„Pictura bisericească le spune oamenilor lucrurile direct“

▲ „Artistul trebuie să ştie foarte bine cum se adresează, ce le spune oamenilor. E un purtător de cuvânt al Mântuitorului, nu al lui, ci el colaborează la mesajul acesta“ ▲ „Iisus nu este numai o repetiţie de icoane făcute într-un anumit fel, El este om, a trăit printre noi, ne-a vorbit“ ▲ „Trebuie să ai o desprindere de sine şi o cât mai mare înţelegere a mesajului pe care l-a transmis persoana care este în icoană“ ▲ Un interviu cu artistul Ion Grigorescu, „o personalitate deosebită în contextul artei contemporane şi nu numai, dar mai ales a prezentului“ ▲

După ce între 1970 şi 1983 aţi fost prezent la mai toate expoziţiile de artă, aţi renunţat din cauza cenzurii la pictură, şi a activismului politic la profesorat. Chiar v-aţi îndepărtat cu totul de pictură?

Pentru mine, ca artist, mai exista o posibilitate: şantierele de restaurare şi pictură bisericeasă. Lucrasem în studenţie, dar şi în primii ani de după, în restaurare. Prin 1982-1983 m-am dus la şantierul de restaurare a Mănăstirii Săraca, lângă Gătaia, la graniţa cu Serbia, una dintre cele mai vechi din Banat, foarte frumoasă. Perioada cât am fost restaurator mi-a plăcut foarte mult. Aici m-am dus duminică, din curiozitate, la slujbă; nu mai fusesem demult la biserică. La sfârşitul slujbei, lumea s-a dus la miruit, însă eu stăteam, nu ştiam ce să fac. Părintele, care era călugăr din Maramureş, m-a beştelit, m-a certat rău de tot. Am înghiţit. Mi-am dat seama că eram îngheţat, nu mai făceam parte din comunitate, mă simţeam străin; şi prin mustrarea asta a părintelui au căzut toate, treptat m-am integrat. Apoi, când lucram la restaurea Mănăstirii Antim din Bucureşti, pentru a primi autorizaţia de restaurator, ascultam des predicile părintelui Sofian Boghiu. M-a frapat chemarea: „Mărturisiţi-vă unul altuia!“, mi se părea o lume nouă, o lume în sfârşit adevărată, în care eşti chemat să spui adevărul, să te simţi ca acasă în biserică prin relaţiile dintre credincioşi şi părinţi, relaţii de intimitate, cordiale, de încredere. În acelaşi timp, când mă întorceam de la şantier, am trecut pe lângă tribunal şi am văzut ceva care m-a frapat. În spatele tribunalului erau copii aduşi în lanţuri, coborâţi din camioane. Am rămas trăsnit, era ceva despre societatea în care trăiam care m-a îngrozit, erau nişte lucruri traumatice. Am rămas pe şantiere, şi spre binele meu, nu în Bucureşti, ci în locuri mai retrase. M-am simţit foarte bine în lumea asta în care nu mai depindeam cu nimic nici de Uniunea Artiştilor, nici de învăţământ. Nu aveam de-a face decât cu preotul şi cu credincioşii care veneau la slujbă, ne aduceau mâncare sau ne găzduiau.

Câte biserici aţi restaurat? De care v-aţi legat mai mult?

Am restaurat cam 10 biserici. Îmi amintesc că la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Ungureni de la Craiova m-am lovit de schimbări importante în program, eram şi la început, a fost foarte năvalnic totul, a durat patru ani. Apoi Biserica Olari din Capitală a fost foarte complexă. Fiind confruntat cu trei straturi de pictură a trebuit să le prezint pe toate şi să aleg ce era mai bun. Unele erau clare, dar erau şi locuri unde a fost mai greu. Ultimul strat, cel mai recent, a fost sacrificat, a fost un efort mare. Am pictat şi turla din nou, deci acum biserica are patru rânduri de pictură.

„Pe omul de astăzi numai experienţele grave îl mai ating“

Acum eraţi doar un imitator, dar spiritul creativ inovator prezent la dumneavoastră într-o măsură aşa de mare, după cum am văzut în realizările de după 1990, a fost suprimat?

