„Pentru readucerea spectatorilor în săli va fi nevoie de strategii abile”

Traversăm o perioadă complicată pentru toate domeniile vieții sociale. Economiile lumii, sistemele sanitare, educația, turismul și HORECA, sectoare vitale așadar, sunt copleșite de criza care se tot adâncește. Dar, pentru sănătatea socială, și sectorul cultural are un rol fundamental. Iar acest sector a fost la fel de afectat. Am încercat să înțelegem cum a rezistat cultura în vreme de pandemie, cum s-au adaptat instituțiile și artiștii pentru a menține contactul cu publicul și cât mai rămâne din teatru atunci când este mutat în on-line, din interviul pe care ni l-a acordat conf. univ. dr. Oltița Cîntec, critic de teatru, președintele secției române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și director artistic al Teatrului „Luceafărul” din Iași.

Cum se resimte criza actuală în zona culturală și implicit în lumea teatrelor, care vă este mai aproape?

Efectele pandemiei se resimt în toate sferele creative, cu o apăsare mai mare asupra culturii vii, din care face parte și arta spectacolului teatral. Distanțarea spațială, evitarea adunărilor numeroase înseamnă limitarea activităților scenice, atât pentru artiști, cât și pentru spectatori. De-a lungul istoriei, teatrul și molimele s-au intersectat de multe ori; teatrele erau întotdeauna printre primele care se închideau. Fie că era vorba despre ciumă, despre tifos sau gripa spaniolă, arta scenică și-a găsit în propria esență resursele de regenerare. A rezistat tocmai ca răspuns la nevoile culturale ale publicului.

Sigur că ideal era să nu existe această paranteză în 2020, o perioadă care cu certitudine va avea prelungiri și în 2021 și efecte măcar încă în 2022. Eu am încercat să evit perspectiva catastrofică, panicardă și să mă raportez cons­tructiv la ce ni se întâmplă. Unica soluție de evitare a crizei artistice este să amorsăm creativitatea și să ne imaginăm soluții pe care normele epidemiologice le îngăduie. Din fericire, lumea virtuală a fost primitoare cu arta teatrală, găzduind-o cu generozitate, oferindu-i un mediu de exprimare și unelte de lucru. Sigur că teatrul on-line e altceva, dar e ceva ce se poate face acum în forme care grăbesc experimental și viitorul. E foarte bine ca din când în când să ieșim din rutine, face bine și creatorilor, și spectatorilor. Dacă avem în vedere criza financiară, ea e generalizată. Toți artiștii, toți producătorii din lume au probleme similare. Guvernele au încercat să ofere sprijin, unele au fost sau sunt mai generoase, altele, mai puțin, după cât a îngăduit anvelopa bugetară. Nu e ușor, dar nu e nici imposibil. E un traseu de adaptabilitate și de putere de-a continua în forme acceptabile momentului.

Într-un interviu pentru Radio România Internațional, Irina Cios, directorul AFCN, spunea că e pentru prima dată în istoria României când se vorbește și despre cultură la nivel public și central. Dar ce pași s-au făcut, în mod concret, în sprijinul sectorului cultural?

La noi s-a vorbit despre cultură în ultimele trei decenii mai ales o dată la patru ani, în preajma alegerilor, la capitolul promisiuni. Apoi deci­denții uitau. Sigur că acum era firesc să existe preocupare și pentru sfera creativ-artistică a societății. Care e producătoare de valoare, nu doar valoare simbolică, ci chiar de venituri la PIB. Au fost sprijiniți independenții prin scheme de ajutor financiar, ceea ce e bine. Unele companii au și lucrat, au fost mai dinamice decât multe dintre cele de stat, care și ele s-au trezit sărace pentru programul cultural, cu conturi golite prin rectificări negative.

Din punctul de vedere al finanțării publice, cât de afectate sunt acum, după opt luni de pandemie, instituțiile de cultură și artiștii independenți din România?

Sunt foarte afectați și, din păcate, vor continua să fie afectați. Fiecare s-a descurcat cum a știut, cum s-a priceput și cât de tenace a fost. Mulți au scos premiere, au produs formate on-line, cei mai ambițioși au făcut și ediții de festivaluri, important a fost şi este să nu dezarmăm. A fost greu și să lucrezi cu ochii pe normele medicale, pe indicii de îmbolnăviri la mia de locuitori, pe deciziile care intrau în vigoare de azi pe mâine, dar așa sunt circumstanțele. Cred că cea mai gravă este afectarea obișnuințelor de consum cultural. Pentru readucerea în săli va fi nevoie de strategii abile.

