Implicarea activă a clerului din Oltenia, şi nu numai, în mişcările de interes naţional de masă este o problemă care de foarte multe ori a fost trecută cu vederea. Atitudinea profetică pe care mulţi dintre slujitorii sfintelor altare au adoptat-o în faţa situaţiilor de criză socială a făcut ca Biserica să-şi păstreze locul pe care l-a avut dintotdeauna alături de cei care se aflau în nevoie şi în strâmtorare. Care a fost primul moment de implicare activă a clerului oltean în acţiunile de mişcare naţională? Pe ce loc s-au situat clericii în apărarea interesului naţional? Cum a primit istoria jertfa acestora? Iată doar câteva dintre aspectele pe care le vom pune în discuţie alături de părintele lector universitar doctor Sergiu Popescu, titularul Catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române din cadrul Facultăţii de Teologie din Craiova.
Părinte profesor, care ar fi primul moment de implicare activă a clerului din Oltenia în acţiunile de mişcare socială?
Domnitorii Ţărilor Române nu puteau institui dintr-un motiv neîntemeiat obligativitatea unei permanente prezenţe a clerului în viaţa ţării în momentele cele mai grele, cum au fost, de exemplu, războaiele sau alte situaţii de criză. Ei nu au participat la mişcările de interes naţional pentru faptul că ar fi fost constrânşi să ia o atitudine, nu erau ostaşi, nu luptau cu sabia, dar prezenţa lor era extrem de necesară în mijlocul luptei, pentru că dădea încredere oştii. Prezenţa activă a clerului în viaţa maselor trebuie căutată, aşadar, în adâncurile istoriei poporului nostru. Toţi conducătorii ţării au avut nevoie de prezenţa preoţimii în ceasurile de grea cumpănă pentru ţară şi poate multe din bătăliile purtate de ei n-ar fi avut acelaşi final fericit. De ce? Răspunsul este foarte simplu: pentru că ar fi lipsit factorul motivaţional între cei care luptau. Să nu uităm că atât în Oltenia, cât şi în Moldova şi în Transilvania, în foarte multe momente, credinţa a rămas aproape singurul bastion necucerit de nimeni. Au existat momente în care ne-am pierdut independenţa, am fost cuceriţi de alţii, dar întotdeauna credinţa a rămas în picioare. Ocupaţiile prin care a trecut Banatul de Severin pot fi exemple concludente pentru viaţa românilor din Oltenia, care, deşi erau stăpâniţi, nu au cedat niciodată altora valorile lor spirituale. Acesta este un aspect pe care noi, astăzi, din nefericire, îl trecem cu vederea.
Neimplicarea Bisericii - o variantă falsă
Care a fost locul pe care l-au ocupat clericii în aceste lupte de interes naţional? Ce ne puteţi spune despre exemplul Revoluţiei de la 1821, faţă de care au existat vociferări?
Există foarte multe exemple de astfel de participanţi activi la viaţa ţării şi la mişcările maselor sociale. Într-un fel sau altul, toată Biserica a participat; cei care nu au luat parte în mod fizic, au participat prin strângerea de provizii. Nu am avut niciodată o armată profesionistă, formată din militari de carieră, aşa cum erau cavalerii din Apus, şi de aceea, la chemarea ţării, românii au răspuns cu mic cu mare. Preoţii au fost printre primii care au multiplicat apelul de solidaritate al naţiunii, ei fiind, de cele mai multe ori, fie în primele linii de bătaie, unde au şi murit ca martiri, fie în spatele frontului, de unde trimiteau ajutoare şi provizii celor care luptau.
Despre Revoluţia de la 1821, se ştie că, până de curând, au existat în istorie mai multe păreri care susţineau ideea că la acest eveniment naţional Biserica a fost absentă. De ce este importantă Revoluţia lui Tudor? Pentru că, începând din acest moment, se pun, într-un fel, bazele României moderne şi dacă Biserica ar fi fost, aşa cum s-a insinuat, absentă, ar fi însemnat că ea n-ar fi simpatizat cu direcţia pe care avea să-l ia viitorul ţării. Prin urmare, această variantă nu poate fi decât una falsă.
Părintele Nicola Marcu, casierul Revoluţiei de la 1821
În ce măsură poate fi considerată Revoluţia lui Tudor un exemplu grăitor de implicare activă a clerului oltean în problemele maselor sociale?
Cercetând mai multe studii scrise prin anii 1970-1980, am constatat că foarte mulţi cercetători şi istorici susţineau că slujitorii Bisericii s-ar fi opus revoluţiei şi idealurilor ei, dovada fiind că doar un singur ierarh, Ilarion al Argeşului, ar fi fost alături de Tudor în campania sa, iar ceilalţi reprezentanţi ai clerului ar fi fost împotrivă. Este foarte adevărat că, direct sau indirect, unii ierarhi i s-au opus, iar atunci când le-a fost teamă să spună au fugit. Am constatat, printr-o cercetare amănunţită, că foarte mulţi preoţi s-au identificat cu Mişcarea lui Tudor. Originar de la confluenţa celor două judeţe, Gorj şi Mehedinţi, Tudor a fost sprijinit de foarte multe ori în demersurile sale de clerul din Oltenia. Revoluţia lui poate fi considerată exemplul cel mai grăitor pentru implicarea maselor clericale în mişcările sociale din Oltenia din decursul istoriei. Astfel, îl putem aminti pe părintele Nicola Marcu, originar din podişul Mehedinţiului, care era chiar casierul lui Tudor. Se ştie că marele revoluţionar, ziua, era reprezentantul autorităţilor locale, iar noaptea era haiduc. Avea mai multe cete pe care le conducea pentru a-i prăda pe boieri şi pe turcii care călcau pământul Olteniei. Tot ce strângeau se punea deoparte, pentru folosul revoluţiei, sau se împărţea la săraci. Erau lucruri pe care le plănuise de mai multe vreme, iar casierul acestor încasări nu era nimeni altul decât părintele Nicola.