Spre sfârşitul anilor â80, eram la schitul Topolniţa, în Mehedinţi, şi cam de multă vreme nu mai făcusem decât lucru pe perete. Dar simţeam nevoia de a mai face ceva şi eu, aşa am început să lucrez pe ce găseam la şantier, o bucată de lemn, de tablă. Cineva mi-a cerut chiar să-i fac o cruce pe tablă pentru o răscruce de drumuri, troiţe cum se fac prin Oltenia. Îmi plăcea să pictez plante care erau tot un fel de troiţe, îşi aranjau frunzele în formă de cruce. Pe urmă am făcut ilustraţii la pericopele pe care le ascultam duminica, la slujbă; le făceam pe nişte bucăţi de lemn. Asta era deja o mişcare oarecum de independenţă, pentru că erau subiecte care nu mai fuseseră ilustrate. Spre exemplu, în Oltenia, la biserica din Breasta, Pilda semănătorului este expusă prin nişte lanuri de grâu, dar eu am încercat să reprezint nu atât plantele, care reprezentau alegoria, simbolul, ci acţiunea răului şi în ce fel îl prinde pe om învăţătura, sămânţa, câte feluri de oameni sunt în pildă.

Ce alte expuneri religioase aţi mai experimentat?

Prin anii â90 am încercat să urmăresc dispunerea pe zile a Evangheliei dintr-o săptămână. A fost o solicitare şi un inventar de forme folosit de iconari, dar, de undeva, trebuie să apară şi din realitate. Concluzia mea era să folosesc zestrea icoanelor, dar de obicei este rezervată anumitor lucruri mai aproape de dogmă. Lucrurile care sunt mai aproape de realitate trebuie redescoperite, o muncă de trăire a primilor iconari, de a trăi realitatea ca sursă a reprezentării. Sunt de exemplu tot felul de infirmităţi. La expunerea demonizatului care trăia în peşteră, ascuns de lume, în care locuia o legiune de diavoli, îmi puneam întrebarea care este legătura între om şi porc. Ştiu că mult mai greu este să încerci să reprezinţi ieşirea din tenebre, cum arată acest om care scapă de diavoli. În mod tradiţional, iconografii au arătat un om din care ies nişte diavoli, şi mi-am dat seama că reprezentările populare nu mai au forţă de convingere, nu mai sunt un apel la omul de astăzi, ci trebuie altfel atins, numai experienţele grave îl mai ating. De asta am optat uneori pentru lucruri mai aparte, mai departe de canonul propriu-zis al icoanei.

Am reprezentat minunea aceasta ca un triptic. Prima pânză era cu porcul scufundat în noroi, la mijloc era omul care iese din tenebre şi care mai poartă torsionarea cumplită a chinurilor lui, dar, totuşi, are un corp omenesc - prin corp voiam să arăt perfecţiunea acordată de Dumnezeu. Şi a treia parte era o pânză de sac găsită pe maidane, aproape stricată, preparată şi pe care am făcut imaginea clasică a icoanei Mântuitorului binecuvântând, dar şi ea foarte vagă şi cu un aspect abia vizibil. Îndemnul meu era ca omul să ceară sprijinul din nou total al Mântuitorului, pentru că, de obicei, el încearcă singur, nici nu-şi închipuie că poate primi un ajutor, sau că poate să capete un sfat. Ne uităm la ce se realizează, unde este Mântuitorul în ceea ce facem noi? Zero! E la fel de palid ca pânza aceea pe care am folosit-o pentru chipul Său, în sensul acesta am făcut acea lucrare. În nici un caz nu m-am gândit să schimb canonul icoanei, din contra, în gest, în desen, chiar era icoană, aşa se recunoştea subiectul prin elementele esenţiale, numai că suprafaţa finală e deteriorată.

„Trebuie să ai o desprindere de sine“

Ce a însemnat pentru cariera dumneavoastră aceste realizări proprii?