„Pandemia va trece, dar după ea ar trebui un program național orientat către zonele rurale”

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în România, numai 30% din populație participă la un act cultural, în decursul unui an. În condițiile în care rata acestui consum era atât de mică și înainte de pandemie, cât de dificil este acum să încurajezi consumul de cultură?

Ca orice lucru, și restricțiile pandemice au un avers și un revers. Da, nu s-a mai putut juca în săli o vreme, apoi a fost voie cu 50% din locuri, apoi cu 30%, acum deloc. Cam toată lumea s-a refugiat în mediul electronic. Care impune altă raportare emoțională, dar oferă posibilitatea adresabilității dincolo de pereții incintelor teatrale. Cu subtitrare în limbi de circulație, poți trece și dincolo de granițele administrative.

În statistica menționată anterior, era vorba, în mod evident, despre public urban. Dar care este situația în mediul rural, din acest punct de vedere? Cum ar putea fi încurajat, animat, consumul de cultură în aceste zone, mai ales în această perioadă?

Acolo unde există conexiune la internet e mai simplu. Altfel, e aproape imposibil, cel puțin pentru artele vii. Pandemia va trece, dar după ea ar trebui un program național orientat către zonele rurale, care reprezintă cam 40% din România și unde oferta culturală înseamnă cvasi- exclusiv biblioteca și elemente de folclor local. E prea puțin.

„Menținerea legăturii cu publicul este un aspect vital al artei teatrale”

Ce soluții provizorii a găsit, în acest interval, Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul“ din Iași, astfel încât să poată menține legătura cu publicul său - copiii, un public special?

Publicul nostru sunt copiii, adolescenții, tinerii adulți și, prin ricoșeu, maturii care-i însoțesc pe primii. Am fost foarte dinamici: primii din Iași și printre primii din țară care au inițiat un proiect de difuzare de spectacole în mediul digital („La distanță, dar în continuare împreună”), la care am revenit acum; am finalizat on-line Festivalul trupelor de teatru școlar „Hai la teatru!” (ediția a XIV-a, februarie-mai); am avut programul „Săptămâna copiilor de toate vârstele” (final de mai - 1 iunie); am susținut o stagiune estivală; am avut cea de-a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), cu participări din 10 țări (Austria, Germania, Georgia, Islanda, Japonia, Franța, Rusia, Marea Britanie, Italia și România).

Deși a fost un an greu, nu ați renunțat la organizarea ediției 2020 a FITPTI. Cum a fost provocarea asta? Ce măsuri de adaptare, de reinventare, de regândire a conceputului de festival a presupus?

Nici o clipă nu am avut de gând să amân pentru la anul, cum au făcut multe festivaluri de la noi și din străinătate, din cauza restricțiilor sanitare. Din perspectiva mea, continuitatea e foarte importantă, ea dă sentimentul că paranteza epidemiologică va trece mai repede și că vom putea reveni la ceea ce făceam cu toții odată. Continuitatea dă speranță. Menținerea legăturii cu publicul este un aspect vital al artei teatrale, îi definește identitatea și generează optimism, de aceea m-am ambiționat să concep o ediție pandemică. Într-un context instabil, în care totul se ajustează o dată la două săptămâni, a trebuit să lucrez cu mai multe scenarii. Ceea ce planificasem până în februarie (cam 70% din program) nu a mai fost valabil în martie-aprilie, iar ce imaginasem în aprilie-mai nu mai era valabil în iunie-iulie. Așa că am regândit din temelii. Cea mai pesimistă opțiune era o ediție exclusiv on-line. Acesta era unul dintre scenarii. Dar pe măsură ce ridicarea restricțiilor a oferit posibilitatea de-a juca în aer liber (luna iunie), apoi și în incinte (septembrie), am activat și celelalte scenarii la care lucrasem: live, radio. Așa am ajuns la mixul de live (indoor, outdoor), on-line (live streaming, streaming), și radiofonic. Adică la toate formulele teatrale posibile și acceptabile sanitar.

A fost work in progress, am imaginat soluții pentru diverse situații și cu două săptămâni îna­inte de debut am lansat versiunea hibridă pe care ați văzut-o și care se potrivea momentului. A fost mai dificil decât în anii precedenți: am abandonat ceea ce imaginasem deja vreme de cinci luni, a fost o cursă contracronometru, am imaginat soluții de back-up: Ce facem cu live-ul outdoor dacă plouă? Ce facem dacă crește numărul de îmbolnăviri și se suspendă activitatea cu publicul? A fost o ediție faină, pe măsura eforturilor făcute. Am mai spus-o, a fost ca pe roller coaster (montagne-russes, carusel n.r.), când sus, când jos, cu o grămadă de adrenalină, dar mi-am asumat asta. Important e să oferim publicului ceea ce el are nevoie, să ne reîntâlnim direct sau mijlocit tehnologic. A continua înseamnă a ne adapta la context, a fi creativi, a nu renunța. Și ceea ce pare la o primă privire un impediment poate fi convertit în oportunitate.

