Povestea reîntoarcerii lui Brâncuşi acasă

„Mor cu sufletul neîmpăcat pentru că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea“. Aceasta a fost dorinţa de pe patul de moarte a lui Constantin Brâncuşi, acum 56 de ani. După atâta amar de vreme, povestea reîntoarcerii marelui sculptor român acasă la el a reînviat. A reînviat datorită hotărârii neclintite a scriitorului Laurian Stănchescu. Despre istoria acestui demers de suflet ne vorbeşte inimosul scriitor, care nădăjduieşte ca această poveste să aibă final fericit „pentru noi, pentru neamul românesc, şi mai ales pentru Constantin Brâncuşi“.

Domnule Laurian Stănchescu, mai întâi de toate, de unde dragostea aceasta mare pentru Constantin Brâncuşi?

Dragostea mea pentru cultura română, pentru Constantin Brâncuşi şi pentru ţara asta în care trăiesc cred că este venită pur şi simplu din descendenţa mea românească, descendenţa mea culturală şi descendenţa mea spirituală. Primul meu învăţător în ale lui Constantin Brâncuşi a fost bunicul meu din partea mamei, care a fost erou de război decorat de regele Ferdinand, care se regăsea în ansamblul de la Târgu Jiu pe care Brâncuşi l-a dedicat eroilor de război. Avea un ritual ca o dată pe an să vină aici. Era o recunoştinţă şi un omagiu faţă de Constantin Brâncuşi. Îmi aduc aminte cu emoţie că de câteva ori m-a luat şi pe mine cu el. Acest fapt al bunicului, al familiei a devenit ca un fel de legendă pentru mine, legendă pe care o trăiam în realitate.  În adolescenţă am început să fiu şi mai interesat, dar în vremea aceea se aflau puţine lucruri din cărţi despre astfel de oameni mari cum a fost Brâncuşi. Îmi aduc aminte că am avut norocul să răsfoiesc un  almanah al Uniunii Scriitorilor care dedicase în vremea aceea un număr tematic lui Brâncuşi. Cea mai documentată informaţie despre Constantin Brâncuşi am primit-o de la Nichita Stănescu prin 1978. El mi-a spus despre actul din 1951 prin care Brâncuşi a fost refuzat de Academia Populară Română. El mi-a zis pentru prima dată că există un act din care reiese că Brâncuşi a vrut să dăruiască poporului român toată opera sa pe care o avea în atelierul din Paris (230 de opere de artă, 46 de desene şi 1.600 de fotografii, împreună cu tot atelierul şi toate uneltele din atelier), dar a fost respins.

Când am ajuns la anii maturităţii, mi-am dat seama că povestea mea din copilărie cu Brâncuşi era de fapt un lucru extrem de viu, extrem de clar, dar şi extrem de dureros. Am început un demers extraordinar de serios, în care am aşezat multă jertfă spre a găsi oameni care să îmi povestească de sculptorul neamului nostru sau cărţi despre viaţa acestui mare român. Prima dată a început ca o poveste toată această iniţiere în lumea lui Brâncuşi, pentru că de Constantin Brâncuşi şi de opera lui nu te poţi apropia decât înţelegând-o şi iniţiindu-te pas cu pas în această operă care reflectă credinţa spirituală a poporului român.

Toată opera şi viaţa lui Brâncuşi mi s-au părut o revelaţie, o revelaţie pe care trebuia să o înţeleg pentru a putea împlini dorinţa lui. Spun revelaţie pentru că Brâncuşi a fost legat toată viaţa de Biserică. Legătura lui Brâncuşi cu Biserica, cu neamul lui se reflectă în opera sa. În toată lucrarea sa de artă se zăreşte dialogul lui cu Dumnezeu.

Cum aţi păstrat acest drag peste ani?

Dragul meu de Brâncuşi este sădit în adâncul fiinţei mele şi e mai greu să vorbesc despre el, este mai uşor să-l trăiesc. Şi în clipa în care trăieşti cu plenitudine ceea ce este în interiorul tău, acel lucru devine universalul fiinţei tale. Nu a pierit deloc dragostea mea pentru Brâncuşi, ci din contră, de la o bătaie de inimă la alta acest drag a crescut, s-a amplificat. Nu are cum să piară niciodată, căci probabil aceasta este starea fiinţei mele.

Deşi acum foarte lume vă apreciază pentru ce faceţi, aţi început acest proiect de aducere a osemintelor lui Brâncuşi acasă la el, la Hobiţa, printr-un gest extrem, prin mai multe proteste. Cum au decurs acestea şi care au fost paşii următori?