În perioada în care am făcut săptămâna liturgică în picturi, în jurul lui 1994, am avut o expoziţie la Timişoara numai cu reprezentări după Evanghelie; atunci a fost un vârf al carierei mele. Asemenea eforturi nu pot fi continuate, cred eu, nu pentru că problema ar fi încheiată, ci pentru că sufletul omenesc nu mai are puterea, s-a consumat şi mi-am dat seama că şi colegii mei o ocolesc. Eu fac parte din gruparea „Prolog“, unde sunt oameni care trăiesc o anumită rezervă în apariţia lor publică. În anii aceia de după Revoluţie, cu un anumit elan, am expus crucea de tablă, o icoană cu martiriul Sfântului Ştefan. Pe urmă a apărut un ciclu de expoziţii organizate de profesoara Alexandra Titu, „Arta Sacră“ cu care a fost primit şi papa Ioan Paul al II-lea la Parlament. Din momentul acesta grupul „Prolog“ s-a cam retras, pentru că ideea de artă sacră a început să regenereze, au apărut tot felul de colaje textile, invenţii care nu aveau legătură cu sfinţenia, erau obiecte de butic, lucru de calitate, dar făcut pentru a vinde, nu aveau o punere a problemei. Iisus nu este numai o repetiţie de icoane făcute într-un anumit fel, El este om, a trăit printre noi, ne-a vorbit, ne-a pus să facem ceva, nu să-I facem icoane neapărat. Lumea a început să se umple de icoane, oamenii trăiesc din vânzarea lor. Este o sursă de existenţă, sunt magazine turistice la aeroport sau în alte locuri. Ceva a dispărut din aceste icoane. Chiar dacă au acest suport formal al trecutului nu spun nimic.

Cum credeţi că ar trebui realizată icoana adevărată?

Vă dau ca exemplu o experienţă a mea. Într-o reprezentare a Maicii Domnului, copie după o icoană veche din Râmnicu Vâlcea, pe care am dus-o la Patriarhie pentru autorizaţie, mi s-a spus că faţa Maicii Domnului este încruntată. Abia atunci observasem acest detaliu, eram prea stresat şi din cauza aceasta am dat din sentimentul meu şi icoanei. Lucrurile acestea sunt inefabile, greu de spus cum schimb icoana. Aici cred că e secretul, în acea privire pe care o aruncă, pentru că imaginea devine relativ vie, ai un dialog cu ea, iar eu am adăugat din viaţa mea personală fără să vreau. Trebuie să ai o desprindere de sine şi o cât mai mare înţelegere a mesajului pe care l-a transmis persoana care este în icoană.

Este un învăţământ care provine din specificul artei actuale, eu nu mă feresc să folosesc câştigurile artei contemporane, că e vorba de fotografie, sau de film; actualitatea nu poate fi ocolită pentru a ne duce într-un paseism în care arta era mai mult pentru copii. Adică există pericolul vizibil într-o anumită tendinţă, în pictura de biserici şi de icoane, de a reprezenta lucrurile mai mult pe înţelegerea unor oameni prea copilăroşi. Sunt biserici din sudul Transilvaniei cu un aspect puţin infantil; acestea sunt consecinţele faptului că Biserica transilvăneană a fost lipsită de preoţi, persecutată. Dar să continuăm în lumea de azi să tratăm prea uşor lucrurile este grav. Artistul trebuie să ştie foarte bine cum se adresează, ce le spune oamenilor. E un purtător de cuvânt al Mântuitorului, nu al lui, ci el colaborează la mesajul acesta. În acest demers trebuie să ne ajute şi preoţii, şi dânşii sunt într-o situaţie delicată. Sunt preoţi care prin predica lor te răscolesc, nu te lasă să adormi incoştient, prin ei îţi dai seama de realităţi, de ceea se petrece în lume.

Opera dumneavoastră nu constă numai în pictură, ci şi film şi fotografie...

În Occident, mi se cere multă fotografie, din trecut dar şi de astăzi. Am fotografii făcute în diverse momente în care munceam. Fie reparam un acoperiş, fie prin casă, fie în grădină, diverse acţiuni în care renunţ la calitatea de artist şi sunt un om care îşi vede de existenţă. Unele poze le-am făcut eu, dar în alte situaţii le-au făcut copiii mei, care au învă-ţat de la mine. Am şi fotografii politice. Cele mai „grave“ sunt cele făcute pe ascuns la un miting unde ne duceau buluc pe toţi, în care apar persoanele care ne supravegheau. Sau diverse evenimente cu o anumită semnificaţie politică, de exemplu, când am fost invitat la o petrece la Snagov cu oameni de stare. Filmele sunt nişte documente, altele sunt din activitatea mea artistică. Am filmat cu camere de amator, ruseşti şi care erau folosite în sport. Se caută aceste imagini vechi, mai ales, după cum vă spuneam, în Occident.