„Teatrul a migrat spre film, spre video art, nu avea altă opțiune”

În ce măsură poate fi considerată zona on-line o alternativă viabilă pentru lumea culturală și pentru cea teatrală, în mod special, pe termen mediu?

On-line-ul este o alternativă ca posibil mediu de creație și de difuzare. Indiscutabil, e nevoie de producții adaptate și în lume există mulți artiști care au înțeles încă de acum câteva decenii ce ofertant e suportul tehnologic, cum poate prelungi fantezia umană. Să-i amintesc pe Romeo Castellucci (regizor italian, considerat un deschizător de drumuri al avangardei teatrale, n.r.), Susanne Kennedy (regizor german, n.r.), Katie Mitchell (regizor britanic, unul dintre marii regizori ai teatrului contemporan), Rimini Protokoll (un colectiv de autori și de regizori cu sediul la Berlin, n.r.), dintre europeni. Ei au intuit potențialul multimedia și l-au inserat în producțiile teatrale. În lunile de pandemie atenția acordată new media a expandat, s-a generalizat, practic.

Dar cât mai rămâne din teatru, ca act în sine, atunci când încercăm să-l mutăm în on-line?

Fundamental, e altceva. Dar atâta vreme cât e imaginat de oamenii de teatru, va conține teatralitate. Întreaga perioadă postbelică a însemnat un experimentalism care a dus la o estetică a impurului, la transgresarea frontierelor nete dintre formele de expresie artistică. Creatorii au preluat multe din mijloacele tipice altor arte, propunând genuri hibride foarte prizate de public, precum teatrul-dans ori teatrul multimedia. Tot la o hibridizare s-a recurs și în prezent teatrul a migrat spre film, spre video art. Nu avea altă opțiune.

„Lumea virtuală impune un alt tip de receptare decât cel din sala de spectacole”

Cum v-ați simțit publicul în toată perioada asta?

Publicul a fost mai ezitant. Pe de o parte, grijile tuturor s-au reierarhizat: să nu ne pierdem joburile, să avem ce pune pe masă, cu ce plăti facturile, să facem școală, să nu ne îmbolnăvim. Mersul la teatru a mai pierdut niște locuri în to­pul preocupărilor zilei. Dar și așa, cu mai puțină lume în față, i-am simțit alături sufle­tește. Și feedback-urile primite au fost motivante.

Cât de bulversat de pandemie este sectorul cultural în restul țărilor europene? Acolo ce soluții s-au găsit?

Soluțiile au fost relativ similare. Sub aspect estetic, tehnologia a fost șansa de a continua creația, de a chestiona direcții creative care până acum au fost doar enunțate. S-a lucrat special pentru on-line, pentru că lumea virtuală impune un alt tip de receptare decât cel din sala de spectacole. Conținuturile pentru streaming au o altă structură, apelează la alte instrumente, impun un alt gen de vizualitate, o altă dinamică. Pentru a menține privitorul acolo e nevoie de participativitate, de implicarea lui prin soluții de software.

Ce schimbări de paradigmă s-au produs în industriile culturale și cât de transformate vor ieși acestea din pandemie?

În opt luni de pandemie nu se puteau produce schimbări radicale. Cei îndrăzneți au recurs intens la intermedierea tehnologică, la inteligența artificială, la high-tech ca suport pentru propriile idei. Există multe căutări și multe experimente reușite, unele de-a dreptul remarcabile.

Există o zonă de reflecție, în rândul actanților din acest domeniu, în direcția considerării pandemiei drept un moment zero, de la care România să pornească în reașezarea sectorului cultural și a raporturilor acestuia cu publicul larg?

Oh, ar fi grozav ca SARS-CoV-2 să determine un punct zero! Mă îndoiesc, însă. În patria noastră inerțiile sunt atât de înrădăcinate, încât, după ce noul coronavirus va trece în amintire, majoritatea se va întoarce în punctele unde se afla ante-pandemie. Profesioniști care gândesc în sensul schimbării există, suntem mulți, dar gesturile și inițiativele individuale nu sunt suficiente. Reașezările structurale necesită strategii și politici publice adecvate, cu intenție mai largă și cu perseverență. Mă tem că reașezarea sectorului cultural nu va începe la anul ori peste doi ani, dar tare mi-ar plăcea să fiu contrazisă de realitate.