Lucrurile mari cer mari sacrificii. Eu mi-am asumat acest lucru şi ştiu că este foarte greu să îndeplineşti dorinţa unui om, mai ales dacă el se află departe de noi, în cealaltă lume. Uneori gesturile extreme, oarecum nefireşti, ne trezesc, ne aduc la firesc. Credinţa mea este să merg până la capăt. După ce am strâns toate documentele, muncă de aproape 40 de ani, am demarat acest proiect concret. L-am început într-adevăr printr-un gest de protest extrem pentru că la început am fost singur în acest demers, şi chiar foarte mulţi au afirmat că „poetul acesta este cam nebun“. Acum 3 ani au fost primele proteste şi marşuri culturale. Acum, slavă lui Dumnezeu că sunt sprijinit de foarte mulţi oameni, de oameni de cultură, politicieni, oameni ai Bisericii etc. De exemplu, domnul academician Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, a înţeles foarte bine demersul şi sprijină printr-un act oficial această repatriere. Cel mai important document pe care îl am pentru această osteneală a mea este actul de binecuvântare din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Este un document istoric şi un mare semnal atât către clasa culturală românească, cât şi pentru clasa politică din ţara noastră, este chiar un succint manual de învăţătură despre cum să ne respectăm înaintaşii şi, alături de semnăturile descendenţilor lui Constantin Brâncuşi, face parte din temeiul repatrierii marelui artist român.

După toate aceste proteste şi demersuri nesfârşite, anul trecut în iulie am primit de la Primăria Parisului un document  prin care ni s-a comunicat că este posibilă repatrierea lui Constantin Brâncuşi dacă demonstrăm cu acte în regulă că mai există descendenţi în viaţă ai marelui sculptor. Putem începe un proces la Paris, care nu este un proces împotriva statului francez, pentru a demara repatrierea. După ce s-a pronunţat Primăria Parisului în sensul acesta, am avut o întâlnire cu prim-ministrul Victor Ponta anul trecut în decembrie şi toate actele şi documentele pe care le-a văzut l-au determinat să ia hotărârea ca acest demers personal să fie preluat la nivel guvernamental, la nivel naţional şi chiar internaţional, mai ales că Brâncuşi este un subiect internaţional şi un subiect politic, pentru că el a fost respins politic în 1951.

De unde aţi primit cel mai mare sprijin?

Vă spun sincer, în acest demers oarecum nebunesc, până la un punct, orice ajutor a însemnat enorm. Mulţumindu-le tuturor pentru ajutor, trebuie să mai spun că un ajutor enorm l-am primit chiar de la Constantin Brâncuşi, care după ce a fost respins şi umilit de câţiva reprezentanţi ai Academiei Populare Române atunci când a vrut să-şi doneze opera, nefiind primit  în ţară,  nu a renunţat la cetăţenia română. Este adevărat că pentru a-şi putea proteja opera el acceptă în 1952 cetăţenia franceză pe care o refuzase din 1904, cu gândul că va reveni acasă, dar nu există nici o cerere, nici un document că ar fi renunţat la cetăţenia română. Acest lucru contează foarte mult şi ne ajută foarte mult în demersul nostru. Există mărturisiri şi documente că în clipa în care a murit Constantin Brâncuşi, la căpătâiul lui i s-a găsit paşaportul românesc. Toată viaţa lui l-a ţinut sub pernă cu nădejdea că îl va folosi.

Cum credeţi că se va termina această poveste?

Sper ca această poveste să aibă final fericit pentru noi, pentru neamul românesc, şi mai ales pentru Constantin Brâncuşi, care şi-a dorit atât de mult să-şi odihnească somnul de veci în pământul neamului său, la Hobiţa, lângă cea mai iubită fiinţă, mama sa.

Noi trebuie să fim în stare să ne reîntemeiem fiinţa naţională. Fiinţa naţională poate fi reîntemeiată printr-o credinţă absolută, pentru că numai credinţa  este temeiul tuturor lucrurilor. Trebuie să fim în stare să ne reamintim de spiritualitatea românească, de străvechea noastră vatră culturală şi să redăm acestui popor exact importanţa şi dimensiunea pe care le are el de fapt în istoria culturală a lumii.

Acest subiect este pe agenda de dezbatere a reprezentanţilor statelor român şi francez şi ne aflăm în ultima etapă a finalizării acestui gând. Sunt sigur că  francezii vor înţelege şi vor respecta dorinţa lui Brâncuşi, pentru că sunt un popor cu spirit înalt.