▲ „Pictura din biserici este arta cea mai actuală“

Ultima realizare este vizita îngerilor în Sodoma şi Govora şi scoaterea din cetate a familiei sale. Am mărit această expunere la o expoziţie din Portugalia, într-o veche fabrică, eram invitaţi din multe părţi, oameni care au mai lucrat pe perete. Am făcut o pictură monumentală de 4 m pe 4 m cu subiectul acesta, pictată la faţa locului, în patru zile am terminat-o. Am pus alături textul din Biblie. Pictura bisericească le spune oamenilor lucrurile direct. Şi dacă se adaugă textul, pentru că unele lucruri sunt imposibil de reprezentat, aduce un plus. Pictura din biserici este arta cea mai actuală. Dar cine o poate face? Cine poate transmite un mesaj social mai dur, mai percutant? E destul de greu. De exemplu, imaginea Judecăţii de Apoi în socialism n-a mai fost reprezentată în biserici. Din tinda bisericilor a fost scoasă. Abia dacă mai figura în programul iconografic oficial al Bisericii. Era înlocuită cu Sfântul Petru şi Pavel. Or, Judecata de Apoi, de obicei, a conţinut elemente de adresare directă către oameni. La Prislop există reprezentarea celui care dă mită; mai există actualmente aşa ceva? Nu.

Am ales expunerea fugii lui Lot pentru că este o problemă a mea. Nu reuşesc să-l desprind pe Lot de lumea din care se desprinde el însuşi. I se spune să plece şi pleacă. Dar mă întreb dacă reuşeşte să redevină alt om, să ştie de ce părăseşte lumea aceasta. Pe urmă, mă întreb de aceşti contemporani români, aceşti apropiaţi ai mei, poate rude ale mele, ce îşi închipuiau ei despre îngeri, asta m-a uimit în primul rând şi m-a urmărit ani întregi. Cum să reprezint contactul direct pe care îl au oamenii care devin buimaci, îi orbeşte. Chiar şi Dumnezeu spune lui Moise: „Cine va şti să pătrundă în inima lor?“. Adică libertatea pe care o are omul îl face inaccesibil, inima lui devine inaccesibilă, nici Dumnezeu nu mai poate intra în ea, aşa cel puţin reiese din textul lui Moise. E un moment de teamă. Am folosit albul abraziv în tablou pentru a arăta că e o sperietură. Trebuia să mă refer şi la femeia lui Lot, care se transformă în sare, tot ceva alb.

▲ „Văzutul şi nevăzutul îi stau la îndemână cu aceeaşi putere de reprezentare“

Domnul Octavian Barbosa, critic de artă, ne-a dat câteva detalii despre opera domnului Ion Grigorescu.

Ion Grigorescu îşi asumă, programatic, riscul naturalist al reprezentării documentar-obiectuale. El concurează fotografia în propriul teren şi o implică direct în procesul de constituire a imaginii. Capcanele naturaliste nu le ocoleşte, ci manifestă chiar o secretă şi ironică satisfacţie atunci când reuşeşte să creeze impresia că este prada acestora. Într-un complex al substituirilor posibile datorat în bună parte răsturnărilor tehnologiei, pictura este, fără ezitare, pusă în discuţie şi reevaluată cu mijloace care în ipostaza sa tradiţională apărea că o neagă. Pictorul este, în fond, atât de avid de realul obiectiv, încât pentru a-l aduce netransfigurat în câmpul reprezentării artistice apelează la toate tehnicile şi modalităţile vechi şi noi.

Ion Grigorescu este o personalitate deosebită în contextul artei contemporane şi nu numai, dar mai ales al prezentului, pentru că i-a dat Dumnezeu un har, o vocaţie complexă, o capacitate de a recepta de la cele mai comune, la îndemâna fiecărui privitor, până la lucrurile mai ascunse, mai personale, mai subterane ale fiinţei umane şi a realităţii ca atare. Văzutul şi nevăzutul îi stau la îndemână cu aceeaşi putere şi dexteritate de reprezentare. Are puterea de a surprinde realitatea în ipostazele cele mai obişnuite, comune, pe care nu le caută, dar ştie întotdeauna să le surprindă şi să le redea într-o reprezentare adecvată. El recurge atât la mijloacele pur figurative tradiţionale, cele mai obişnuite, cât la cele mai noi pe care evoluţia tehnologică i le pune la îndemână, începând de la cel mai elementar, de la fotografiat - aparatul foto l-a folosit primul la noi şi a făcut din el o multiplă îndeletnicire în reprezentarea realităţii - până la cibernetică. La el, orice reprezentare constituie şi/sau în primul rând o interpretare a realităţii şi a direcţiilor de evoluţie bănuite pentru alţii, dar foarte clare pentru el.