisericile din Moldova din sec. XVI), Jose Puig i Cadafalch şi Joseph Strzygovski (despre influenţele artei bizantine în Moldova), André Grabar, Paul Philippot sau Henri Focillon (studii diverse despre arta veche românească) şi alţii au consemnat, în pagini de referinţă, opinii despre valorile de artă create sau găzduite de lăcaşele de cult din România. Toţi aceştia au contribuit la elaborarea capitolelor importante din istoria artelor plastice din România aşa cum o avem conturată astăzi.

Peste 300 de cursanţi în patru ani de activitate a Centrului de Pregătire pentru Patrimoniu

Ce îndemn oferiţi deţinătorilor de astăzi ai bunurilor de patrimoniu din colecţiile Bisericii Ortodoxe Române?

Pe toţi îi îndemn să se aplece cu mai multă grijă şi stăruinţă nu numai asupra ocrotirii acestor inestimabile şi unice mărturii ale istoriei artei vechi româneşti şi să înceapă o atentă şi responsabilă studiere a lor, întrucât, din păcate, o însemnată parte din aceste bunuri nu sunt încă studiate şi catalogate. Astfel, prin noile informaţii şi izvoare ştiinţifice descoperite s-ar putea întregi acele pagini lipsă din multiseculara istorie a artei româneşti. Experienţa de mai bine de patru decenii în studierea valorilor din patrimoniul religios ortodox mi-a oferit satisfacţia de a stabili datări, de a identifica autori, donatori, centre sau ateliere de meşteri, de a descifra texte cu importante mărturii istorico-documentare. Aceste preocupări sunt fireşti pentru oricare cercetător al artei vechi româneşti, fiecare din aceste modeste contribuţii însemnând însă o informaţie în plus despre şcolile de pictură, despre atelierele de iconari, despre cele ale argintarilor şi aurarilor, despre meşterii sculptori ai minunatelor iconostase. Centrul de Pregătire pentru Patrimoniu al Patriarhiei Române a pregătit, în cei patru ani ai activităţii sale, peste 300 de cursanţi proveniţi din cele mai importante centre deţinătoare de bunuri culturale: muzeografi, conservatori, gestionari-custozi. Cei mai mulţi dintre absolvenţi au dovedit un real interes pentru studiul bunurilor pe care le au în administrare şi, chiar dacă nu au încă experienţa şi competenţa ştiinţifică necesară pentru aprofundarea unor studii asupra obiectelor din patrimoniu, ei pot, totuşi, să purceadă, într-o primă etapă, la corecta inventariere şi catalogare a acestor bunuri. Este primul şi cel mai important pas pentru a purcede la studierea, etapă cu etapă, a acestui valoros patrimoniu. Am convingerea că multe pagini albe din istoria artei vechi româneşti vor fi completate în urma unui studiu sistematic şi temeinic al acestor bunuri. Multe informaţii cu valoare istorică, ştiinţifică sau documentară îşi aşteaptă încă descoperitorii, multe nume de creatori de bunuri culturale vor ieşi din anonimat şi se vor alătura celor descoperite până în prezent. Trebuie să luăm şi noi exemplul altor ţări europene care au depus eforturi şi au reuşit să-şi publice, în timp, în tomuri impresionante, bunurile aflate în propriile colecţii, ca un gest de mândrie, dar şi de respect pentru creativitatea predecesorilor.

Cum vedeţi aşezate în viitor toate aceste eforturi de inventariere şi redescoperire a bunurilor cultural-bisericeşti?

Îndrăznesc să sugerez şi să gândesc un proiect care să cuprindă, în câteva impresionante tomuri, patrimoniul bunurilor culturale ale Bisericii Ortodoxe Române, în care să fie repertoriate, fotografiate şi prezentate toate aceste bunuri culturale aflate încă într-un anonimat nemeritat în colecţiile lăcaşelor de cult ortodoxe din ţară. Un prim şi necesar pas ar fi inventarierea corectă şi susţinută a bunurilor culturale, aşa după cum s-a decis în şedinţa Sfântului Sinod din luna iunie 2010, acţiune pentru care Centrul de Pregătire pentru Patrimoniu şi-a oferit sprijinul şi a acordat consultanţă. Apoi, cu sprijinul şi sub coordonarea ştiinţifică a Centrului de Pregătire al Patriarhiei Române, s-ar putea trece la sistematizarea materialului şi, în final, la constituirea repertoriilor de bunuri. Desigur, este o operaţiune de durată, dar ea poate deveni un proiect de cercetare ştiinţifică în cadrul centrului, cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte şi al altor susţinători. Ar fi atât în beneficiul Bisericii, cât şi o contribuţie pe care aceasta o poate aduce la completarea unor pagini importante din Istoria artelor plastice din România.