În afară de acest preot-casier despre care aţi amintit, istoria mai atestă şi alte nume?
Din cercetările personale am ajuns la concluzia că în oastea lui Tudor au fost într-un fel sau altul zeci de preoţi şi de călugări. În educaţia lui s-au implicat foarte mult călugării de la Schiturile Topolniţa, Baia de Aramă, apoi, în momentul în care a redactat acel program revoluţionar, el a fost sigur ajutat de episcopul Ilarion, prietenul său. În momentul în care a mers la aceste mănăstiri din Oltenia, pe care le-a fortificat, el a avut sprijinul călugărilor, care l-au adăpostit când era urmărit de autorităţi, aşa cum este cazul călugărilor de la Tismana. Acest sprijin nu se opreşte numai în Oltenia, pentru că istoria afirmă că, în momentul intrării sale în Bucureşti, Tudor avea de o parte şi de alta a sa câte un preot. Cu siguranţă că şi în părţile Capitalei erau destui de mulţi slujitori care-i îmbrăţişaseră ideile revoluţionare. În momentul în care Tudor este bănuit de boierul de la Glogova, Constantin Glogoveanu, că l-ar fi înşelat la o vânzare de vite din Transilvania, este judecat după vechiul obicei al ordaliei: bănuitul era lăsat în mijlocul unei păduri, în plină sălbăticie, legat de un copac, în grija lui Dumnezeu. Dacă după trei zile şi trei nopţi inculpatul era găsit nevătămat, însemna că Dumnezeu i-a purtat de grijă şi era nevinovat. Dacă era găsit sfâşiat de fiare, însemna că era vinovat. Este greu să ne închipuin că, în condiţii normale, ar fi putut cineva să scape cu viaţă. Tudor însă primeşte ajutorul părintelui Drăgan, pe care îl lăsase în fruntea cetelor sale de haiduci. El a fost cel care a avut grijă ca boierul Glogoveanu, după cele trei zile, să-l găsească nevătămat şi să-l elibereze.
Cei 50 de preoţi olteni - martirii celui de-al Doilea Război Mondial
Aţi vorbit despre atitudinea clerului în timpul Revoluţiei lui Tudor. Ne puteţi face o retrospectivă a celor mai importante momente istorice în care clerul oltean a susţinut interesul de masă?
În perioada 1848, avem ca exemplu Proclamaţia de la Islaz, act oficial în care Biserica este menţionată. Este momentul în care i se recunoaşte Bisericii rolul pe care l-a avut de-a lungul veacurilor. Reprezentantul preoţimi din Oltenia la acest eveniment a fost Popa Şapcă. În 1877, 13 preoţi din Oltenia au trecut Dunărea împreună cu Armata română. Aceştia sunt doar câţiva dintre zecile şi sutele de preoţi care au pus umărul la travaliul armatei române, ei fiind cei din spatele frontului care au strâns bani şi multe alte lucruri atât de necesare în vremea aceea. De exemplu, scama sau vata folosită de cadrele medicale pentru pansarea răniţilor pe front a fost strânsă de preoţi, cumpărată din banii pe care cu greu i-au adunat, împreună cu enoriaşii lor. Tot din aceşti bani s-a achiziţionat şi o parte din armamentul Armiei române, foarte învechit la vremea aceea.
Momentul Revoluţiei din 1907 a adus cinci martiri pentru Biserica din Oltenia: trei preoţi şi doi cântăreţi. Ei au rămas în fruntea ţăranilor răsculaţi şi în momentul izbucnirii răscoalei, şi în momentul în care trebuia să-i apere de autorităţi, clericii fiind astfel printre primii care au căzut. Aici îl avem ca exemplu pe părintele Alexandru Popescu, din Corcova Mehedinţiului, un preot pe care protopopul din acea vreme îl caracteriza ca fiind „unul dintre cei mai blânzi preoţi pe care i-am cunoscut“. Cu toate acestea, părintele şi-a iubit atât de mult credincioşii, încât nu a ezitat să-i apere chiar cu preţul vieţii sale. Un alt exemplu este cazul bătrânului cântăreţ de strană, Stoian Popescu, care, şi el, a căzut victimă gloanţelor trase de autorităţi.
În al Doilea Război Mondial au participat peste 250 de preoţi din România. În jur de 50 dintre aceştia au fost din Oltenia. Mulţi dintre ei au devenit martiri căzând pe câmpul de luptă alături de ostaşi. Corect ar fi ca, pentru memoria acestor preoţi, noi, cei de astăzi, să întocmim o listă prin care să-i pomenim şi să-i trecem cu numele în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Am convingerea că această listă ar putea cuprinde, nu zeci, ci sute de nume de martiri care au murit în aceste mişcări sociale.
